Usturoi cu lămâie leac egiptean

In vremea faraonului Amenhotep al IV-lea, care si-a luat apoi numele de Akhnaton, la porunca acestuia, a fost elaborata o reteta miraculoasa, dupa care s-a preparat o bautura numita Antica. Oamenii de rind ii spuneau humus, adica pamint, sol. De fapt, licoarea aparuse mai demult, in vremea lui Amenhotep al II-lea. Ea era menita sa ii mentina mereu in putere pe sclavii ce construiau maretele piramide. Bautura aceasta curata bine vasele de singe si asigura o viata indelungata. Licoarea a fost preparata de preotii egipteni, care cunosteau tainele organismului, plantele - salbatice si cultivate - si toate virtutile acestora. Preotii foloseau si ei, la rindul lor, aceasta bautura pe care o preparasera, dar in doze mai mici, deoarece ei munceau mai putin decit sclavii de la piramide si, totodata, nu stateau tot timpul in soarele arzator al desertului. Bautura cu usturoi si lamiie Licoarea egipteana, care avea si rolul de a mentine si regla echilibrul vitaminelor din organism, a primit numele de Antica, de la cele doua componente: An = usturoi si Tica = lamiie. Cele doua componente asigura toata gama de efecte miraculoase ale acestei bauturi. Vitamina A sporeste densitatea si elasticitatea pielii, protejeaza limfa si impiedica transpiratia in exces. Usturoiul, care este bogat in vitamina A, mai contine siliciu, iar acesta are un rol important in reinnoirea maduvei osoase si hematopoeza (fabricarea de globule rosii tinere). Tot in usturoi se gaseste un element foarte rar, dar extrem de necesar - germaniul. Acesta favorizeaza formarea tesutului muscular. Prepararea miraculosului remediu Se folosesc patru lamii maricele, bine coapte, cu coaja subtire si trei capatini de usturoi. Lamiile se spala si se sterg, apoi se stoarce zeama intr-un vas de sticla, foarte curat (borcan). Coaja si pulpa ramase se dau prin masina de tocat si se pun intr-un alt vas (borcan). Capatinile de usturoi se curata, iar cateii se zdrobesc (ca pentru mujdei). Zeama lamiilor, cojile si pulpa (date prin masina) si mujdeiul de usturoi se pun toate intr-o oala emailata; dupa ce s-au amestecat bine se toarna in oala doi litri apa fiarta si racita. Oala se leaga cu o bucata de tifon pus in doua si se pune in frigider, pentru 72 de ore. Nu trebuie sa ne temem ca frigiderul va prinde miros de usturoi - lamiia il va face sa dispara. Dupa cele trei zile (72 de ore), continutul din vasul emailat se strecoara prin patru straturi de tifon, se pune in doua sticle de cite un litru si se inchid sticlele etans. Licoarea se va pastra la frigider. Administrarea acestui leac 1- Se ia timp de cinci zile, de cite patru ori pe zi cite 50 ml, cu 30 minute inainte de masa. 2- Apoi se face pauza timp de zece zile, dupa care procedura se repeta. 3- Cura dureaza cinci luni, dupa care se face pauza timp de doua luni. Prin folosirea acestei licori se previne orice raceala, organismul are la dispozitie un excelent tonic (indeosebi primavara). Se recomanda sa fie folosit chiar si de catre persoane perfect sanatoase. Acest preparat poate fi considerat un remediu universal, deoarece este capabil sa vindece aproape toate afectiunile tractului gastro-intestinal si disfunctiile hepato-biliare (mai putin calculoza biliara si afectiunile de vezica biliara). Preparatul curata rinichii, dezinfecteaza caile urinare, vindeca stenocardia, restabileste inima dupa infarctul de miocard, grabeste resorbtia cicatricelor postoperatorii. Daca se frictioneaza cu acest decoct radacina parului si se pun chiar comprese, dispar senzatiile de mincarime si matreata. In cazul mirosului neplacut al gurii, se clateste gura cu decoct si se si inghit, 1-2 guri. Preparatul curata intestinul subtire, inlatura avitaminozele si constipatiile. De asemenea, este un remediu in scorbut si in tuberculoze.

De ce nu se căsătoresc preoţii catolici

Celibatul preoţesc: o problemă învăluită de ignoranţă şi prejudecăţi. Pentru o înţelegere corectă a problemei, două lucruri se cer clarificate: celibatar nu este identic cu necăsătorit; o lege, cum este cea a celibatului preoţesc, obligă şi înainte de a fi promulgată în scris.

Discuţii cu privire la celibatul preoţilor catolici au existat întotdeauna. Ele au adesea un caracter polemic, pătimaş. Părerile despre originea celibatului preoţesc sunt foarte diferite. Pentru unii el este de orânduire divină. Pentru alţii el este impus prin lege bisericească în Occident preoţilor de către Papa începând din secolul al IV-lea, după părerea unora, sau chiar în secolul al XII-lea, mai exact la Conciliul al II-lea din Lateran (1139), după părerea altora.

