Harley-Davidson.

De ce este atât de deosebit un Harley-Davidson ? Există numeroase mituri despre această maşinărie puternică – mituri care sfidează orice explicaţie raţională. În Milwaukee, în anul 1903, Bill Harley şi Arthur Davidson au construit o motocicletă şi au denumit-o “Silent Frey Fellow” – “Amicul tăcut”. Cei doi tineri lucrau într-o căsuţă de lemn, pe al cărei perete lateral pictaseră cuvintele “Harley-Davidson Motor Co.” Aşa s-a născut legenda. În primul an au fost construite numai trei motoare. Producţia s-a extins apoi şi cei doi pionieri au construit opt motociclete în 1905 şi 50 în 1906. În 1907, fondatorii au decis să îşi listeze compania în Registrul Companiilor, sub numele de Harley Davidson Motor Company Incorporated. După numai doi ani, tânăra companie avea 35 de angajaţi, iar producţia anuală urcase până la 1 149 de motociclete. Astfel fondată, compania a început să construiască primele motoare numite V-Twin, a căror particularitate o constituie unghiul de 45° al cilindrilor. Cu denumiri diferite, “Flathand,” “Knucklehead,” “Panhead” sau “Shovelhead,” puternicele motoare V2, design-ul şi sunetul inimitabil au devenit simbolurile monştrilor Harley-Davidson. Având 2 000 de angajaţi şi 28 980 de motociclete vândute, Harley-Davidson cucerise deja piaţa americană şi pe cea mondială în 1920. Deşi în 1929 criza economică mondială a afectat şi compania Harley-Davidson, managementul inteligent a găsit soluţii şi pentru acea perioadă dificilă, şi pentru crizele de proporţii mai mici care au urmat. În 1994, de pe linia de producţie ieşea motocicleta Harley-Davidson cu numărul 2 milioane. La ora actuală, Harley Davidson rămâne unul dintre cei mai mari producători de motociclete la nivel mondial, o companie cu o istorie puternică şi un viitor la fel de promiţător. Harley-Davidson: numele simbolizează acea combinaţie unică între un stil de high-tech senzual şi visul american al libertăţii şi aventurii, imortalizat în filmul clasic din 1969, Easy Rider, filmul care, în cele din urmă, a propulsat motocicleta la nivelul de simbol. Fericirea este făcută din crom şi oţel. Începuturile motocicletei... În 1867, inginerul american Sylvester Howard Roper a inventat prima maşinărie cu motor pe două roţi. Această motocicletă cu doi cilindri şi motor cu aburi, alimentat cu cărbuni, arăta ca un hibrid între o rablă de bicicletă şi racheta lui Stevenson. Deşi lumea nu s-a prea înghesuit să o cumpere, invenţia primitivă a lui Roper a anticipat multe dintre caracteristicile motocicletelor moderne – de pildă, acceleratorul controlat manual. Roper a murit la venerabila vârstă de 73 de ani, testând o nouă motocicletă. Motocicleta lui cu aburi este expusă la Muzeul Smithsonian din Washington DC. Motocicleta propriu-zisă este, în general, considerată a fi ideea lui Gottlieb Daimler – care ulterior a făcut echipă cu Karl Benz, formând corporaţia Daimler-Benz. Construită în 1885, Daimler Reitwagen (trăsura pe care se călăreşte) a fost concepută pe un cadru de lemn, cu motorul montat vertical, în centru. De fapt, invenţia lui Daimler avea patru roţi – o roată în faţă, una în spate şi două roţi mici pentru stabilizare, montate pe arcuri, în lateral – aşa cum au acum copiii care abia învaţă să meargă pe bicicletă. Atingea modesta viteză de 12 m/h, prea mult însă, dacă ne gândim la roţile sale căptuşite cu metal, care zdrăngăneau cumplit.

