Hai să-ți spun ce mi se întâmplă. De la o vreme, îmi pare că oamenii nu sunt ceea ce credeam eu că sunt. Oamenii de lângă mine, cu ochii lor blânzi și mâinile calde, ei nu mă mai văd acum.
Nici măcar eu nu mai sunt eu, sau ce vreau să fiu în fiecare zi. Am momente când nu îmi recunosc propriile gânduri, parcă fricile mele capătă un alt sens și deodată mă trezesc că nu îmi mai e frică deloc. Uneori frica e atât de copleșitoare, durerea atât de ascuțită că nu o mai înțeleg. Am obosit să încerc să o mai înțeleg acum.
Orașul ăsta nu mă mai vrea. Mă respinge, îți spun. Nu mai are nevoie de mine, nu îi mai sunt de trebuință în nici un chip. Și nici el mie. Deși îl iubesc, și el știe asta. Însă mă uzează prea tare și nu mai am foarte mult timp.
Hai să-ți spun ce mi se întâmplă când merg singură pe străzile cu vânt, străzi pe care le cunosc atât de bine. Da, ai să râzi, ai să spui că vorbesc prostii, dar eu deja nu mai sunt aici. Pășesc pe străzile din orașul meu și de fapt sunt în orașul tău acum. E seară și îmi pare că abia se face dimineață.
Prietenii mei râd și povestesc ceva din trecut, se uită la mine și eu le zâmbesc. Îi iubesc și deja îmi e dor de ei. Dar eu nu mai sunt aici. Pășesc pe strada aceea cu clădiri mari și vechi, vântul bate dintr-o parte, iar cărămida miroase ca romanele lui Eliade. Din cealaltă parte aud vocea ta.
Nu, nu râde, nu fi cinic, știi că eu nu sunt la fel, ți-am mai spus că știu și crede-mă, noi doi nu suntem chiar atât de diferiți. Lasă-mă doar să-ți strâng mâna și hai să pășim unul lângă altul în direcția vântului. Vezi tu, nu are ce să fie rău, amândoi știm asta. Dar nu, tu nu poți să taci niciodată, mereu ai ceva de spus. Da, te ascult, bineînțeles că te ascult. Sunt aici și chiar nu am de gând să plec prea curând. Unde altundeva aș putea să plec? Poate la mare, dar doar dacă vii și tu. Putem să stăm lângă șantierul naval și să ascultăm pescărușii și Talking Heads. Nu mi-ai spus niciodată că îți plac Talking Heads, dar eu știu asta.
Hai să-ți spun ce mi se întâmplă. De prea multă vreme, stau noapte în pat și mi-e frică. De trecut, de viitor, de gândurile mele. Și ca să nu le mai aud, prefer să te ascult pe ține. Tu ești aici și eu acolo, și totuși, nu am loc în pat. Poți veni mai aproape, nu te teme. Am adormit și visez sau doar îmi imaginez ? Nu cred că are vreo importantă.
Vezi tu, noi doi nu suntem chiar atât de diferiți. Dacă nu te superi, pot să-mi trec mâna prin părul tău când îți zâmbesc și, dacă nu sunt prea nepoliticoasă, pot să-ți spun “Andrei”? Pot, că doar ăsta-i numele tău, nu-i așa? Și spune-mi, totuși, pot să-ți strâng mâna într-a mea, să-mi trec mâna prin părul tău când îți zâmbesc, nu te teme, nu fugi, noi doi nu suntem chiar atât de diferiți, nu-i așa?
Și, te rog, spune-mi, dacă tot sunt aici, nu crezi că e timpul să am o dată pentru totdeauna ce-i al meu?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu