Multumesc!

Cert este un lucru: exista boli! Suferim fie recunoastem, fie nu recunoastem; iar boala se poate rasfrange asupra trupului, a sufletului si chiar a mintii. Suntem intr-o continua cautare a vindecarii, dar numai atunci cand am constientizat faptul ca suntem bolnavi. Regret ca suntem dispusi sa cerem ajutorul Domnului numai cand avem nevoie de vindecare sau de o implinire a unei dorinte, cerand cu speranta si traind cu credinta numai in acele clipe. Nu este o rusine a cere, este o lipsa de smerenie. Caci, iata, suntem martorii unei noi minuni pe care Mantuitorul o face astazi "Intrand intr-un sat, L-au intampinat zece leprosi care stateau departe. Si au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi! Si vazandu-I, El le-a zis: Duceti-va si va aratati preotilor. Dar pe cand ei se duceau, s-au curatit". ( Luca 17, 12- 14); ne impartasim prin cuvant si calatorim in gand cu El, traim fara sa ne dam seama de bucurie, dar bucuria sporeste credinta… Toate sunt minunate si Lui Dumnezeu slava! Ascultarea de cuvantul Domnului nu face altceva decat sa vindece toata durerea si intristarea, sa repuna omul in starea in care poate slujii atat omului, cat si Lui. Chiar daca nu am realizat ca numai Harul Lui Dumnezeu ne ajuta atunci cand ne aflam incercati de suferinta, cred si marturisesc ca fara Mila Lui Hristos nu am putea ajunge nici pana la sfarsitul unei zile! "Fara de Mine nu puteti face nimic", fara credinta suntem orfani , fara dragoste suntem deprimati… "Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors, si cu glas mare slavind pe Dumnezeu. Si a cazut la picioarele Lui Iisus, multumindu-I" ( vers. 15, 16)! Multumindu-I… Cati oare dintre noi Ii multumim? Cati dintre noi nu au trait vindecarea si s-au bucurat, dar nu au multumit Lui? Oare nu mai putem face nici acest gest infim prin care sa ne "innobilam" si noi??!... Nu exista gest mai frumos si mai delicat, nu innobileaza pe om mai mult decat acest "multumesc!" Si nimic nu poate fi mai patrunzator in sufletul celuilalt decat acest "multumesc!"… Multumesc Domnului pentru toate cele bune si cele “rele” din viata mea! (intentionat este pus cuvantul in ghilimele, pentru ca adesea gandeam in ultimul timp ca diferenta dintre noi si Dumnezeu este ca noi vedem raul in tot ce ni se intampla, dar El vede binele, caci ne apropiem de El.) Iar pentru mine cel mai bine este sa fiu pe Calea care duce la Adevar si ajunge la Viata. Multumesc Domnului ca mi-a indeplinit dorinta de a slujii Lui si fratilor mei! Cu toate caderile si deznadejdile, cu toate tristetile si incercarile grele prin care trecem, dau slava lui Dumnezeu ca mi-a dat puterea sa continui. Multumesc Domnului ca ma binecuvanteaza in fiecare clipa, ca nu-Si intoarce fata Lui de la mine nicicand… Sunt neputincios si delasator, dar gaseste intotdeauna o modalitate de a ma intoarce pe Cale, de ma tine aproape de El. Este foarte greu cand te simti parasit si obosit, inconjurat de ganduri ce ti se infig ca niste cuie in minte; dar strigatul nu-mi este-n zadar, caci El m-asculta, dar tace lucrand in viata mea. Multumesc tuturor ce m-au ajutat, ma ajuta si cu care cred ca ne sprijinim unul pe celalalt sa fie cuvantul Domnului citit, impartasit si trait. Prin aceste sarace si omenesti cuvinte, nadajduiesc ca Dumnezeu imi va ierta stangacia. Nu pot sa vindec, dar pot sa bucur; nu pot sa indrept, dar pot sa ma rog; nu pot sa cer, dar pot sa multumesc.Si daca eu pot, poti si tu! Nu ma pot ruga daca nu Ii multumesc intai Lui Dumnezeu pentru toate, nu pot progresa in viata daca nu sunt recunoscator pentru cele primite… Starea aceasta ma va ajuta sa ma inalt spre El, imi da putere sa cred si mai mult, sa ma rog si mai mult, sa ma smeresc si mai mult, sa iubesc si mai mult! De putine comportamente s-a intristat Hristos si oricat de pacatos ar fi fost omul, il ierta. Dar acum "Iisus a zis: Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-au gasit sa se intoarca sa dea slava lui Dumnezeu, decat numai acesta care este de alt neam?" (vers. 17, 18)… Nu exista durere mai mare ca atunci cand dai cu toata dragostea si nu iti este primit, sau cel caruia ii daruiesti sa nu dea nici o importanta gestului! Este o rana a inimii, o lacrima a sufletului, o tristete in ochi… Celui ce multumeste Hristos ii va spune "scoala-te si mergi; credinta ta te-a mantuit!" (vers. 19) si astfel “pe cei noua i-a vindecat, dar pe cel ce-a multumit l-a mantuit!" spunea Pr. Galeriu. Daca nu stim sa ne rugam, sa invatam sa multumim; daca nu am fost recunoscatori pana acum, sa punem inceput bun acum; daca traim, sa traim pentru Hristos! Sa pastram in inimi cuvintele troparului din Saptamana Mare: "Acestea zice Domnul catre iudei: poporul meu ce am facut Eu tie si cu ce v-am suparat pe voi? Pre orbii vostrii i-am luminat, pe cei leprosi i-am curatit, pe barbatul ce era la pat l-am indreptat. Poporul meu, ce am facut Eu tie si cu ce mi-ati rasplatit mie? In loc de mana, cu fiere; in loc de apa, cu otet; si in loc a ma iubi, pe cruce m-ati pironit! Chema-voi neamurile mele si acelea Ma vor preamari impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant. Amin". Arhim. Siluan Visan www.crestinortodox.ro

Complexul de inferioritate. Eu sau cel de langa mine?