Mecanisme. Cam în aceeaşi perioadă cu născocirea lui Herr Daimler, compania britanică Rover din Coventry lucra la un alt proiect de importanţă majoră în istoria bicicletei – bicicleta cu pedale. Această ‘bicicletă pentru siguranţă’, creată de ei, avea un cadru tubular, din metal, cu roţi de dimensiuni egale, cu spiţe din metal, şi era pusă în mişcare cu ajutorul unei manivele cu lanţ. Desigur, acum suntem cu toţii familiarizaţi cu bicicletele, dar atunci a fost prima dată când oamenii au reuşit să se deplaseze rapid şi economic, prin propriile mijloace. Motocicleta a fost inventată pentru cei cărora le plăcea ideea, dar nu aveau chef să se complice pedalând. Până în epoca primului război mondial, cele mai multe motociclete se confundau uşor cu bicicletele. În primul rând pentru că, de fapt, exact asta erau – nişte biciclete îmbunătăţite, cu un motor adăugat. Apoi, în 1895, compania franceză DeDion-Bouton a construit un motor care avea să facă posibilă producţia de masă şi utilizarea pe scară largă a motocicletelor. Aceste motoare de categorie uşoară, în patru timpi, cu un singur cilindru, produceau 0,5 cai-putere, la numai 138cc. Erau suficient de mici pentru a se putea monta pe cadrul unei biciclete şi puteau fi plasate aproape de pământ, coborând centrul de greutate al motocicletei şi sporindu-i astfel stabilitatea. Descris de istoricii ingineriei drept “părintele tuturor motoarelor de motocicletă”, modelul DeDion-Bouton era un miracol tehnic miniatural. Impacul său s-a făcut simţit pe ambele ţărmuri ale Atlanticului şi a fost copiat de toată lumea – inclusid de companiile Indian Motorcycle şi Harley-Davidson, aflate dincolo de Atlantic, în SUA. Înalta societate. În decurs de două decenii, motocicletele intrau deja în producţie de masă. Apăreau mereu modele cu noi îmbunătăţiri care vizau siguranţa, viteza şi design-ul, demonstrând că acest vehicul se bucura de o popularitate tot mai mare. Motocicleta lăsase mult în urmă bicicleta (ba chiar şi maşina, până când Henry Ford a produs accesibilul său Model T).În 1913, compania Indian Motorcycle din America era cel mai mare producător din lume, cu peste 20 000 motociclete produse pe an. Nu se mergea foarte lin pe ele – modelele Indian nu includeau amortizoare pe faţă şi pe spate până în 1915. (O perspectivă cam înspăimântătoare la viteza maximă de 120m/h). Un deceniu mai târziu, uzina britanică de motociclete Triumph din Coventry avea 3 000 de angajaţi şi o producţie de aproximativ 30 000 de bucăţi pe an. Motocicletele reprezentau libertatea pentru toţi cei care şi le puteau permite – pe atunci, doar privilegiaţii din înalta societate. Asul aviaţiei Charles Lindbergh – primul om care a zburat peste Atlantic – era un mare fan al motocicicletei, pe care o folosea ori de câte ori nu mergea cu avionul. Dramaturgul George Bernard Shaw şi TE Lawrence, cunoscut mai bine drept Lawrence al Arabiei, erau şi ei mândrii proprietari ai unor motociclete Brough Superiors. Lawrence mergea adesea cu motocicleta (fără cască), având-o ca pasager, în spate, pe Lady Astor, prima femeie care a fost membru al Parlamentului britanic. De fapt, el chiar şi-a găsit sfârşitul în 1935, în urma unor traumatisme craniene grave produse într-un accident cu o motocicletă pe care o botezase George VII. Indiferent că erau bărbaţi sau femei, primii motociclişti erau priviţi ca nişte spirite emancipate şi îndrăzneţe, nu ca o prezenţă periculoasă şi huliganică. Fireşte, cele două războaie care