vineri, 11 octombrie 2013
Mintea de metal.
vineri, 4 octombrie 2013
vineri, 9 august 2013
Pacatele tineretilor mele !
Pacatele tineretilor noastre sunt atat cele savarsite in vremea tineretii trupului, cand poftele aprind mai usor trupul, cat si cele savarsite in vremea tineretii sufletului, cand intunericul nestiintei si al necredintei slabeste simtirea mintii. Pentru aceasta, in rugaciunile noastre, ne rugam impreuna cu Psalmistul, zicand: "Pacatele tineretilor mele si ale nestiintei mele nu le pomeni. Dupa mila Ta pomeneste-ma Tu, pentru bunatatea Ta, Doamne" (Psalmi 24, 1-8).
Pacatele tineretilor mele !
Desi pacate ale tineretii sunt socotite si cele savarsite cu nestiinta, in vremea tineretii sufletului, care isi numara anii in mod diferit fata de trupul omului, acestea se refera mai ales la cele trupesti, care sunt starnite de duhul viclean si murdar al desfranarii.
Sfantul Apostol Pavel, plin de Duhul Sfant, spune: "Fugiti de desfranare! Orice pacat pe care-l va savarsi omul este in afara de trup. Cine se deda insa desfranarii pacatuieste in insusi trupul sau. Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri? Caci ati fost cumparati cu pret! Slaviti, dar, pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu." (I Corinteni 6, 18-20).
Avand in minte aceste cuvinte, nu mai pot adauga decat un singur indemn: Pastrati-va curatia! Atat curatia trupului, in care-L primim pe Dumnezeu, prin impartasirea cu Sfintele Taine, cat si curatia sufletului, fara de care nu putem placea lui Dumnezeu, precum invatam din pilda celor zece fecioare.
Mai de dorit este o viata scurta, dar virtuoasa, decat o viata lunga si patimasa. Desavarsirea vietii se cauta, deci, in curatia vietuirii, iar nu in numarul anilor, precum citim: "Batranetile cinstite nu sunt cele aduse de o viata lunga, nici nu le masori dupa numarul anilor. Intelepciunea este la om adevarata caruntete si varsta batranetilor inseamna o viata neintinata. (...) Ajungand curand la desavarsire, dreptul a apucat ani indelungati. (...) Dreptul care moare ii osandeste pe nelegiuitii care traiesc, iar tineretea ajunsa la grabnica desavarsire osandeste lungile batraneti ale celui nedrept" (Intelepciunea lui Solomon 4, 7-18).
Omul intelept, deci, nestiind numarul anilor pe care Dumnezeu i-a randuit in cartea vietii sale, se pregateste din vreme pentru sfarsitul vietii sale. Tineretea este vremea cea mai potrivita pentru a ne intocmi bine viata si batranetea. Citim: "Daca in tineretile tale n-ai adunat, cum vei afla la batranetile tale?" (Isus Sirah 25, 5). Intelepciunea, deci, aceasta este: "Adu-ti aminte de Ziditorul tau in zilele tineretii tale, inainte ca sa vina zilele de restriste (greutatile, neputintele) si sa se apropie anii (batranetea) despre care vei zice: "N-am nici o placere de ei..." (Ecclesiast 12, 1).
Fiecare etapa din viata omului depinde in mara masura de cea anterioara ei; o copilarie curata ne pregateste pentru o tinerete frumoasa, iar o tinerete-viata crestina ascunde in ea o batranete inteleapta si chiar viata cea vesnica. Evanghelia ne pune inainte cuvinte intelepte: "Deprinde pe tanar cu purtarea pe care trebuie s-o aiba si, chiar cand va imbatrani, nu se va abate de la ea" (Pilde 22, 6).
Despartirea tineretii de batranete este una dintre marile inselari in care diavolul cauta sa-l tarasca pe om, pentru ca acesta din urma sa-si traiasca in mod gresit tineretea, sa-si deformeze restul vietii, sa-si ingreuieze batranetea si sa-si rateze mantuirea.
Tineretea, cumva, trebuie rastignita. Acest cuvant ii poate scandaliza pe multi, insa il spun avand in vedere cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele" (Galateni 5, 24). Rastignire, adica omorarea pornirilor patimase care ne indeparteaza de Dumnezeu. Cum are loc, insa, aceasta rastignire a tineretii? Ne spune imparatul David, zicand: "Prin ce isi va indrepta tanarul calea sa? Prin pazirea cuvintelor Tale!" (Psalmi 118, 9).