Complexul de inferioritate este o boala a sufletului. Mai ales parintii trebuie sa cunoasca bine cauzele care provoaca sentimentul de inferioritate, pentru a impiedica imbolnavirea sufleteasca a copiilor lor, pentru care sunt responsabili vesnic. Oamenii care sunt afectati de complexul de inferioritate sau de ceva similar sunt niste oameni nefericiti, care nu reusesc sa vada lumea intr-o lumina buna. Oriunde merg, atat acasa, cat si la serviciu sau in grupul de prieteni, ei creeaza probleme, nascand usor neintelegeri si conflicte. Desi mai ales aceste persoane sunt responsabile pentru problemele create, ele nu inteleg acest lucru si arunca responsabilitatea asupra celorlalti. Nu exista vindecare de complexul de inferioritate fara Dumnezeu si fara impartasirea reala cu viata lui Hristos. Psihologii se chinuie sa-i elibereze pe pacientii lor de aceasta suferinta si, de cele mai multe ori, in final, nu ajung la nici un rezultat. Doar cand omul Il cunoaste si traieste in Hristos, toate lucrurile din viata lui se aseaza intr-o randuiala sanatoasa si odihnitoare. Complexul de inferioritate: constientizat sau negat ! Dintre oamenii afectati de complexul de inferioritate, multi au constiinta propriului esec, suferind chiar toata viata de pe urma acestui lucru. Sentimentul ca sunt inutili si ca nimeni nu are nevoie de ei le sporeste si mai mult neincrederea in ei insisi, evitand astfel asumarea oricarei responsabilitati. Dezamagiti si permanent speriati de a nu suferi, acesti oameni evita cat pot de mult comunicarea deschisa cu ceilalti. Sentimentul de inferioritate ajunge sa-l imbolnaveasca atat de mult pe omul in care se strecoara, incat, chiar daca acela are multe calitati, ajunge sa nu le mai perceapa. Cei care sunt afectati de acest complex, dar nu au constiinta esecului, sunt cu mult mai nefericiti decat cei dintai, deoarece nici macar nu isi dau seama de unde vine suferinta lor si care este, de fapt, greutatea care ii apasa zilnic. Dintre acestia, majoritatea ajung sa se revolte impotriva celor de langa ei, fie impotriva familiei, fie impotriva societatii, a politicienilor, a tinerilor etc. De regula, cei care sunt afectati de complexul de inferioritate il traiesc intr-o forma de negare. Anumite rani sufletesti, petrecute mai ales in copilarie, care nu au fost vindecate, ci reprimate, fara a constientiza acest lucru, incep sa se faca simtite in prezent. Reprimarea oricarei suferinte duce, inevitabil, la neputinta de a-i mai constientiza prezenta si urmarile. Astfel, un trecut nevindecat va afecta intotdeauna prezentul, care, de cele mai multe ori, nu este vinovat pentru acuzele care i se aduc de catre cei care sufera. Manifestarile celui care sufera de pe urma acestui complex nu sunt neaparat manifestari ale inferioritatii, ci tocmai opusul: fata de sine si fata de ceilalti se arata a fi activ si intreprinzator. Desi in adancul sau exista trauma inferioritatii, care il anihileaza, el afiseaza, de fapt, in mod inconstient, o atitudine exact opusa. Un astfel de om poate munci neobosit, insa fara sa simta impliniea, pacea, satisfactia sau linistea dorita. Din contra, "ceva" il face necontenit sa doreasca si alte lucruri si sa caute sa le dobandeasca. Unul ca acesta este precum un om insetat care bea apa sarata: cu cat bea mai mult, cu atat ii este mai sete. Solutiile aparente prelungesc starea de boala Toate manifestarile neplacute ale unui om care sufera de pe urma complexului de inferioritate sunt cauzate de o serie de solutii inselatoare, care promit vindecarea, insa ii fac mai mult rau. Desi aceste "medicamentele" sunt cautate de cel in cauza, tocmai spre a scapa de suferinta sa interioara, ele nu fac decat sa-l epuizeze si mai mult, impingandu-l spre depresie si deznadejde. Complexul de inferioritate se aseamana unei fiare viclene. Aceasta fiara fara de trup, din culcusul ei ascuns in adanc, revendica tot timpul cate ceva, in mod autoritar, iar omul care o gazduieste in sine, in chip inconstient, se straduieste sa implineasca tot ceea ce simte ca ar avea nevoie, pentru a dobandi pacea launtrica. Intr-un cuvant, patimi precum mandria, parerea de sine, dorinta de afirmare, egoismul si judecata aspra a semenilor sunt semne exterioare ale unui sentiment interior de neputinta: complexul de inferioritate este cel care il face pe om neputincios. Oamenii dificili sunt adevaratele victime Cand avem de-a face cu astfel de oameni nu trebuie sa vedem la ei doar o atare manifestare si sa ramanem blocati in ea, ci trebuie sa incercam sa vedem omul mai in adanc, adica sa incercam, pe cat putem, sa-i gasim trauma, adica rana din suflet, si sa-l ajutam. In cele din urma, daca nu putem face altceva, cel putin sa il compatimim, adica sa impreuna-suferim cu el, ca intr-o suferinta comuna. Oamenii cei mai vrednici de compasiune sunt tocmai acei oameni care sunt atat de respinsi de cei din jurul lor, incat nimeni nu mai are compasiune fata de ei. Acestia sunt cei mai vrednici de compatimit oameni, nu pentru virtutile lor, ci pentru boala care le mutileaza sufletul. Ei sunt victime ale unor traume pentru care doar Dumnezeu stie cine este vinovat. Majoritatea traumelor care stau la baza complexului de inferioritate se dobandesc in copilarie, cand copilul este maxim de vulnerabil si nu are constiinta existentei acestei slabiciuni. Deci, de cele mai multe ori, altii sunt responsabili pentru existenta traumelor care ii macina pe cei de langa noi. Un comportament intemeiat pe suferinta Tendintele de dominare sunt incercari de a camufla complexul de inferioritate. Aproape fara exceptie, asa se justifica mania, tupeul, ridicarea tonului, concurenta si violenta. Cel in cauza face acest lucru fara inteleaga ce anume il motiveaza. Reactionand astfel, el simte ca se protejeaza, cand, de fapt, ascunde si mai mult vechile rani interioare. Acestia sunt oamenii cei mai vrednici de compatimire, care