au dominat prima jumătate a secolului al XX-lea au fost ca un duş rece pentru pofta de distracţie a întregii lumi. Totuşi ambele războaie au adus o creştere masivă a numărului de motociclete care ieşeau de pe liniile de producţie, atât în Europa, cât şi în America. De fapt, se estimează că armata SUA a comandat peste 20 000 de modele Harley în timpul primului război mondial. Motocicleta era ieftină, rapidă şi economică, iar armata i-a recunoscut potenţialul ca mijloc de transport pentru curierii care transmiteau veşti, ordine şi informaţii. În timpul celui de-al doilea război mondial, guvernul britanic a rechiziţionat practic toate motocicletele care se produceau. După sfârşitul războiului însă, lucrurile s-au schimbat. Îngeri răzvrătiţi. Lumea era acum un loc mai mic şi mai optimist. Oamenii – în special tinerii – aveau mai mulţi bani şi mai mult timp liber. Noile modele de motociclete puternice erau o soluţie rapidă pentru dorinţa lor de a călători. Unul dintre aceste modele avea să aducă însă prejudicii pe termen lung imaginii motocicliştilor… Pe 4 Iulie 1947, o bandă de foşti militari proaspăt întorşi din cel de-al doilea război mondial au intrat cu motocicletele lor Harley Davidson în Hollister, un orăşel adormit de lângă Munţii Diablo, din California. Intenţionau să facă un raliu de trei zile, profitând de weekend-ul Zilei Independenţei. S-a stârnit însă o revoltă, şeriful local a pierdut controlul, iar motocicliştii au devastat orăşelul. Au fost chemate trupele poliţiei statale, pentru a reinstaura legea şi ordinea. Revista Life a relatat întâmplarea, iar Hell’s Angels (numiţi aşa după o escadrilă de bombardiere din primul război mondial) au intrat în mitologia modernă. Aşa a apărut cartea de vizită de “băieţi răi” a motocicliştilor. În cinematografe, filme precum The Wild One (interzis în Marea Britanie până în 1968 !), cu Marlon Brando, prezentau imaginea de outsideri a bandelor de motociclişti. O succesiune de idoli au cimentat această imagine instabilă. James Dean a jucat în numai trei filme înainte să moară într-un accident de maşină, dar în timpul scurtei sale cariere la Hollywood a avut cinci maşini şi şapte motociclete. În anii 1960, eroul filmelor de acţiune Steve McQueen era la fel de celebru pentru cascadele sale pe motocicletă ca şi pentru talentul actoricesc. Iar Elvis Presley, cel mai mare idol al adolescenţilor din toate timpurile, era pasionat de motociclete, având mai multe Harley-uri în garajul de la Graceland. Desigur, imaginea publică era pătată, dar acest lucru nu a afectat vânzările. Anii 1950 şi 1960 sunt consideraţi acum drept epoca de aur a motociclismului. Companiile europene precum Triumph, Norton şi Ducati au dominat competiţiile, producând modele de înaltă performanţă. O nouă rasă. Motocicliştii încă trăiesc şi mor pe motocicletele lor, dar legenda de odinioară, trăieşte în viteză şi mori tânăr, nu mai este la fel de potrivită. La ora actuală, cei care îşi cumpără motociclete sunt bărbaţii de vârstă mijlocie, care şi-au petrecut viaţa construindu-şi cariera profesională şi acum speră să reaprindă flacăra acelor ani năvalnici, pierduţi… şi poate să pozeze puţin. Industria producătoare de motociclete raportează că imaginea motociclistului proscris s-a schimbat. La ora actuală, toată lumea, de la contabil la vicar, stă cu o mână pe acceleratorul care zvâcneşte şi simte drumul pulsându-i în sânge. De fapt, Harley Davidson, marca pe care Hell’s Angels şi-au construit