Pentru o înţelegere corectă a problemei trebuie clarificate două lucruri.

Mai întâi, în primul mileniu al Bisericii, cuvântul celibat avea o semnificaţie mult mai largă decât o are astăzi. Celibatar era nu numai cel necăsătorit, dar şi cel căsătorit care trăia în cadrul căsătoriei în înfrânare sexuală completă.

În jurul anului 1190 juristul Uguccio de Pisa, explicând Decretul lui Graţian care cuprindea tot dreptul bisericesc din primul mileniu al creştinismului, arată că în Decretul lui Graţian "continentia clericorum" (înfrânarea clericilor) constă "in non contrahendo matrimonio et in non utendo contracto" (în a nu încheia căsătoria şi a nu uza de cea încheiată). De aici rezultă că în secolul al XII-lea încă mai erau admişi la cele trei trepte ale preoţiei: diaconat, presbiterat şi episcopat, bărbaţi căsătoriţi dar care înainte de hirotonire acceptau, evident cu consimţământul soţiilor lor, să trăiască în abstinenţă sexuală totală.

De fapt, după cum ne informează însăşi Sfânta Scriptură, hirotonirea bărbaţilor căsătoriţi era un lucru normal, de vreme ce apostolul Pavel le scrie ucenicilor săi Tit şi Timotei că cei care candidează la hirotonire trebuie să fi fost căsătoriţi o singură dată. Despre Sf. Petru ştim sigur că a fost căsătorit, având în vedere cuvintele pe care Petru le adresează lui Cristos: "Iată că noi am lăsat totul şi te-am urmat". Şi Isus le-a zis: "Adevăr vă spun că nu este nimeni care să-şi fi lăsat casa, sau nevasta, sau fraţii, sau părinţii, sau copiii, pentru împărăţia lui Dumnezeu şi să nu primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor, viaţa veşnică" (Lc 18,28-30). Celibatul preoţesc în prima sa fază, aşa cum îl cerea Isus de la apostoli, nu însemna renunţarea la căsătorie, ci renunţarea de la uzul căsătoriei.

În al doilea rând, trebuie clarificată o chestiune de ordin juridic. Este greşit a se identifica dreptul (ius) cu legea (lex). Dreptul (ius) înseamnă orice normă juridică obligatorie, fie că a fost dată doar verbal şi s-a transmis prin tradiţie, sau cutumă, fie că s-a pus deja în scris. Legea (lex), în schimb, e orice dispoziţie dată în scris şi formulată în formă legitimă.

Se ştie din istoria dreptului că la origine toate dispoziţiile juridice au constat din tradiţii orale transmise prin consuetudine sau cutumă care apoi încetul cu încetul au fost puse în scris devenind legi dar care au fost obligatorii şi înainte de a fi legi, adică şi înainte de a fi fost puse în scris. Astfel, la Romani, jurişti neîntrecuţi, sute de ani a funcţionat legea nescrisă, până când să apară, din motive de ordin sociologic, legea scrisă a celor Douăsprezece Table. La fel, la toate popoarele germane, normele juridice orale au. fost redactate în scris după mai multe secole de existenţă.

La fel, de la bun început au existat în Biserică dispoziţii şi norme date oral şi transmise prin tradiţie care, mai ales din cauza persecuţiilor din primele trei veacuri, nu puteau fi puse în scris. Despre aceste tradiţii orale scrie Sf. Pavel în a doua sa scrisoare către Tesaloniceni (2,15): "Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari şi ţineţi tradiţiile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin scrisoarea noastră".

Printre normele juridice transmise prin viu grai, obligatorii de la bun început pentru toată Biserica creştină, a fost şi celibatul bisericesc în sensul explicat mai sus. El a existat începând cu Cristos şi Apostolii ca lege nescrisă, mai înainte de a deveni lege scrisă în secolul al IV-lea.

Mari savanţi şi teologi de la începutul acestui secol, ca E.F. Vacandard şi H. Leclercq nu au sesizat această realitate de ordin juridic, adică faptul că o normă disciplinară există şi e obligatorie sute de ani ca tradiţie orală, mai înainte de a fi pusă în scris şi a deveni lege. Ca atare, au susţinut că celibatul preoţesc îşi are originea într-o lege pur bisericească de la începutul secolului al IV-lea, lege dată de Biserica Romei şi impusă clerului superior în Occident.