au nevoie de multa intelegere si de o iubire jertfelnica sustinuta. Acesti oameni au nevoie ca noi sa nu ramanem blocati in aparente, sa nu luam seama la manifestarile lor, ci sa incercam sa le vedem rana si, in taina sau nu, sa gasim o modalitate de a-i vindeca. Situatiile sensibile in care avem contact cu acesti oameni pot da nastere unor neintelegeri imense. Sunt acele situatii care, desi vizeaza lucruri minore, pot avea consecinte deosebit de grave. Astfel de scenarii au loc, mai intai, pentru ca acela este un om bolnav, iar mai apoi, pentru ca noi, cei de aproape, nu avem puterea de a intelege trauma aceluia si nu dorim sa intram mai in adancul sufletului sau. Astflel, cadem in capcana maniei lui, lasandu-ne atinsi de toate manifestari lui dificile. Cu bunavointa, sa incercam ! Este nevoie de atentie, de multa intelegere, de rabdare si de o dragoste sincera. Deci, repet, sa nu cadem in capcana, din pricina manifestarilor sale exterioare, ci sa vedem care este, de fapt, cel ranit cu adevarat si sa-l ajutam pe cel in cauza. Altfel, daca nu avem intelepciune si discernamant, ramanem blocati in manifestarile exterioare pe care le afiseaza unii oameni si, astfel, ajungem noi insine bolnavi. Daca suntem inclinati spre a-i judeca pe cei de langa noi, ne vedem obligati sa gasim cauza care ii face pe acestia sa se manifeste intr-un anumit mod. Dupa aceea, sa cautam a intra in comuniune cu ei, ca sa-i ajutam sa-si gaseasca rostul si sa se vindece. Daca nu facem acest lucru, nu suntem cu nimic mai buni decat preotul si levitul care au trecut pe langa cel cazut intre talhari, pe drumul ce cobora de la Ierusalim, la Ierihon. Sunt bolnavi care necesita compatimire, grija si atentie indelungata. Pe acesti bolnavi suntem datori sa-i aducem la intelegerea problemelor pe care le au. Daca nu toti, cu siguranta multi dintre ei pot fi transformati, din madulare bolnave ale Bisericii lui Hristos, in madulare sanatoase, care sa lucreze cu ravna cele ale lui Dumnezeu. Daca ne punem inima pentru cel de langa noi, iar acesta tot nu intelege, atunci suntem curati inaintea lui Dumnezeu pentru sufletul sau. Trezirea la realitate Toti oamenii se folosesc de imaginatie, ceea ce este firesc, atata vreme cat imaginatia nu depaseste anumite limite. Ea este cea care, adesea, il motiveaza pe om spre o anumita actiune buna. Acest lucru devine insa riscand pentru cei care poarta in ei trauma complexului de inferioritate, unii ca acestia ajungand foarte usor la substituirea realitatii cu o lume imaginara. In astfel de cazuri, cand imaginatia se imbina prea strans cu realitatea, omul ajunge sa creada cu tarie lucruri dintre cele mai neadevarate, in pofida oricaror argumente si dovezi contrarii. Odata cautand spre realitate, cel prins in mrejele crude ale acestui complex are nevoie si de curaj, pentru a recunoaste minciunile carora le-a slujit o oarecare vreme. Un astfel de om are nevoie de oameni care sa il ajute sa ia viata de la capat, indiferent de modul in care a trait pana atunci. Evident, doar Dumnezeu poate da putere unui om, spre a-l ridica pe un altul. In final, ce facem ? In orice situatie, esentiala este cunoasterea de sine, adica sinceritatea fiecaruia, mai intai cu el insusi, iar mai apoi cu cei de aproape ai sai. Este nevoie ca omul suferind de pe urma complexului de inferioritate sa inteleaga in ce realitate traieste si ce a patit exact. Este esential ca el sa inteleaga de ce are impresia ca reuseste orice lucru mai bine decat ceilalti, de ce traieste o stare de neliniste continua si de ce ajunge atat de usor la conflicte cu ceilalti. Nici o vindecare sufleteasca nu este posibila pana ce bolnavul nu isi recunoaste lui insusi starea in care se afla. Ne cunoastem pe noi insine atat rugandu-ne lui Dumnezeu sa ne miluiasca, cat si citind si ascultand de oamenii deosebiti pe care El i-a randuit in viata noastra. Complexul de inferioritate nu poate fi tamaduit pana cand nu este scos din inconstient si aruncat in vasul curatitor al constientului. Este dureros a retrai un lucru greu din trecut, insa ascunderea lui nu face decat sa prelungeasca starea de suferinta pe care acesta o genereaza. Cel in cauza trebuie ajutat sa accepte si sa depaseasca evenimentele trecute care l-au traumatizat, precum si realitatile de care a fost privat. El are nevoie sa stie ca fiecare om are suferinta lui interioara, iar aceasta nu este printre cele mai mari, nici mai mult decat poate duce. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu poate retrai si depasi cineva experientele dureroase ascunse in subconstient. In definitiv, singura varianta de tamaduire este minunea lui Dumnezeu, de care nu multi se invrednicesc, tocmai datorita faptului ca nu accepta ajutorul celor de langa ei, prin care El lucreaza. Dupa cunoasterea de sine, omul este dator sa aiba pretuire de sine si sa accepte in mod deplin lipsurile sale. Este esential ca omul sa stie cu adevarat ce a primit de la Dumnezeu si ce nu a primit. Sa-l ajutam sa descopere darurile cu care l-a inzestrat Dumnezeu, fiind convinsi ca acest lucru nu inseamna a-l indemna spre mandrie, ci a-i da incredere in sine. Trebuie ajutat sa pretuiasca ceea ce are, mai mult decat sa ravneasca spre ceea ce nu are. Sunt vrednici de toata atentia si pretuirea cei care lupta cu traumele trecutului, pentru un prezent mai bun si pentru un viitor cu perspective vesnice. Cei a caror viata cunoaste numai perioade de liniste si bunastare pot cunoaste frumusetea si valoarea vietii mai greu decat cei care infrunta cu barbatie dificultatile si le biruiesc. Inaintea lui Dumnezeu, toti suntem la fel, toti avem aceeasi valoare, precum intelegem din pilda cu oaia cea ratacita, de care, afland-o, s-a bucurat Stapanul ei mai mult decat de toate celelalte. Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut ! Teodor Danalache www.crestinortodox.ro

Inteligenta - har si indatorire.