un stil de viaţă, a înregistrat în acest an o creştere a cifrei de vânzări cu 22%, ajungând la 1,2 miliarde USD. Anul acesta, compania cu sediul în Milwaukee sărbătoreşte 100 de ani de existenţă cu o cifră de vânzări mai mare ca oricând. Compania a vândut 76 000 de motociclete numai în primele trei luni ale acestui an. În mod deloc surprinzător, această respectabilitate recent descoperită nu se împacă întotdeauna bine cu ideea motocicliştilor de odinioară – însă îi aduce pe motociclişti în spaţiul momentului unde a început totul. Şi care ar fi răspunsul la întrebarea noastră iniţială: ce anume uneşte, de fapt, aceste grupuri disparate, adunate laolaltă de acest interes comun ? Poate că răspunsul cel mai potrivit ni l-a dat Robert M. Pirsig – autorul unui best-seller filosofic din 1974, Zen and the Art of Motorcycle Maintenance – Zen şi arta întreţinerii motocicletei: “Când mergi pe motocicletă, vezi lucrurile într-un mod complet diferit. În maşină, te afli întotdeauna într-un compartiment şi, fiindcă te-ai obişnuit cu asta, nu îţi dai seama că prin geamul maşinii vezi totul ca la TV. Pe motocicletă te afli în contact deplin cu absolut tot. Eşti pe scenă, nu te mulţumeşti doar să stai deoparte şi să priveşti. Iar sentimentul prezenţei din jurul tău este copleşitor.” Mai simplu spus – omul şi motorul surprinşi într-un moment, în deplina armonie a duduitului metalic. http://istoriesicultura.ro/

Ion Creangă, un preot ieşit din comun!

Încadrat de criticii literari în categoria marilor clasici ai literaturii române, Ion Creangă a fost de profesie preot „de mir“. Cariera preoţească a scriitorului s-a încheiat în urma unui proces cu Mitropolia Moldovei, la capătul căruia a fost caterisit. În 1860, domnitorul Alexandru Ioan Cuza înfiinţa Universitatea din Iaşi, iar printre cele patru facultăţi s-a numărat şi cea de Teologie. Era prima instituţie de învăţământ superior, în accepţiunea modernă a termenului, din Principatele Unite. Hirotonit în 1859, preotul Ion Creangă din Humuleşti s-a înscris la noua facultate în toamna lui 1860. A frecventat cursurile un an, apoi şcoala s-a închis. Viitorul scriitor nu era la prima experienţă de acest gen. În copilărie, mica şcoală de cântăreţi bisericeşti din satul natal se închisese când „bădiţa Vasile", dascăl la biserică şi primul învăţător al puilor de humuleşteni, fusese „luat la oaste cu arcanul". De-atunci şi până în 1860, tot de întreruperi şi accidente ale parcursului şcolar a avut parte scriitorul. Astfel că, în 1861, tânărul preot a hotărât că ajunge cu învăţătura teologică. „Să înşir atâtea şcoli", se plângea apoi în „Amintiri din copilărie", „pentru a căpăta voie să mă fac ia colo un popă prost, cu preuteasă şi copii, prea mult mi se cere!" Amintiri cu preoţi, dascăli şi cântăreţi bisericeşti Experienţele de învăţăcel într-ale preoţiei le-a descris mai cu seamă în „Amintiri din copilărie". Dar şi în câteva bucăţi literare evocând figuri de clerici. De pildă „Popa Duhu" îl are ca protagonist pe ieromonahul Isaiia Teodorescu, de la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ, frecventată de Creangă un an. Cunoscute mai cu seamă pentru aventurile micului Nică a lui Ştefan a Petrei la scăldat ori la furat de cireşe, „Amintirile" povestesc de fapt sistemul de învăţământ românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Şi, totodată, despre starea preoţimii din vremea lui Creangă. Amare concluzii s-ar putea trage, dintr-o carte plină de umor. Ion