Socotind ca tineretea este o vreme a pogoramintelor, in care Dumnezeu ne trece cu vederea pacatele pe care le savarsim cu gandul pocaintei ulterioare, este o mare inselare. Cand calea de mijloc este inteleasa gresit, suferinta nu poate fi evitata. Aceasta este cauza multor necazuri care se abat peste cei tineri, nu atat ca pedeapsa, cat mai ales ca urmare a indepartarii lor de Dumnezeu. Nu trebuie sa ne uimeasca necazurile suferite de tinerii cei patimasi, caci ne sta inainte cuvantul: "Daca nebunia se pripaseste in inima celui tanar, numai varga certarii o va indeparta de el" (Pilde 22, 15).
Cred ca mai de fericit este tanarul care, din pricina lipsurilor sau a unor neputinte nu poate pacatui, decat cel care, lipsit de orice constrangere, poate oricand sa intoarca spatele lui Dumnezeu, alegand intunericul, si sa-si implineasca toate poftele. Astfel inteleg cuvantul: "Bine este omului sa poarte un jug din tineretile lui" (Plangerile lui Ieremia 3, 27).
Toti cei tineri se cuvine sa ridice cu bucurie jugul smereniei (inaintea prietenilor), al cumpatarii (inaintea lumii), al postirii (inaintea trupului) si al ascultarii de cei care au vietuit bineplacut inaintea lui Dumnezeu. "Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta" (Evrei 13, 7).
Indemnuri catre tineri
"Fiule! Din tineretile tale alege invatatura si pana la caruntetile tale vei afla intelepciune. Ca si cel ce ara si seamana, apropie-te de ea si asteapta roadele ei cele bune, caci cu lucrarea ei putin te vei osteni si curand vei manca roadele ei.
Cat de grea este celor neinvatati si cel nepriceput nu va starui in ea, caci ea (intelepciunea) este pentru el ca o piatra grea de incercare, de aceea el nu va zabovi s-o arunce, ca intelepciunea indreptateste numele ei si nu la multi este aratata.
Asculta, fiule, si primeste invatatura mea si nu lepada sfatul meu. Si baga picioarele tale in obezile ei si in lantul ei grumazul tau; incovoaie umarul tau si o poarta pe ea si sa nu-ti fie greu de legaturile ei. Cu tot sufletul tau apropie-te de ea si cu toata puterea ta pazeste caile ei; cearca-o si o cauta si ti se va arata si, daca o vei afla, sa nu o lasi, ca mai pe urma vei afla odihna ei si ti se va intoarce intru bucurie si iti vor fi obezile ei acoperamant de tarie si lanturile ei podoaba de marire, ca podoaba de aur este in ea si legaturile ei fire de iachint. Ca si cu haina de marire te vei imbraca cu ea si cununa de bucurie iti vei pune" (Isus Sirah 6, 18-32).
Rugaciune pentru iertarea pacatelor
(a Sfantului Ioan Gura de Aur)
Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, slabeste, lasa, milostiveste-Te si-mi iarta mie, pacatosului, netrebnicului si nevrednicului robului Tau, caderile in pacat, smintelile si greselile mele toate cate am pacatuit fata de Tine, din tineretile mele pana in ziua si ceasul de acum, fie cu stiinta, fie din nestiinta, cu cuvantul, cu fapta, cu gandul, cu cugetul, cu deprinderile si cu toate simturile mele.
Mai cu lesnire se vor numara picaturile de ploaie, decat multimea pacatelor mele, pentru ca au covarsit capul meu si ca o sarcina s-au ingreuiat. Caci din tineretile mele si pana acum poftelor celor necuvioase deschizandu-le usa, porniri neinfranate si fara de randuiala am uneltit, intinandu-mi haina Sfantului Botez, cea tesuta de sus, biserica trupului meu manjind-o, ticalosul meu suflet cu patimile necinstirii cu totul spurcandu-l si toata faradelegea si nedreptatea lucrand. Pe care, daca as vrea cu de-amanuntul sa le povestesc, nu ma va lasa vremea povestindu-le.
Ca un om am pacatuit, insa Tu, ca un Dumnezeu, iarta-ma! Caci Tu cunosti, Stapane, alunecarea lesnicioasa a firi omenesti si cum ca "plecat este cugetul omului cu osardie spre cele rele, inca din tinerete".