Zoe Dumitrescu-Busulenga Un titlu ca acesta, vorbind despre inteligenta, ar putea sa para unora rezultatul unei ispite luciferice. Or, tocmai ceea ce dorim noi astazi, ceea ce avem sentimentul ca trebuie astazi infaptuit, este sa aratam capacitatea inteligentei de a intra intr-o cuprindere a lumii de o suprema umilitate. E ceea ce a aratat atat de expresiv I.P.S. Pimen, care a desfasurat in fata ochilor nostri si a memoriei noastre acel ritual al intrarii in cinul calugaresc, cu toate detaliile lui sezisante, insemnand, de fiecare data, nu o acceptare oarecare, ci, dimpotriva, o deliberata optiune. E un itinerar, acesta, la care ne indeamna amintirea Maicii Benedicta, a Doamnei Zoe Dumitrescu-Busulenga. Si, venind inspre , de data aceasta, ca si la alte sarbatori legate de pomenirea prietenei si profesoarei noastre, simteam cum in jurul nostru peisajul tot parca se straduia sa participe la un atare inteles de solidaritate morala. Intram in zarea unor extraordinare prezente sufletesti, dupa Pascani, unde a profesat candva, cel care mi-a fost dascal, academicianul Ciopraga, urcam spre Veresti, printre livezi marcate de pasii lui Sadoveanu. Iar aici in jurul nostru, merii acestia cu fructe feeric smaltate de rosu, mi-au adus aminte de mituri fundamentale ale culturii poetice: merele Hesperidelor la capatul lumii, care erau de fapt o punte catre absolut, merele care in alte traditii, mitografice, nu numai istorice, reprezentau un izvor de viata perena - se spunea ca Alexandru cel Mare ar fi gustat, pe versantele care-l duceau inspre India, din asemenea mere daruind viata pe cate patru veacuri. Viata indelunga, viata spiritului, insa, e aceea care ni se daruie aici la Manastirea Putna, "Ierusalimul neamului romanesc", cum a numit-o Eminescu, functioneaza mereu nu numai in orizontul nostalgiilor, dar si in acela al actiunii prezente si al proiectiei de viitor. Il am aici, in fata ochilor, pe cel care era una din gloriile facultatii noastre de la Iasi, de Istorie si Filologie, pe Alexandru Zub, care, pornit la drum, ca Eminescu altadata, ca sa celebreze la Putna mari amintiri ale fiintei istorice romanesti, a avut de patimit, din aceasta pricina, ani grei de temnita. E un itinerar, acesta, catre Manastirea Putna, un itinerar catre sinele culturii noastre si catre sinele fiintei romanesti, semanat uneori cu sacrificii. De aceea am indraznit sa aduc aminte si de episoade amare ale deceniilor dinainte. Cine va putea uita tot ceea ce I.P.S. Pimen a facut aici, intretinand in jurul manastirii o ambianta de extraordinara prezenta a memoriei. Un fel de rezonanta activa, un asa zis ghidaj, care nu era de fapt un ghidaj pentru a ne face cunoscute cutare sau cutare exponate muzeale, ci de fapt o calauzire catre noi insine, catre ceea ce era mai pretios de salvgardat in fiinta noastra morala. Mi-a placut ca aceste intelesuri nu se pierd. Eram, trudind, impreuna cu cei de la Bucuresti, specialisti de prima mana de la Serviciul de Expozitii, care ne-au ajutat sa punem pe pereti o alcatuire de imagini pe care o vom prezenta mai tarziu, si-am luat act de vanturarea publicului in muzeu, public tanar, cuviincios, cu mult mai cuviincios decat se poate vedea pe strazile Bucurestiului. Si asta mi-a dat speranta ca nu e totul pierdut in perspectivele de viitor ale tarii noastre si ale tineretului. Si mi-a placut - trageam cu urechea - sa aud un fel de maieutica interogativa, putin sprintara, a celui care facea introducerea in muzeu si care scotea de la tinerii sai auditori niste raspunsuri de bun simt privind situatia Moldovei in Evul Mediu, in epoca lui Stefan - dar cu un sens al actualitatii, care mi s-a parut pregnant si care ne lipseste de atatea ori. Privim spre un viitor de globalizare americanizata sau suntem foarte indiferenti la ceea ce ni se pare trecut prea indepartat. Or, totul este sa gandim in prezentul de care trebuie sa fim demni, sa gandim in acest prezent o confluenta a marelui trecut si a visarii de viitor. Eu cred ca in celebrarea pe care o infaptuim acum impreuna, sigur, intra in joc o dimensiune estetica. Doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga era, la Facultatea de Filologie, spiritul cel mai deschis, mai suplu deschis, catre intregul cuprins al artelor. Muziciana, in intelesul direct al cuvantului, cu o mare sensibilitate, cu o apetenta pentru valori care ne erau interzise. Ea il iubea pe Anton Bruckner, cu douazeci de ani inainte de a se fi vorbit la noi despre Bruckner, de pilda. Ca sa nu mai pomenesc alte semnificative episoade vadind puterea ei de patrundere. In plastica, de asemenea. De aceea am indraznit sa propunem aceasta expozitie cu lucrari care i-au apartinut, cu lucrari pe care si le-a ales din vecinatatea asa de interesanta, la , cu pictorul Horia Bernea, un artist de o mare deschidere moderna, laureat al Bienalei de la Paris, care a facut un drum auster catre trecut, catre genurile traditionale, catre peisaj, catre natura moarta, inarmat cu acuitatea radicalismului modern pentru a pune in valoare tot ceea ce muzeul poate sa ne ofere si de aici inainte. Aceasta intelegere intre spirite cu adevarat deschise se rostea intotdeauna in cotidianul sufletesc al Doamnei Zoe. I.P.S Bartolomeu ne-a impartasit detalii privind sederea sa la Manastirea Varatec, cand avusese convorbiri pilduitoare cu Doamna Zoe, chiar inainte de a fi devenit Maica Benedicta. Cu o lipsa totala de prejudecati, le placea sa asculte impreuna muzica, si muzica de jazz uneori. Horia Bernea spunea la fel: cine nu iubeste jazzul nu-l poate intelege pe Bach si nu poate intelege rigorile supremei inaltari catre cerul credintei. Aceasta mare extensie a campului de curiozitate este, cred, una din lectiile pe care ni le lasa experienta sa. Si care nu vine