Datorită prestigiului acestor savanţi şi a posibilităţilor lor de a-şi propaga ideile, în special în dicţionare de circulaţie universală, afirmaţia lor eronată a devenit convingere generală care dăinuie şi astăzi.


pr. Claudiu Dumea
achizitionare: 20.04.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.profamilia.ro

Sinceritatea

Ma intristeaza de cele mai multe ori, parerile ce sustin ca sunt pe cale de disparitie o mare parte a virtutiilor cu care ar trebui sa fie inzestrata societatea in care traim. Observam adesea cu totii ca nu pasim pe calea cea dreapta; dar asta nu ar trebui sa ne faca critici la adresa altuia, ci sa fie un semnal de alarma in a schimba comportamentul nostru. Fie recunoastem - fie nu, avem si noi o mare responsabilitate in fata celorlalti, deoarece suntem si noi membri ai acestei societati in care traim. Ar fi frumos sa fim in comuniune intre noi, dar lipsesc dragostea si Adevarul… Nadajduiesc ca cei mai multi dintre noi nu raman la aplicarea unor comportamente ce trebuie sa arate celorlalti cat de buni crestini suntem; ci incercam mai de graba sa patrundem adancul tainei si sa traim in esenta bucuriei. Chiar daca una dintre virtutiile pe cale de disparitie este sinceritatea, cred si marturisesc ca fiecare din noi se lupta sa o pastreze vie. Deoarece este poate cea mai necesara calitate a unui om pentru a fi bineplacut Lui, caci asta reiese si din discutia Mantuitorului cu Femeia Samarineanca. Sinceritatea cu care raspunde Mantuitorului- cel ce cunostea adevarul despre viata ei- care vazand si ravna ei, Il determina sa faca aceste descoperiri despre Taina Intruparii si credinta pe care trebuie sa o avem. Poate ca cei mai multi dintre noi nu am fi discutat cu femeia aflata la al saselea barbat… Sinceritatea este parte integrala a Adevarului, iar impreuna cu frumusetea alcatuiesc modul in care este infatisat noua Adevarul si felul in care trebuie sa comunicam pentru a fi in Adevar. Prin sinceritate cred ca putem definii exprimarea curata a gandurilor, sentimentelor sau chiar a faptelor facute ce sunt greu de perceput celor de langa noi. Nu numai intr-o relatie de prietenie este necesara, ci si in casatorie; in relatia de iubire dintre doi oameni. Daca imi permiteti asemanarea: si casnicia si prietenia sunt relatii care au nevoie de doua picioare pentru a pasi (paseste si cu unul, dar schiopateaza) si acestea sunt: sinceritatea si increderea. Si poate se naste intrebarea : Ce este adevarul? Tot ceea ce corespunde asemanarii dintre fapta si gand, dintre cele vazute si cele nevazute, dintre cele spuse si cele facute, dintre cele traite si cele dorite... Ar putea fi reformulata : Cine este Adevarul? Este Hristos! El spune: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata…" Iar eu pentru a ma pastra in Adevar trebuie sa fac ceea ce m-a invatat El. Orice lucru facut care nu este in conformitate cu invatatura Lui devine minciuna, pacat, indepartatare…Si oricat de dureros ar fi adevarul pentru cel de langa noi, sa nu uitam ca "De buna credinta sunt ranile pricinuite de un prieten" (Intelepciunea lui Iisus Sirah 27, 6)! Suntem tentati sa evitam a fi sinceri chiar si cu noi, nu numai cu ceilalti; insa ne facem rau si noua, si lor. Este ca si cum am purta o haina frumoasa la vedere, dar sub ea se ascune o rana plina de infectie… Poate ca vi s-a intamplat si voua sa va sangereze inima spunand cuiva adevarul despre el sau comportamentul lui, dar o facem pentru ca ii vrem binele. Nu este pacat sa spui adevarul, ci sa-l tii ascuns!! Eu sunt dator sa-l spun si impreuna cu rugaciunea pe care o fac pentru fratele meu, ajut ca Harul Sfantului Duh sa lucreze si in inima lui. Fericiti vom fi daca vom trai si noi cuvantul Pr. Galeriu: "Pe mine adevarul ma odihneste, nu perna sau somnul". Fiti sinceri! iar Hristos va purta si cu noi discutii pline de intelesuri adanc provenite din bucuria intalnirii cu noi… Arhim. Siluan Visan www.crestinortodox.ro

