Une femme d’un certain age: Iulia Gorneanu și trecerea lină între Diplomație, folclor și artă.

A renunțat la Diplomație pentru a bate în lung și-n lat satele românești, culegând tradiții și recompunând străvechile calendare populare ale strămoșilor noștri. Iulia Gorneanu, directorul artistic al galeriei de artă contemporană Galateca, este o susținătoare autentică și asumată a culturii românești, dar și un personaj parcă desprins din alte vremuri. Indiferent dacă se găsește în încăperile luminoase și moderne de la Galateca sau într-un mic bistrou de lângă Ateneul Român, Iulia Gorneanu pare să descindă dintr-o fotografie sepia. Există mereu un detaliu în imaginea ei care te transportă instantaneu într-un alt secol: o pălărie beige cu floricele roz și voaletă bleumarin din anii ‘40, asortată nonșalant la blugi, o ie românească de acum o sută de ani, purtată împreună cu o pălărie brodată, descoperită într-un anticariat uitat de vreme sau o geantă-portmoneu vintage de pe vremea lui Caradja, găsită la un târg de vechituri și asortată cu o rochie de seară ieșită din mâinile unui tânăr designer român de care probabil nici n-ai auzit până acum, dar pe care Iulia l-a descoperit, ca toate lucrurile frumoase din viața ei, printr-o intuiție norocoasă. „Rochia pe care o port acum e făcută de Mihaela Crețescu, o tânără care a absolvit filozofia“, îmi explică, cu un zâmbet larg, când îi complimentez ținuta cu care a venit la întâlnirea noastră și care are imprimat un chip de femeie desenat de artista Elena Copuzeanu. Cu părul prins lejer-studiat într-o eșarfă de mătase, tocmai se întorsese din Maramureș, de la un concert Grigore Leșe care a strâns 15.000 de oameni pe un drum forestier din Pasul Tihuța. „Toți cântau cu el, toți știau versurile“, îmi povestește ea, entuziastă. Despre fiecare dintre lucrurile care au marcat-o în viață, fie că e vorba de colecția de 200 de pălării vintage sau de perioada în care a lucrat pentru ambasadorul republicii Peru, Jose Augusto Tenorio, Iulia povestește cu o sclipire în ochi. Are marele dar de a aduna în jurul ei oameni, evenimente și obiecte cu poveste, într-un soi de atracție gravitațională stranie. Chiar și piesele vintage pe care le poartă au un rol precis în destinul ei și ea în al lor. „Un bătrân din Bucovina mi-a spus cândva că hainele și obiectele au o soartă, la fel ca a oamenilor, iar atunci când li se dă o a doua șansă sunt foarte fericite“, zâmbește ea. „De aceea, eu cumpăr lucruri vechi ca să le port, nu doar ca să le pun într-o colecție“. Dincolo de obiectele care o fac să par o doamnă interbelică, primele întâlniri importante din destinul ei au intervenit în perioada liceului. Originară dintr-un sat de la poalele munților Făgăraș, Iulia a făcut liceul la Ploiești, unde era o singură clasă de filologie-istorie pentru Prahova și Dâmbovița. „Aveam un regim de semi-detenție“, glumește ea, „Ieșeam o singură oră pe săptămână, cu bilet de voie“. Și-a valorificat însă cu înțelepciune acel bilet: discuții despre lectură cu poetul Ion Stratan, aflat în dizidență și ajuns bibliotecar de la sala de lectură a liceului, teatru de păpuși și introducere în lumea artei, printr-un anturaj de tineri pictori. A venit la București la facultate, singură cu visele ei de ardeleancă timidă, crescută într-o casă cu bibliotecă mare și cu un bunic profesor de istorie care asculta cu religiozitate Vocea Americii. S-a înscris la Filologie, română-spaniolă, unde erau doar șapte locuri, iar perioada facultății îi rămâne în memorie drept momentul în care a început să frecventeze serios cursuri de istoria artei și de filozofie și să prindă cu adevărat gustul pentru arta adevărată. După absolvire, s-a angajat mai întâi ca profesor de spaniolă, apoi ca funcționar în cadrul misiunii diplomatice a Ecuadorului la București, unde a început să organizeze festivaluri de film latino-american și expoziții colective de artă. A urmat Ambasada Peru și una