Creangă a fost un cleric onorabil, dar fără vreo chemare deosebită pentru preoţie, aprecia criticul literar Vladimir Streinu (Istoria literaturii române, vol. III, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1973). A excelat ca scriitor, iar din punct de vedere profesional - în cariera didactică, atât ca învăţător, cât şi ca autor de manuale şcolare. S-a căznit să deprindă „vecernia", „ceaslovul", „psaltirea" şi „glasurile". Mai apoi latina şi greaca veche, istoria universală şi a românilor, dogmatica şi retorica mai mult de dragul mamei sale. La Smaranda Creangă, evlavia mergea mână-n mână cu pragmatismul: voia să-şi vadă feciorul scăpat de sărăcie. Haina preoţească era aducătoare de beneficii. Preoţii n-aveau grija birului. Erau respectaţi de comunitate şi duceau un trai relativ simplu şi îndestulat. Ştia toate acestea de la rudele sale, printre ele găsin­du-se atât preoţi „de mir", cu familie şi copii, cât şi călugări. De altfel, rudele mamei l-au ajutat în câteva rânduri pe micul şcolar să depăşească arbitrariul unui sistem de învăţământ ce-abia atunci se punea în funcţiune. Şcolar în casa bisericii Ion Creangă a deprins slovele de la oamenii bisericii. Părintele Ioan, tatăl zvăpăiatei Smărăndiţa, dascălii Vasile şi Iordache au fost primii oameni cu ştiinţă de buchii cunoscuţi de viitorul scriitor. „Bădiţa Vasile" - o excepţie în lumea preoţilor: „cu minte, harnic şi ruşinos ca o fată mare", după cum i-a rămas în minte lui Creangă. În schimb, dascălul Iordache „clămpănea de bătrân ce era şi apoi mai avea şi darul suptului...". Era, adică, „beţivit", explică scriitorul „darul" omului bisericii. De la şcoala din Broşteni, judeţul Suceava, s-a ales în primul rând cu râia de la caprele Irinucăi, gazda lui. Progresele şcolare n-au fost notabile, remarca scriitorul în „Amintiri". După un timp, a ajuns la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ. Apoi la şcoala de catiheţi de la Fălticeni, ţinută de Nicolae Conta, unchiul filosofului Vasile Conta. La „fabrica de popi", după cum i-a spus Creangă în „Amintiri", a fost admis graţie relaţiilor de familie, conchide istoricul literar Vladimir Streinu. Fratele Smarandei, Gheorghe Creangă, preot la paraclisul spitalului din Târgu Neamţ, cunoştea multă lume. Iar catihetul Conta se număra printre cunoştinţele sale. Aşa că a pus o vorbă bună pentru nepotul lui. La „fabrica de popi de la Folticeni" Experienţa de la „fabrica de popi de la Folticeni" a fost descrisă cu mult haz de Creangă în „Amintiri din copilărie". Elevii se îndeletniceau cu orice, numai cu şcoala nu. „Catihetul (profesorul de religie - n.r.), care făcea ziua noapte şi noaptea zi, jucând stos, rar venea pe la şcoală. Noi, dacă vedeam aşa, ne duceam şi mai rar, nebunii ştiu că făceam de-ajuns". Nici exemplele preoţeşti nu-i îndemnau pe cursanţi la cercetarea slovelor. De pildă părintele Buligă, zis şi Ciucălău, din uliţa Buciumeni, petrecea cot la cot cu „catiheţii", scria Creangă. Preotul îşi făcea apariţia, în faptul dimineţii, „tămâiet şi aghezmuit", şi se alătura fără să fie rugat petrecerii încinse de viitorii lui confraţi. „Popa Buligă, deşi era bătrân, dacă vede că nu-i treaba de-aşa, unde nu-şi pune poalele anteriului în brâu, zicând: «Din partea mea, tot chef şi voie bună să vă dea Domnul, fiilor, cât a fi şi-ţi trăi!». Apoi zvârle potcapul deoparte şi la joc de-a valma cu noi, de-i pălălăiau pletele. Şi tragem un ropot, si două şi trei, de era cât pe ce să scoatem sufleul