Adu-Ti aminte ca din pamant suntem. Adu-Ti aminte ca Tu singur esti curat si fara de prihana si neintinat, iar noi toti intru certari si canonisiri suntem. Adu-Ti aminte de indurarile Tale cele din veac si de mila Ta, si sa nu ma osandesti cu faradelegile mele, nici sa-mi rasplatesti dupa pacatele mele.
Stiu multimea faradelegilor mele, ca mare este si fara numar. Dar stiu si noianul iubirii Tale de oameni, ca nemarginit este si nebiruit. Ca Tu esti cel ce ridici pacatul lumii, Care te-ai pogorat din cer pe pamant, ca sa cauti oaia cea ratacita si pierduta, Pastorul cel bun, Cel ce iti pui sufletul pentru oi, si ai venit in lume sa mantuiesti pe cei pacatosi, dintru care cel dintai sunt eu.
Teodor Danalache
www.crestinortodox.ro
luni, 5 august 2013
Ce înseamnă turismul?
luni, 27 mai 2013
Vladimir Ghika, "marele vagabond apostolic".
Monseniorul Valdimir Ghika a fost preot. Scriitor. Prinţ. Martir pentru credinţă. Cei ce l-au avut alături i-au cunoscut bunătatea şi îndârjirea cu care a luptat pentru apărarea religiei şi a celor slabi. Acum, la 59 de ani de la moartea sa, Biserica Catolică îl va beatifica în "semn de speranţă că dificultăţile, persecutările şi problemele înfruntate în numele credinţei nu rămân neluate în seamă".
Recunoscut drept preot martir de către Papa Francisc, monseniorul Vladimir Ghika va fi beatificat în acest an, intrând astfel în rândul fericiţilor şi sfinţilor Bisericii Catolice. Sfânta Liturghie a beatificării se va desfăşura pe 31 august, la Romexpo, şi va fi prezidată de trimisul Papei Francisc, Eminenţa Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor.
Astfel, monseniorul Vladimir Ghika va fi sărbătorit începând cu anul viitor pe 16 mai, odată cu introducerea în calendarul Bisericii locale, al Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti.
„Este vorba despre maturitatea unei biserici în trăirea credinţei. Este un semn de speranţă că dificultăţile, persecutările şi problemele înfruntate în numele credinţei nu rămân neluate în seamă”, a explicat pentru gândul preotul Wilhelm Dancă, Rectorul Institutului Teologic Romano-Catolic din Bucureşti şi decan al Facultăţii de Teologie Catolică din cadrul Universităţii Bucureşti.
Monseniorul Vladimir Ghika va deveni al treilea martir catolic din România, din perioada prigoanei comuniste, declarat fericit de către Biserica Catolică, după Szilárd Ignác Bogdánffy (2010), episcop romano-catolic auxiliar de Satu Mare şi Oradea, mort în 1949 în închisoarea din Aiud, şi János Scheffler (2011), episcop romano-catolic de Satu Mare, mort în 1952 în închisoarea din Jilava.
Cererea pentru începerea Procesului în cauza de beatificare şi canonizare a monseniorului Vladimir Ghika a fost adresată Sfântului Scaun încă din anul 1991, de către IPS Ioan Robu.
„Încă din 1954 s-a dorit începerea procesului de beatificarea şi canonizare a monseniorului, la Paris (ca preot aparţinea de Dieceza de Paris), dar toate demersurile din anii ‘70 şi ‘80 au fost oprite de teama repercusiunilor politice ale autorităţilor comuniste din România asupra Bisericii Catolice din ţară”, a precizat pentru gândul preotul Francisc Ungureanu, Postulatorul Cauzei de Beatificare.
Ulterior, după căderea regimului comunist, Sfântul Scaun şi-a dat acordul pentru începerea alcăturii dosarului ce avea să stea la baza recunoaşterii martiriului din partea Papei Francisc, pe 27 martie 2013. Munca de documentare a mai durat însă mult timp, atât în România cât şi în Franţa, unde Vladimir Ghika a trăit şi a slujit. În Franţa a fost înfiinţat Institutul Vladimir Ghika, fondat de cei care l-au cunoscut direct sau indirect pe Monseniorul, cercetători şi posesori de documente.