dintre întâlnirile care i-au marcat viața, cu Jose Augusto Tenorio, o somitate în materie de cultură, prieten apropiat cu Vargas Llosa și aflat în exil politic în Europa. „Era un om care iubea România interbelică, România regală“, își amintește Iulia. „Era straniu când intrai în biroul lui și vedeai 20 de fotografii cu Carol I“. După zece ani în diplomație, Iulia a luat, în 2006, o decizie aparent inexplicabilă: a renunțat la tot pentru a pleca voluntar în echipa emisiunii culturale „La porțile ceriului“, unde a făcut șase ani de teren prin toate cătunele din țară, locuri uitate de lume, unde datinile încă se păstrează cu sfințenie. În acea perioadă a învățat să citească în ii, înțelegând că fiecare cusătură simbolizează ceva despre persoana care a purtat piesa respectivă, a studiat calendarele vechi ale românilor de la sfârșitul secolului XIX, comparându-le cu calendarele persane, dar făcând și analogii între sfinții creștini și zeitățile păgâne. Despre această din urmă descoperire ar vrea să scrie cândva, dacă va veni momentul, și o carte. „După fiecare sfânt creștin se ascunde o zeitate păgână“, explică ea. „De exemplu, în calendarul popular sunt două anotimpuri, iarna guvernată de lup și vara patronată de cal, iar toți sfinții creștini de vară, începând cu Sfântul Gheorghe, sunt călare pe cal“. Din zeci de astfel de mici descoperiri și-a conturat o perspectivă amplă asupra datinilor românești transmise din generație în generație, a studiat nenumărate cărți, dar mai ales a vorbit cu oamenii și s-a plimbat printre ei. Unul dintre locurile sale preferate rămâne Ținutul Pădurenilor, pe malul râului Cerna, unde albul este culoarea morții, iar la înmormântări se ține ceremonialul bradului: când moare un om tânăr se taie un brad dintr-un anumit loc, iar femeile așteaptă cortegiul la buza pădurii și merg zeci de kilometri până la casa decedatului, cântând o melodie cu peste 100 de strofe, fără vreo legătură cu Raiul sau Iadul, ci cu „un drum care de la un anumit punct nu se mai vede“. „Sunt niște texte fabuloase, demne de cartea egipteană a morților“, explică Iulia. „La început nu înțelegi dacă e dadaism, suprarealism, realism magic, început de secol, e ceva extraordinar“. Apropiate de suflet îi rămân costumele populare și suferă când vede portul tradițional pervertit sau „modernizat“ cu cristale Swarovski. Îi este teamă de perpetuarea acestor obiceiuri, pentru că, este convingerea ei, „oamenii moștenesc semnele de pe costumele populare așa cum moștenesc și colindele, iar dincolo de un anumit punct nu mai știu exact ce înseamnă“. Tocmai de aceea, încearcă să descifreze mesajele secrete ale portului autentic, păstrat intact în câteva locuri din țară, inclusiv în același fabulos Ținut al Pădurenilor. Acolo, femeile poartă niște podoabe stranii: multe salbe și multe cheițe agățate la brâu și la gât, care fac zgomot în mers. „Peste tot găseam scris că aceste cheițe se poartă ca să sperie animalele“, rememorează ea. „Dar, vorbind cu oamenii, am aflat că se puneau într-un ritual făcut de moașa satului, pentru încuierea fertilității“. Altfel spus, când o femeie lua hotărârea de a nu mai face copii, venea moașa și, în cadrul unui ritual aparte, îi monta o astfel de cheiță. „Sunt lucruri palpitante care își pierd semnificația, dacă nu vine cineva să le vadă“, crede Iulia. Până să-și scrie cartea, Iulia promovează tradițiile românești în cadrul galeriei de artă contemporană Galateca (în vara acestui an a găzduit „Măiastra – Povestea rescrisă a iei“) și, ca un trendsetter cultural, își poartă colecția de ii cu multă dragoste și imaginație. „Nu am mai mult de 20, dar le port mult și le accesorizez diferit, așa că par mereu altele“. Și, asemeni oamenilor pe care îi cunoaște în călătoriile ei, le dă șansa de a-și spune mai departe povestea. Diana-Florina Cosmin http://www.forbes.ro/

Acceptă-te, iubeşte-te! Ai pe tine semnătura lui Dumnezeu şi eşti deosebit, unic!