Copiii nascuti la batranete

Nasterea de prunci este unul dintre marile daruri pe care Dumnezeu le-a facut omului, ca mangaiere, dupa alungarea din rai. Intre parinti si copii, iubirea este precum aerul, fara ea fiind nepotrivit a mai vorbi de familie. Cand este autentica, iubirea dintre parinti si copii devine o adevarata scoala a iubirii de aproapele, prin ea, fiecare invatand sa-i iubeasca pe toti ceilalti. Parintii nasc prunci de doua ori in viata: odata, la tinerete, iar a doua oara, la batranete. Daca pruncilor nascuti la tinerete, ei le pot fi mai usor parinti iubitori si rabdatori intru toate, celor nascuti la batranete, ei le pot oferi aceleasi mangaieri numai in masura unei vietuiri crestine adevarate. Copiii veniti la batranete sunt ginerii si nurorile, copii asemenea celor nascuti in tinerete. Odata cu nunta copiilor, familia se mareste, alta noua luand fiinta. Parintii primesc un nou copil, iar ginerele/nora primeste inca doi parinti. Precum, atunci cand parintii au un copil neascultator, ei nu inceteaza a-l mai iubi, nici nu renunta la el, ci mai mult se ingrijesc a-l aduce pe calea cea buna, tot asa, cand parintii primesc un ginere sau o nora neascultatoare, ei sunt datori sa-i acorde aceeasi atentie, iubire si rabdare. Copiii nascuti la batranete Iubirea parintilor pentru gineri sau nurori arata cat de mult isi iubesc aceia copiii nascuti la tinerete. Rugaciunea parintilor pentru noul copil trebuie sa imbogateasca viata celor doi, iar slujirea, rabdarea, ingaduinta si blandetea nu trebuie sa fie selectiva, facand diferente intre copilul nascut la tinerete si copilul primit la batranete. Referitor la casatoria celor doi miri, Mantuitorul a spus: "Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup. Asa incat nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta” (Matei 19, 5-6). Astfel, fiecare suparare sau nedreptate cauzata de parinti ginerelui sau nurorii se va socoti ca un pacat fata de propriul copil, cei doi fiind atat de uniti de Dumnezeu incat nu se mai poate lovi intr-unul, fara a suferi in egala masura si celalalt. Pentru a-i primi frumos si crestineste pe copiii daruiti de Dumnezeu la batranete, parintii trebuie sa se pregateasca din timp, asteptand in mod constient momentul respectiv. Neacceptarea unei realitati inevitabile duce foarte usor la complexe psihice si depresii, la gelozie si invidie, la concurenta si ura. Parintilor care si-au iubit copiii in Domnul, iar nu in mod posesiv sau egoist, le va fi mult mai usor sa-i iubeasca si pe cei veniti la batranete. Chiar si atunci cand nou-venitii sunt prilej de intristare, lucrurile trebuie cautate a fi intelese prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, care pe toate le randuieste spre mantuirea oamenilor. Prin ginere sau nora, parintii se pot mantui mai usor, fiecare putandu-se cunoaste mai bine pe sine. Daca, pana in momentul casatoriei copiilor, parintii credeau ca nu au anumite patimi si pacate, dupa aceea, ei se vor putea cunoaste mai in adevar. Apoi, smerindu-se si dand slava lui Dumnezeu pentru a nu-i fi lasat in intunericul necunostintei, vor putea mai usor sa se pregateasca pentru marea trecere in viata cea vesnica. Daca ascultarea de parinti este clara pana in momentul casatoriei copiilor, dupa aceasta, ea poate fi gresit inteleasa, atat de parinti, cat si de copii. Nu de putine ori, in numele acestei ascultari, multe familii au de suferit. Astfel, unii parinti cer copiilor ascultare deplina chiar si dupa casatorie, iar unii copii ajung sa-i batjocoreasca pe acestia, in numele libertatii si al maturitatii. Dupa ce se casatoresc, copiii dobandesc autonomia fireasca, insa nu si dreptul de a nu-si mai respecta parintii. Daca parintii sunt datori sa respecte libertatea noii familii, la randul lor, copiii sunt datori sa nu uite niciodata eforturile depuse de parintii lor. Cand sfaturile parintilor izvorasc din experienta, iar mustrarile sunt facute din iubire, acestea trebuie, cel putin, ascultate de copii. In familia crestina, conflictul dintre generatii nu are ce cauta, acesta fiind motivat, de cele mai multe ori, de mandrie si de egoism. Revolta copiilor impotriva parintilor lor nu este sanatoasa nici macar in cazurile in care parintii ajung robi anumitor patimi de necinste. De asemenea, atitudinea agresiva a parintilor fata de copii nu este normala in nici o situatie, indiferent de cele petrecute, aceasta fiind o dovada de neiubire si de imaturitate sufleteasca. In momentul in care noua familie doreste sa duca o viata crestina, iar parintii nu sunt de acord, tinerii sunt datori sa asculte mai mult de Dumnezeu, decat de parintii lor, fara insa a-i necinsti pe cei din urma. Mantuitorul spune: "Am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului (vor fi) casnicii lui. Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 34-39). La acest lucru indeamna si Apostolii, cand slujitorii de la Templu le poruncesc sa nu mai invete despre Mantuitorul: "Trebuie sa ascultam pe Dumnezeu mai mult decat pe oameni" (Fapte 5, 29). Teodor Danalache www.crestinortodox.ro