deloc in contradictie cu fervoarea exigenta a optiunii sale monahale. Precum Liszt, altadata, cand a intrat in randurile obedientei franciscane si a devenit canonic de Albano, ea nu-si repudia, prin aceasta, sensibila experienta artistica, ci, dimpotriva, o purta catre noi straluminari. Marea experienta estetica de cuprindere a artelor, care era proprie Doamnei Zoe - literatura comparata, expresii muzicale si plastice, se gasea dusa spre un orizont redemptor, aici, in aceasta noua conditie pe care si-o hotarase; departe de a fi anulata, dimpotriva, se afla purtata ca intr-un Graal mitic catre ceruri de noua lumina, de perena lumina. Atare intelesuri de etica superior traita, la lumina duhului, mi se pare ca trebuie sa ne stapaneasca in zilele acestei celebrari. Teolog, gnostic se spunea cu un inteles pozitiv, in cartile Filocaliei, teolog spunea I.P.S. Pimen, nu in sensul de vorbitor despre Dumnezeu, ci de vorbitor cu Dumnezeu. Vorbitor in imprejurarile cele mai grele. Fundatorul unui muzeu de o mare candoare sufleteasca si de o forta neasteptata de persuasiune, muzeu de icoane taranesti la Sibiel, parintele care a facut ani lungi de inchisoare povestea, in insemnarile editate de Muzeul Taranului Roman, despre experienta din inchisoare, unde il simtea pe Dumnezeu aproape, ca pe un vecin. Aceasta vecinatate care mentine omul in cuvenita, respectuoasa aplecare fata de adevarurile supreme, dar, in acelasi timp, il arunca irepresibil sa imbratiseze aceste supreme intelesuri, mi se pare ca este esential si in functionarea tipului de inteligenta al Doamnei Zoe. Cand am evocat-o la 85 de ani, mi-am ingaduit o comparatie cu una din marile figuri ale culturii europene, cu Doamna de Stael, care era o inteligenta redutabila, marea inamica a lui Napoleon, ajuns in stadiul tiraniei. Si ea avea aceasta convingere: "Cand oamenii sunt prosti, se intampla totdeauna din vina lor", transa nemilos ilustra literata. "Si daca as avea putere, as obliga pe toata lumea sa aiba spirit." Castelana de la Coppet era, intr-adevar, o institutie europeana. Cand s-a intors, dupa 1814, la rosturile ei, dupa caderea lui Napoleon, toata Europa era acolo. Un fel de State Generale ale culturii europene, cate cinci-sase sute de oameni erau in fiecare zi in jurul castelului, veniti sa o vada, sa se impartaseasca de luminile ei. Si un contemporan, un precursor al psihologiei diferentiate a natiunilor, Bonstetten, elvetianul, spunea ca se cheltuia la Coppet, intr-o zi, mai mult spirit decat in toata Europa intr-un an. Dar aceasta urgenta, ca de ucaz ambitios care strabate in cuvintele Doamnei de Stael, nu seamana nicicum cu exercitiul inteligentei in cazul Doamnei Zoe. Mai degraba cred ca expresia adevarata ar fi aceea pe care o folosea I.P.S. Pimen vorbind despre un harism al culturii. Inteligenta devenita nu numai o dimensiune indispensabila, ci un dar care ni se ofera astfel incat sa ne umple fiinta cu un fel de fireasca plenitudine, de fireasca desavarsire. Si cred ca si aceasta lectie e bine sa o purtam cu noi, cand vom pleca de la intalnirea noastra. Extensia culturii pana la intelesuri foarte vaste, a aduce poezia ebraica, de pilda, in firescul catedrei de literatura universala era o initiativa miezoasa, dandu-i deopotriva posibilitate lui Ioan Alexandru sa-si expuna niste curajoase descoperiri ale culturii sale. El a fost cel care a vorbit despre si despre valori uitate ale poeziei crestine si cel care ne-a intors spre universul poeziei psalmice, despre care ne va vorbi aici prietenul Bruno Mazzoni, mare cunoscator al culturilor romanice si al culturii romanesti. Deci, o mare extensie spre zone neasteptate, dar fara pitorescul exotismului. Era dominant in ideatia ei, in optiunile ei, prototipul, acest fundament al culturii grecesti, al determinarii noastre mediteraneene si al unui anume clasicism funciar. Jurnalul ramas de la Doamna Zoe, analizat de doamna Docsanescu, contine inca pagini inedite despre Hellada. Ne-a dat odata, in Secolul 20, niste cutremuratoare insemnari despre Creta. Creta orizontului pre-hellenic, dinaintea Greciei, in care insa ea vedea niste permanente cu adevarat zguduitoare. Felul acesta de a intelege istoria spiritului, cu o capacitate de inminunare, la nivelul ei de cultura, de zguduire interioara, este iarasi un lucru rar si greu de inteles de catre oameni care practica experienta culturala ca un fel de epidermica indeletnicire, ca o petrecere, ca o plimbare grabita printre carti si printre lucruri. A se lasa zdruncinat pana in adancul firii de marile revelatii ale lecturii e o putere ce razbate si in unele marturii pe care le-am adunat pentru aceasta sesiune. Si eu cred ca aici converg doua mari exigente ale prezentului nostru, pe de o parte deschiderea catre vaste orizonturi, dar nu intr-un sens cantitativ, de simplu cumul globalizant, si, pe de alta parte, aceasta dorinta de intensitate care sa poata sa se alieze si cu o puritate a cugetului. Cand am sarbatorit 500 de ani de la infiintarea sub semnul UNESCO, dumneaei a tinut sa fie prezenta. A venit si la Neamt si la Iasi, unde am avut o sesiune onorata de Patriarhul Constantinopolului si de mari prezente ale lumii bisericesti, nu numai de carturari emeriti - era profesorul Ciopraga, de pilda, printre noi. Dar a tinut sa vina cu un text despre cultura ca epifanie. Epifania care inseamna inaltarea la zenit a ceea ce exista, a realitatii, la un zenit de puritate si de frumusete. Si e sensul romanesc al cuvantului. Alte limbi romanice scot tot vocabularul frumusetii din termeni exteriori, de la stralucire, de pilda, in timp ce romana, limba aceasta de tarani, a avut curajul, austeritatea intelectuala sa derive frumusetea de la forma, de la desenul interior. Formosus vine de la forma. Este un lucru