Dacă te accepţi pe tine, începi să accepţi totul. Dacă te respingi, respingi universul; dacă te respingi, respingi existenţa. Dacă te accepţi, accepţi existenţa; atunci nu mai ai nimic de făcut decât să te bucuri, să sărbătoreşti. Atunci nu te ai plângi de nimic, nu mai pizmuieşti pe nimeni, te simţi recunoscător. Atunci viaţa e bună şi moartea e bună, atunci bucuria e bună şi tristeţea e bună, atunci e bine să fii cu persoana iubită şi e bine să fii şi singur. Atunci tot ce se întâmplă e bine, pentru că se întâmplă din întreg. Dar de secole întregi omul este condiţionat să nu se accepte. Toate culturile din lume otrăvesc mintea omului, pentru că toate se bazează pe o singură idee: ideea de îmbunătăţire, de perfecţionare. Ele toate creează în om o stare de nelinişte – o stare de tensiune între ceea ce este omul şi ceea ce ar trebui să fie. Orice „ar trebui” creează nelinişte. Dacă există un ideal care trebuie înfăptuit, cum să fii în largul tău? Cum să te simţi acasă? Nu poţi trăi nimic total, pentru că mintea se gândeşte la viitor. Iar acel viitor nu vine, nu poate să vină, pentru ea însăşi natură dorinţei îl face imposibil – când vine, îţi imaginezi alte lucruri, îţi doreşti alte lucruri. Întotdeauna îţi imaginezi o stare de lucruri mai bună şi astfel eşti veşnic neliniştit, încordat, îngrijorat. Aşa trăieşte omenirea de secole întregi. Omul deşteptat este cel care a scăpat din capcana societăţii, care a înţeles că ideea de îmbunătăţire este pur şi simplu absurdă. Nu te poţi îmbunătăţi singur. Dar ia aminte, nu spun că îmbunătăţirea nu se petrece, ci că nu te poţi îmbunătăţi singur. Când nu mai cauţi să te îmbunătăţeşti, te îmbunătăţeşte viaţa. În acea stare de relaxare, în acea stare de acceptare, viaţa începe să te mângâie, viaţa începe să curgă prin tine. Şi când nu te mai plângi de nimic, când în tine nu mai există pizma, înfloreşti. Acceptă-te aşa cum eşti. Este cel mai greu lucru din lume, întrucât intră în conflict cu educaţia ta, cu cultura ta. De la început ţi s-a spus cum ar trebui să fii. Nimeni nu ţi-a spus că eşti bun aşa cum eşti, toţi ţi-au introdus în minte diverse programe. Ai fost programat de părinţi, de preoţi, de politicieni, de profesori, iar ideea a fost una singură – să te îmbunătăţeşti, să te perfecţionezi. Nu contează cine eşti, trebuie să alergi după altceva, continuu, fără odihnă. Când eşti deschis, întreaga existenţa începe să-şi toarne energia în tine. Atunci copacii sunt mai verzi decât îţi par acum, atunci soarele e mai strălucitor decât îţi pare acum; atunci totul capătă culoare. Altfel, totul e tern şi mohorât şi cenuşiu. Acceptă-te – asta înseamnă rugăciune. Acceptă-te – asta înseamnă recunoştinţă. Relaxează-te în fiinţă ta – aşa a vrut Dumnezeu să fii. Nu a vrut să fii în nici un alt fel, altminteri te făcea altcineva. Te-a făcut pe tine, aşa cum eşti. Încercarea de a-ţi aduce îmbunătăţiri este în esenţă încercarea de a-i aduce îmbunătăţiri lui Dumnezeu, ceea ce este de-a dreptul stupid, şi nu vei face decât să înnebuneşti tot încercând asta. Nu vei ajunge nicăieri, ci doar vei rată un mare prilej. Acceptă-te, acceptă-te întru totul, fă din acceptare culoarea ta, caracteristica ta. Viaţa e gata în orice clipă să îşi reverse darurile asupra ta. Viaţa nu e zgârcită, existenţa dăruieşte întotdeauna din abundenţă — însă nu îi putem primi darurile pentru că nu ne considerăm demni de a le primi. De asta oamenii se agaţă de suferinţă – ea se potriveşte programării lor. Oamenii se pedepsesc singuri în o mie şi unu de moduri subtile. De ce? Pentru că asta face parte din programul lor. Dacă nu eşti cum ar trebui să fii, trebuie să te pedepseşti, trebuie să-ţi provoci suferinţa. De