din popă. Şi aşa l-am vlăguit, de-i era acum lehamite de noi". Ca să-l înduplece să mai zăbovească în mijlocul lor, petrecăreţii l-au îmbiat cu un pahar - două de vin. „Sfinţa sa, ne mai puindu-se de pricină, încrucişează mâinile după obicei, îşi drege glasul şi spune cu smerenie: «Binecuvintează, Doamne, mâncarea şi băutura robilor tăi, amin!». După aceea ridică un pahar, zicând: «Mă închin băieţi, la faţa voastră cu sănătate, ca la un codru verde! Când ne-a fi mai rău, tot aşa să ne fie!». Şi dă paharul duşcă; apoi încă vreo două-trei şi peste-acelea alte câteva". Cu aventurile de la Fălticeni se şi încheie „Amintirile din copilărie". Viitoarele experienţe ale scriitorului - din şcoală şi ca preot la mai multe biserici din Iaşi - pot fi reconstituite din documentele epocii. Între acestea, vâlvă a făcut procesul cu Mitropolia. "Preotul de ţară trebuie să combată stricăciunea ce provine din beţie, pentru care scop să le desfăşure prin exemple degradarea şi nenorocirea ce se nasc din acest viţiu odios.'' Ion Creangă scriitor "Slujitorii bisericii trebuie să intre în mijlocul copiilor, să le spună câte-o rugăciune frumoasă şi să-i înveţe a păstra dragoste şi supunere cătră părinţi, cătră învăţător şi cătră oameni.'' Ion Creangă scriitor Cu puşca după ciori Creangă a stat la şcoala din Fălticeni între 1854 şi 1855. La finalul anului şcolar, seminarul de la Socola a cerut „şcolii de popi" să-i repartizeze un număr de elevi „pregătiţi şi cu talente". Adică buni la carte şi cu har pentru preoţie. Ion Creangă luase note bune. Aşa că s-a numărat printre cei recomandaţi să-şi continue studiile în capitala Moldovei. Alesul a resimţit episodul mai mult ca o năpastă. După socoteala lui avea deja prea multă şcoală. „Preuţii din satul nostru n-au mai trepădat pe la Socola şi, mila sfântului! Nu-i încape cureaua de pântecoşi ce sunt". Seminaristului i s-a luat în considerare şi anul de la Fălticeni, aşa că a fost admis direct în clasa a II-a. La Socola, cursurile durau patru ani. Elevii studiau Noul testament, cântări bisericeşti, geografia, introducere în teologie, istoria bisericii, istorie universală, istoria patriei, latină şi greacă, retorica, dogmatica. Procesul cu Mitropolia Creangă a absolvit seminarul în vara lui 1858, la vârsta de 19 ani. A refuzat să urmeze şi cursul superior, insistând să i se recunoască studiile, să fie hirotonit şi să primească o parohie. A avut de aşteptat un an, ca să împlinească „vârsta legiuită" pentru preoţie. În aşteptarea diaconiei, s-a căsătorit cu Ileana, fiica de nici cincisprezece ani a preotului Ion Grigoriu, de la Biserica Patruzeci de Mucenici din Iaşi. Viitorul scriitor a fost hirotonit în decembrie 1859 şi numit la biserica Sfânta Treime din capitala Moldovei. Creangă a slujit ca preot 11 ani, din 1860 până în 1871. În acest timp, a schimbat mai multe parohii. După Sfânta Treime, a ajuns la biserica socrului său - Patruzeci de Mucenici; apoi la Mănăstirea Bărboi, Sf. Pantelimon, Galata şi Golia. Conflictul preotului Creangă cu superiorii ierarhici a avut mai multe etape, detaliate de Jean Boutiere în biografia alcătuită scriitorului român („La vie et l'oeuvre de Ion Creangă 1837-1889", Paris, Librairie Universitaire J. Gamber, 1930). A durat, cu pauze, din 1868 până în 1872. I s-a reproşat, de pildă, că mergea la teatru. Înalţii prelaţi considerau aceasta un sacrilegiu. „Mitropolitul m-a oprit de la slujbă şi atunci m-am dus a doua oară", a povestit protagonistul episoade