asupra caruia merita sa meditam. Si in experienta doamnei Zoe, in capacitatea aceasta de cutremur interior, de emotie nestanjenita, exista desenul interior, scheletul acesta intangibil al unei apropieri conceptuale. Sunt lucruri care explica de ce aici, la Manastirea Putna, eu cred ca omagiem nu numai un imens prestigiu al istoriei si al mitologiei noastre, legat de Stefan cel Mare, dar si rosturi stravechi de viata romaneasca, coborand pana in strafunduri populare. Si cum am uita ceremonia slujita de cei care ne gazduiesc astazi, de inmormantare a Maicii Benedicta - eram sub ploaie, daca tineti minte, la capataiul bisericii, in fata absidei, si, in jurul nostru, zeci si sute de oameni, rabdatori, nu dadeau niciun semn de precipitare si dintre acestia erau in numar fatalmente restrans cei care sa-i fi putut masura anvergura intelectuala. Dar erau oameni ai locului, din satele, din orasele din jur, care simteau ca se intampla ceva cu adevarat important, ca plecarea ei dintre noi ne intereseaza intr-un plan uman mai adanc. Si eu cred ca aceasta legatura, intre o etica care este o etica a cuprinderii cat mai largi si o estetica a culmilor acut traite, se realizeaza in cazul ei. Unul din pictorii pe care i-am adus, un fiu al Bucovinei, un artist de mare puritate, Paul Gherasim, are un ciclu intreg, inspirat dealtminteri, intr-o masura, de Ioan Alexandru, Logos - si logos-ul ne duce spre cuvintele evanghelistului Ioan, "La inceput era Cuvantul, si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul". Aceste teribile, supreme intelesuri sunt decantate intr-o pictura de o subtila luminozitate la Paul Gherasim, dominate nu o data de initiala Logos-ului, de A, lambda. In greceste, lambda, daca avea accentul jos, avea si valoare de cifra, 30. Daca accentul era sus se citea 30 de mii. Mie mi se pare ca niciodata, in intelesul fundamental al actiunii marilor artisti, nu poate lipsi o ireductibila generozitate. Niciodata sa nu intoarcem puritatea spre un inteles restrictiv, pentru putini, dimpotriva, sa intelegem ca ea se poate asocia cu o dimensiune de vastitate, de amploare. Ca oamenii sunt demni sa aiba acces la aceste valori de intensa creativitate. Cu aceasta incredintare cred ca ii ramanem fideli Doamnei Zoe, stradaniei ei, in care vadea o vitejie tonica, peste tot ceea ce era fragilitate umana in propria ei faptura. Si inainte de a incheia, multumindu-va pentru atentie, as vrea sa-mi ingadui sa va citesc cateva randuri primite de la un reprezentant foarte semnificativ al culturii noastre, al culturii noastre artistice, muzicianul, compozitorul Roman Vlad, care s-a ilustrat printr-o cariera remarcabila in Italia - director al marelui Festival Maggio Fiorentino, director al Studioului de la Scala din Milano. Il intalnisem la Roma, la reuniuni organizate de Doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga, si mi-am permis a-l instiinta despre actiunea noastra si a-l invita. Iata raspunsul sau - este un om ajuns la 89 de ani: Roman Vlad. "Mult stimate domnule ambasador, va multumesc pentru scrisoarea atat de amabila si de magulitoare pentru mine pe care ati avut bunavointa sa mi-o adresati. Multumesc, de asemenea, pentru intentia de a ma invita la colocviul consacrat amintirii Doamnei Zoe Dumitrescu-Busulenga, la Putna. As fi venit cu bucurie, dar, din nefericire, nu sunt in stare. Ce fericire ar fi fost pentru mine sa ma intorc inca o data in Bucovina, regiunea in care m-am nascut - pornise de la Cernauti - si pe care o pastrez cu netarmurita dragoste in inima mea. Vreau sa fiu prezent totusi la Colocviu, cel putin ca martor al perioadei fecunde in care Doamna Zoe, fericita Maica Benedicta, a condus magistral Accademia di Romania la Roma, stiind sa castige stima, admiratia si, in acelasi timp, simpatia tuturor intelectualilor, artistilor, oamenilor de stiinta si a politicienilor care au frecventat Accademia. Cred ca se poate spune ca doamna Busulenga a fost un ambasador ideal al culturii romanesti in Italia. Va rog, domnule ambasador, sa cititi aceste randuri la Putna si sa primiti expresiunea celei mai sincere recunostinte si a stimei mele." Il avem, din partea oamenilor de cultura italieni, pe Bruno Mazzoni astazi printre noi. Ii multumesc inca o data. Gandul nostru, cu incuviintarea si incurajarea I.P.S. Pimen si a staretului Melchisedec, a fost sa constituim aceasta prima sesiune ca o fagaduinta pentru un viitor pe care il speram ordonandu-se intr-un fel constant, cu un fel de regularitate, nu mecanica, dar cu adevarat expresiva. Si daca in aceasta prima sesiune am cautat sa imbratisam subiecte variate, fara sa excludem si o latura de evocare memorialistica, cred ca in etapele urmatoare o sa ne putem concentra asupra unor subiecte mai strans definite, de pilda o sesiune legata de contributiile ei la studiul lui Eminescu, in raport cu romantismul german. Ea a adus o viziune foarte adanca asupra acestui domeniu. O sa vedeti, de pilda, in expozitie, o piesa a maestrului Catargi, care sta cumva in aria de straniu, de enigmatic dincolo de vremi, pe care o deschide apropierea lui Holderlin de Grecia. Paginile despre Holderlin ale Doamnei Zoe sunt remarcabile. Asa cum Holderlin ne-a dus spre o intelegere proaspata, fara conventii, a Antichitatii, si a lui Sofocle, dintr-un asemenea versant de loiala sensibilitate, s-a ales, ca un portal grav, oferit de H. H. Catargi, si coperta pentru cartea inchinata marelui tragic. Aceasta miscare, aceasta pendulare creatoare pe dimensiuni ale timpului, cred ca va putea fi servita de perseverenta noastra, incercand nu sa sistematizam rigid, dar, in orice caz, sa oferim o inaintare care sa moduleze temele. Si indraznesc sa sper ca, din cei prezenti astazi, vom avea ocazia sa ne intalnim si in anii urmatori. Un