asta oamenii se simt bine când sunt nefericiţi, când suferă. Oamenii se simt bine când sunt nefericiţi, şi sunt foarte, foarte încurcaţi, stânjeniţi când sunt fericiţi. Fiecare copil se naşte inocent. Noi îl facem să se simtă vinovat, spunându-i: „Nu aşa ar trebui să fii. Ar trebui să fii aia”. Iar copilul este natural şi inocent. ÎI pedepsim pentru faptul că este natural şi inocent, şi îl răsplătim că este artificial şi viclean. ÎI răsplătim pentru faptul că e fals — toate recompensele noastre sunt pentru oameni falşi. Nu răsplătim pe nimeni care este inocent; nu avem nici o consideraţie faţă de el, nu avem nici un respect pentru el. Inocentul e condamnat, inocentul e considerat aproape un infractor. Inocentul esue considerat prost, în timp ce vicleanul e considerat inteligent. Omul fals este acceptat – omul fals se potriveşte cu societatea falsă. Toată viaţa ta nu e decât un efort de a te pedepsi tot mai mult. Tot ce faci este rău, aşa că pentru fiecare bucurie trebuie să te pedepseşti. Chiar şi atunci când, în ciuda ta, bucuria vine, când uneori Dumnezeu se izbeşte de tine şi nu poţi să-l eviţi, imediat începi să te pedepseşti. Ceva nu e în regulă, cum i se poate întâmpla un astfel de lucru unei persoane oribile ca tine? De fapt, când cineva te iubeşte, chiar te miri: „Cum – pe mine? Mă iubeşte cineva pe mine?” Şi în mintea ta apare ideea: „Mă iubeşte pentru că nu mă cunoaşte. Dacă m-ar cunoaşte, dacă ar vedea prin mine, nu m-ar iubi în veci!” Astfel încep îndrăgostiţii să se ascundă unul de celălalt. Păstrează multe lucruri pentru ei înşişi, nu îşi dezvăluie secretele din cauză că se tem că în clipa în care îşi deschid inima, dragostea va dispărea. Deoarece nu se pot iubi pe sine, cum să conceapă că altcineva îi iubeşte? Iubirea începe cu iubirea de sine. A fi egoist şi a fi plin de tine sunt două lucruri diferite. Nu fi narcisist, nu fi obsedat de tine însuţi, ci iubeşte-te firesc. Iubirea de sine naturală este obligatorie ca să poţi iubi pe altcineva. Numai din ea se naşte iubirea pentru altcineva. Acceptă-te, iubeşte-te, eşti creaţia lui Dumnezeu. Ai pe tine semnătura lui Dumnezeu şi eşti deosebit, unic. Nimeni nu a mai fost ca tine şi nu va mai fi ca tine – eşti pur şi simplu unic, incomparabil. Acceptă acest lucru, iubeşte acest lucru şi sărbătoreşte-l, şi atunci vei începe să vezi unicitatea celorlalţi, incomparabila frumuseţe a celorlalţi. Iubirea este posibilă numai atunci când există o acceptare deplină a sinelui, a celuilalt, a lumii. Acceptarea creează mediul în care creaţi iubirea, în care înfloreşte iubirea! Osho – Intimitatea. Încrederea în sine şi în celălalt

Scrisoare din orașul avariat!

Hai să-ți spun ce mi se întâmplă. De la o vreme, îmi pare că oamenii nu sunt ceea ce credeam eu că sunt. Oamenii de lângă mine, cu ochii lor blânzi și mâinile calde, ei nu mă mai văd acum. Nici măcar eu nu mai sunt eu, sau ce vreau să fiu în fiecare zi. Am momente când nu îmi recunosc propriile gânduri, parcă fricile mele capătă un alt sens și deodată mă trezesc că nu îmi mai e frică deloc. Uneori frica e atât de copleșitoare, durerea atât de ascuțită că nu o mai înțeleg. Am obosit să încerc să o mai înțeleg acum. Orașul ăsta nu mă mai vrea. Mă respinge, îți spun. Nu mai are nevoie de mine, nu îi mai sunt de trebuință în nici un chip. Și nici el mie. Deși îl iubesc, și el știe asta. Însă mă uzează prea tare și nu mai am foarte mult timp. Hai să-ți spun ce mi se întâmplă când merg singură pe străzile cu vânt, străzi pe care le cunosc atât de bine. Da, ai să râzi, ai să spui că vorbesc prostii, dar eu deja nu mai sunt aici. Pășesc pe străzile din orașul meu și de fapt sunt în orașul tău acum. E