din care reiese cum i-a provocat pe sfinţiile lor. „M-a oprit să mă duc la biserică, dar la teatru ba", s-a „justificat" el. Trasul cu puşca în ciorile ce-şi făceau veacul pe turla bisericii era altă practică insolită în cinul bisericesc. Mitropolia a ordonat o anchetă, din care a rezultat că părintele Creangă utilizase flinta. Nu s-a dictat nicio sancţiune, doar o mai atentă supraveghere a prelatului. În 1871, preotul Creangă s-a tuns „ca mirenii". Contravenea canoanelor, iar de această dată cazul a fost adus în faţa instanţelor de judecată bisericeşti. Constatând abaterile mai vechi, prelaţii au decis caterisirea (răspopirea) preotului Creangă. Adresa Mitropoliei Moldovei către Ministerul Cultelor din 15 iulie 1872 comunica excluderea sa definitivă din rândul clericilor. Astfel lua sfârşit cariera preoţească a povestitorului. Derbedei leneşi şi iubăreţi Ion Creangă nu avea o părere prea bună nici despre călugări. Nu i-ar fi fost greu să se adapteze rigorilor vieţii monahale, cugeta el. „Cu câtă carte ştiu, cu cât nu ştiu, peste câţiva ani pot s-ajung dichiu (îngrijitor - n.r.) la vreun mitoc (mănăstire mică - n.r.). Şi-apoi atunci ... pune-ţi cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la şold, icrişoare moi cât se poate de multe, şi altceva de gustare în buzunările dulamei, pistoalele-n brâu pe sub rasă, comănacul pe-o ureche, şi cu sabia Duhului în mână şi pletele-n vânt, ia-o la papuc peste «Piciorul Rău» spre «Cărarea afurisită» dintre Secu şi Agapia din deal, de unde toată vara se aude cântând cu glas îngeresc: «Ici în vale la pârâu/Mieluşa lui Dumnezeu!». Iar câte-un glas gros răspunde: «Hop şi eu de la Durău/Berbecul lui Dumnezeu!». Căci, fără să vreu, aflasem şi eu păcătosul câte ceva din tainele călugăreşti". http://www.historia.ro/

Nici o razbunare nu e mai mare decat uitarea!

Exista o legenda cu privire la “Cina cea de taina” a lui da Vinci...Cind a conceput aceasta scena, Leonardo s-a izbit de o mare dificultate: trebuia sa picteze Binele – sub chipul lui Iisus – si Raul – sub chipul lui Iuda. Si-a intrerupt lucrul la jumatate pina cind avea sa gaseasca modelele ideale. Intr-o zi, in timp ce asista la repetitita unui cor bisericesc, a vazut intr-unul din baieti imaginea desavirsita a lui Cristos. L-a invitat la el in atelier si i-a reprodus trasaturile in studii si schite. Au trecut 3 ani...Cina cea de Taina era aproape gata – da Vinci insa, nu gasise modelul ideal pentru Iuda. Cardinalul care raspundea de biserica incepu sa-l preseze, cerindu-i sa ispraveasca numaidecit fresca. Dupa mai multe zile, pictorul a intilnit un tinar imbatrinit prematur, zdrentaros, beat, lungit in sant. Cu mare greutate ajutoarele sale il dusera pina la biserica unde urma sa-i picteze chipul fara schite prealabile. Da Vinci se apuca sa picteze uimit de trasaturile necredintei, ale pacatului, ale egoismului atit de bine imprimate pe fata lui. Cind pictorul a terminat, cersetorul, revenindu-si oarecum din betie, deschise ochii si vazu pictura din fata lui. Un amestec de uimire si tristete ii aparu pe chip si zise: - Am mai vazut pictura asta! - Cind? Intreba da Vinci surprins. - Acum 3 ani, inainte de a fi pierdut tot ce aveam. Pe vremea aceea cintam in corul bisericii si duceam o viata plina de vise, iar artistul m-a convins sa pozez ca model pentru chipul lui Isus. Se pare ca Binele si Raul au unul si acelasi chip, totul depinde de momentul in care unul sau altul taie calea oricarei fiinte umane.