titlu admirabil al unei emisiuni a prietenului si creatorului de mare acuratete si daruire sufleteasca, a domnului Ilisei, se referea la trecerea prin vamile numeroase ale cugetului si ale existentei. Si eu cred ca asta spune mult - o sa avem ocazia in cele "85 de vami" sa luam contact inca o data cu aceasta prezenta traita, urmarita cu adevarata fervoare in astfel de marturii. Academia Romana este, iata, prezenta la nivelul cel mai semnificativ prin Eugen Simion, care i-a fost presedinte si un presedinte care nu va fi uitat, pentru ca a facut enorm pentru restitutia catre Academia Romana a prestigiului de care ea se bucurase si pe care il merita. Profesorul Simion detine astazi responsabilitatea care fusese si a Doamnei Zoe, de presedinte pentru Sectia de Stiinte Filologice. Mi se pare ca se citesc si aici semne prielnice de continuitate. Sub semnul unei fertile continuitati se aseaza veghea noastra de astazi: sa stim ca in ale spiritului avem datorii care nu ne pot vreodata parasi. Dan Haulica www.crestinortodox.ro

Ne potrivim?

In trecut spuneam despre unele persoane ca nu se potrivesc, ca nu pot deveni un singur trup, adica sa se casatoreasca si sa traiasca fericiti. Si cautam o gramada de argumente pentru a ma justifica. Mi-a fost de ajuns un caz, ca sa ma opresc pentru totdeauna din judecata semenilor si sa inteleg ca Dumnezeu este Cel care ne potriveste pe unul cu altul. Oameni pe care eu nu-i vedeam impreuna nici macar o zi, sunt fericiti impreuna de cativa ani buni. Orice intalnire cu un semen trebuie vazuta ca un dar din partea lui Dumnezeu. Nu trebuie sa trecem niciodata nepasatori pe langa oamenii pe care ii intalnim. Si traind oamenii ca pe daruri din partea lui Dumnezeu, vom avea si sansa ca deodata sa simtim ca inima bate altfel in apropierea unei persoane. Nu putem explica misterul. Dar suntem datori sa luam act. Sa facem fapte care sa demonstreze ca iubim. Sunt persoane care ne indeamna sa nu ne implicam intr-o relatie decat in momentul in care suntem siguri ca exista o potrivire sufleteasca intre noi. Dar oare in foc nu se poate indrepta orice fier, indiferent cat de stramb este? Am convingerea ca printr-o iubire curata, adica un adevarat foc, se poate indrepta si cel care iubeste patimas. Sunt persoane care si-au schimbat radical viata din momentul in care au fost chemate la o iubire curata. Dupa cum fierul stramb are nevoie de un foc puternic pentru a fi modelat, la fel de intens trebuie sa iubim si noi, daca dorim ca Dumnezeu sa indrepte prin noi cele nefiresti. Daca ai primit raspuns la iubire, nu trebuie sa te mai gandesti ca poate exista in lume o persoana capabila sa te iubeasca mai mult decat o face cea din prezent. Exista un paradox. Ca ea sa ajunga sa te iubeasca mai mult, trebuie ca tu sa o iubesti mai mult. Mai bine zis pe masura ce creste iubirea ta fata de ea, creste si pretuirea ei fata de tine. Suntem diferiti, nu trebuie sa ne cautam pe noi insine in altii pentru a spune ca ne potrivim. Si nici nu trebuie sa incercam sa facem din cel de langa noi o copie a fiintei noastre. Mi-a placut tare mult ce a spus parintele Pantelimon de la Manastirea Oasa: "Trebuie sa iubesti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celalalt". Asta inseamna sa nu iesi in intampinarea celui pe care il iubesti decat iubind dumnezeieste si sa nu vezi in celalalt ceva finit. Prin Dumnezeu tot timpul vom descoperi in cel iubit mereu ceva nou care sa ne bucure. De aceea niciodata nu vom putea spune ca ne-am saturat sau plictisit de cel iubit. Prin ajutorul lui Dumnezeu reusim sa rodim daruri care in trecut zaceau in fiinta iubita fara ca aceasta sa stie ce poarta cu ea. Si ajutand-o sa descopere si sa inmulteasca darurile din ea, ne imbogatim si pe noi insine. Fiecare il face pe celalalt sa ia clipa de clipa cat mai mult din chipul lui Hristos. Daca am privi pur omeneste am putea spune ca nimeni nu se potriveste cu nimeni. Eu cel de azi pot foarte bine sa nu mai port chipul de ieri, chipul care a atras iubirea. Si daca de pe o zi pe alta nu ma mai potrivesc cu mine, nu e oare o adevarata inselare sa spun ca ma potrivesc cu cineva care este cu totul diferit de mine? Sa invatam sa iubim inainte de toate pe celalalt si sa incetam sa ne mai iubim pe noi insine prin celalalt. Sa invatam sa ne daruim. Sa nu uitam ca numai painea si vinul daruite preotului in cadrul Sfintei Liturghii devin prin invocarea Sfantului Duh Trupul si Sangele Domnului. In iubire nu exista scuza pentru a nu te darui. Trebuie sa te daruiesti chiar si atunci cand te simti lipsit de putere, cand crezi ca vei sfarsi daca vei mai face un gest de iubire. Daca ai in tine permanent dorinta de face totul pentru cel iubit, Dumnezeu va veni si iti va da putere chiar atunci cand ajungi sa crezi ca nu mai poti face nimic. Imi aduc aminte de Petru care desi trudise toata noaptea si nu reusise sa prinda nimic, departeaza corabia de tarm si arunca mrejele in adancul ei la indemnul Mantuitorului, desi ar fi avut toate motivele sa nu-l asculte de vreme ce a pescuit noaptea, in momentul cel mai indicat sa prinda pesti si nu pentru cateva ore, ci toata noaptea. Si impotriva argumentelor umane, Petru arunca mreaja si prinde o multime de pesti. In aceasta minune ca si in multe altele este dovada lucrarii in chip minunat a lui Dumnezeu. Adancul la care-l chemase Iisus, adancul pentru pescuire a trezit adancul din el. Si adanc pe adanc cheama. Si din simplu pescar devine pescar de oameni. Oare daca ne-ar fi fost dat sa-l vedem pe Petru, un simplu pescar, am fi putut spune despre el ca avea sa ajunga Apostol? Eu cred ca nu. Si totusi a fost posibil. Iata de ce cred ca potrivirea unuia cu altul e rod al lucrarii lui Dumnezeu. Adrian Cocosila www.crestinortodox.ro

ODA PROSTILOR.