seară și îmi pare că abia se face dimineață. Prietenii mei râd și povestesc ceva din trecut, se uită la mine și eu le zâmbesc. Îi iubesc și deja îmi e dor de ei. Dar eu nu mai sunt aici. Pășesc pe strada aceea cu clădiri mari și vechi, vântul bate dintr-o parte, iar cărămida miroase ca romanele lui Eliade. Din cealaltă parte aud vocea ta. Nu, nu râde, nu fi cinic, știi că eu nu sunt la fel, ți-am mai spus că știu și crede-mă, noi doi nu suntem chiar atât de diferiți. Lasă-mă doar să-ți strâng mâna și hai să pășim unul lângă altul în direcția vântului. Vezi tu, nu are ce să fie rău, amândoi știm asta. Dar nu, tu nu poți să taci niciodată, mereu ai ceva de spus. Da, te ascult, bineînțeles că te ascult. Sunt aici și chiar nu am de gând să plec prea curând. Unde altundeva aș putea să plec? Poate la mare, dar doar dacă vii și tu. Putem să stăm lângă șantierul naval și să ascultăm pescărușii și Talking Heads. Nu mi-ai spus niciodată că îți plac Talking Heads, dar eu știu asta. Hai să-ți spun ce mi se întâmplă. De prea multă vreme, stau noapte în pat și mi-e frică. De trecut, de viitor, de gândurile mele. Și ca să nu le mai aud, prefer să te ascult pe ține. Tu ești aici și eu acolo, și totuși, nu am loc în pat. Poți veni mai aproape, nu te teme. Am adormit și visez sau doar îmi imaginez ? Nu cred că are vreo importantă. Vezi tu, noi doi nu suntem chiar atât de diferiți. Dacă nu te superi, pot să-mi trec mâna prin părul tău când îți zâmbesc și, dacă nu sunt prea nepoliticoasă, pot să-ți spun “Andrei”? Pot, că doar ăsta-i numele tău, nu-i așa? Și spune-mi, totuși, pot să-ți strâng mâna într-a mea, să-mi trec mâna prin părul tău când îți zâmbesc, nu te teme, nu fugi, noi doi nu suntem chiar atât de diferiți, nu-i așa? Și, te rog, spune-mi, dacă tot sunt aici, nu crezi că e timpul să am o dată pentru totdeauna ce-i al meu?

Sigur sant nebun!!!!!!!!

"Când eşti considerat nebun? Atunci când părăseşti un cerc de prieteni şi renunţi la obiceiurile care nu îţi aduceau niciun folos, eşti considerat nebun! Atunci când încetezi să mai bârfeşti sau să discuţi despre alţi oameni (ce mănâncă, cum se îmbracă ori, ce muzică ascultă) eşti considerat nebun! Atunci când încetezi să mai fi preocupat cu nimicurile care preocupă pe toată lumea, eşti considerat nebun! Atunci când reuşeşti să te ridici, după ce ai primit o lovitură despre care cei ce te-au cunoscut au crezut că va fi fatală pentru tine, eşti considerat un nebun! Atunci când încetezi să te mai plângi şi să cerşeşti atenţie sau să vrei să captezi privirile tuturor, peste tot pe unde te duci, eşti considerat nebun! Atunci când accepţi situaţia ta, indiferent care ar fi aceea, şi te bucuri de viaţă (de cum este astăzi şi de cât ţi-a mai rămas din ea), eşti considerat un nebun! Atunci când respecţi deciziile celorlalţi şi apoi renunţi să încerci să îi mai formezi pe şi după placul tău, eşti considerat nebun! Atunci când începi să te bazezi pe tine şi, prin urmare, încetezi a mai da ascultare glasurilor „sfătuitoare“, eşti considerat nebun! Atunci când ierţi eşti considerat nebun! Atunci când iubeşti şi faci sacrificii pentru persoana iubită, eşti considerat un nebun! Atunci când iubeşti banii, dar şi când îi urăşti, iar din pricina lumii pe care ai întâlnit-o, alegi să te stabileşti în vârf de munte (pe motiv că nu te poţi regăsi la poalele lui), eşti considerat nebun… Ori, atunci când reuşeşti şi când tot ceea ce ţi-ai propus să faci a devenit o realitate pentru tine ori pentru cei din jurul tău, iar pentru asta oamenii te pot vedea de la o mie de kilometrii distanţă, cei mai puţin fericiţi te vor considera nebun! Ei bine, oare cine este „nebunul“?" ( Alberto Baicoi )...