Cu prostul care n-are şcoală Te lupţi puţin şi-ai câştigat. Dar duci o luptă colosală Cu prostul care are şcoală! De-ar fi să-i luăm pe toţi la rând, ... Şi actualii, dar şi foştii, Cei mai deştepţi de pe Pământ Au fost întotdeauna... PROŞTII. Nu te ruga la ursitoare Să-ţi facă-n viaţa ta vreun rost, Mai bine urlă-n gura mare : "Iubite Doamne, fă-mă... PROST!" De ce să tragi ca la galeră, Să-nveţi atâtea fără rost, De vrei să faci o carieră, Ajunge numai să fii... PROST. În lumea asta cu de toate, Unde se-nvaţă contra cost, Păcat că nici o facultate Nu dă şi diploma de... PROST. Avem impozite cu carul, Dar înotăm în sărăcie şi ce buget ar avea statul Dintr-un impozit pe... PROSTIE... Ei sunt ca iarba, cu duiumul, Să nu-i jigneşti, să nu-i împroşti ! O, Doamne, de ne-ar creşte grâul Cum cresc recoltele de... PROŞTI. Si-n lumea asta răsturnată, Unde cei strâmbi sunt cei mai drepţi, Savanţii noştri mor de foame Si numai PROŞTII sunt deştepţi. Prostia este infinit mai fascinantă decât inteligenţa. Inteligenţa are limitele ei, pe când prostia, nu! Nu te certa niciodată cu un prost. Te aduce la nivelul lui şi te bate cu experienţa. Şi apoi, mai are şi mintea odihnită... NU UITATI, MAMA PROSTILOR E MEREU GRAVIDA. Drapaca Alexandru

Boboteaza la Curtea Domneasca.

Sarbatoarea Bobotezei tinea trei zile la Curtea Domneasca din Iasi. In condica de ceremonii de la 1762, Logofatul Gheorgachi mentioneaza ca la 5 ianuarie, in Ajunul Bobotezei, veneau la Curtea Domneasca din Iasi, toti egumenii manastirilor din tara. Slujba de sfintire a apei era savarsita de Episcopul de Roman. In ziua de 6 ianuarie, de Boboteaza, domnitorul era primit la slujba cu doua faclii aprinse. Dupa doxologie, domnitorul pleca impreuna cu mitropolitul si credinciosii, spre malul raului Bahlui, locul in care se savarsea sfintirea apei. Erau scoase in procesiune icoanele facatoare de minuni si moastele unor sfinti. Potrivit documentelor, daca iernile erau mai aspre, slujba se oficia in piata din fata Portii Domnesti. La slujba de sfintire a apei erau prezenti atat sotia domnitorului, cat si curtenii, ostenii, domnitele, jupanesele si fetele de casa. Era sfintita apa dintr-un vas mare de argint si din doua cazi inconjurate de sfetnice cu lumanari aprinse. In momentul in care mitropolitul atingea busuiocul de fruntea domnitorului, erau trase trei salve de tun. Dupa ce era stropit cu agheasma, domnitorul saruta moastele aduse in procesiune. Dupa el, veneau toti credinciosii sa fie "botezati". Slujba de sfintire a apei se incheia cu botezul copiilor orfani, carora domnitorul le daruia imbracaminte si bani. Urma Sfanta Liturghie savarsita in Biserica Domneasca, de mitropolitul Moldovei. A doua zi dupa Boboteaza, dascalii veneau la Spatarie pentru a-l ovationa pe domnitor. In a treia zi de la Boboteaza, domnitorul statea de vorba cu egumenii prezenti la sfintirea apei. Era momentul in care domnitorul le oferea veniturile de la ocnele de sare, pentru manastirile in care acestia se nevoiau. "Boboteaza cailor" In ziua de Boboteaza caii din grajdurile Curtii Domnesti, erau stropiti cu agheasma. Se credea ca toti caii stropiti cu apa sfintita, vor fi sanatosi pe parcursul intregului an. Originea acestei traditii este in parte de sorginte tatareasca. Primii care erau stropiti erau telegarii, caii care trageau trasurile domnesti. Urmau povodnicii, caii pur-sange arab, primiti in dar de la sultan cu ocazia investiturii domnului si apoi armasarii grajdurilor domnesti. Calul imparatesc era adus la final, de comis, conducatorul grajdurilor domnesti si al cavaleriei moldovenesti. Adrian Cocosila www.crestinortodox.ro