"Au fost făcute cercetari în peste 20 de arhive, ultima disponibilă a fost cea a securităţii – CNSAS -, care ne-a şi dat elementele probatorii cele mai importante pentru martiriul lui Vladimir Ghika", a arătat preotul Francisc Ungureanu.
„A fost voba despre un proces foarte îndelungat", a completat preotul Wilhelm Dancă. "La începutul anilor ’90, Papa Ioan Paul al II-lea a lansat episcopilor din Europa de Est îndemnul de a începe pregătirea Bisericilor pentru intrarea în rândul fericiţilor şi sfinţilor Bisericii Catolice a celor care şi-au dat viaţa pentru credinţă”, a mai precizat acesta, arătând că monseniorul Vladimir Ghika şi-a dedicat viaţa ajutorării celor din jurul său şi propovăduirii credinţei. „A fost un apostol al carităţii intelectuale, nu doar a celei materiale.”
Cine a fost Monseniorul Vladimir Ghika
Vladimir Ghika s-a născut pe 25 decembrie 1873, la Constantinopol (astăzi Istanbul, n. red). Tatăl său, Ion Ghika, a fost general de divizie şi ministru plenipotenţiar al României în Turcia, iar mama lui, Alexandrina Moret de Blaremberg, era descendentă din regele Henric al IV-lea al Franţei.
Nepot al principelui Grigore V. Ghika Vodă, ultimul domnitor al Moldovei, Vladimir Ghika a fost botezat şi miruit ortodox, însă pe când avea cinci ani a fost trimis la şcoală în Franţa, la Toulouse, unde a fost lăsat în grija unei familii protestante. Atunci a început să primească educaţia religioasă specifică acestei confesiuni, mai ales că în zonă nu exista nicio biserică ortodoxă.
După anul 1895, a urmat Facultatea de Ştiinţe Politice, frecventând în paralel şi cursurile de medicină, botanică, artă, litere, filosofie, istorie şi drept. Suferind de angină pectorală, o afecţiune cauzată de un debit sangvin insuficient în arterele coronariene, Vladimir Ghika s-a întors în România unde şi-a continuat studiile până în 1898. În acelaşi an, a plecat la Roma, unde s-a înscris la Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor în Roma, “Angelicum”.
La începutul anilor 1900, Vladimir Ghika face profesiunea de credinţă catolică, spre stupoare mamei sale care era foarte credincioasă şi ataşată de Biserica Ortodoxă.
Iniţial, dorinţa sa a fost să devină preot sau călugăr, însă, la sfatul Papei Pius al X-lea, s-a dedicat apostolatului ca laic, desfăşurându-şi activitatea în oraşe precum Bucureşti, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney sau Buenos Aires.
Supranumit “marele vagabond apostolic” de către Suveranul Pontif de la acea vreme, Vladimir Ghika revine la Bucureşti, unde deschide primul dispensar gratuit, “Bethleem Mariae”. De asemenea, pune bazele spitalului şi sanatoriului Sf. Vicenţiu de Paul, înfiinţând astfel primul spital gratuit din România şi prima ambulanţă.
În timpul Primului Război Mondial se dedică misiunilor diplomatice şi îngrijirii victimelor cutremurului din Avezzano, bolnavilor de tuberculoză din ospiciul din Roma şi răniţilor de război.
Sfinţirea lui Vladimir Ghika ca preot
În octombrie 1923, Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul locului, îl sfinţeşte ca preot, astfel că timp de 16 ani Vladimir Ghika îşi desfăşoară ministerul sacerdotal în Franţa. La scurt timp după hirotonire, îi cere Papei privilegiul de a putea oficia atât în rit latin, cât şi bizantin. Acordul Pontifului îl transformă astfel în primul preot român biritual.
Ulterior, i se încredinţează o parohie în Villejefuit, o mahala săracă şi periculoasă a Parisului, unde face eforturi extraordinare pentru educarea locuitorilor. În 1924, întemeiază “Opera fraţilor şi Surorilor Sf. Ioan”, o societate auxiliară de misiuni, şi ce îşi va desfăşura activitatea în clădirea unei foste închisori penrtru femei. Din cauza problemelor financiare însă, imobilul este vândut, iar membrii societăţii se dispersează.
În 1930, este retras din parohia din Villejefui din cauza unei probleme de sănătate, dar este numit Rector al Bisericii Străinilor din Paris.
Un an mai târziu, Vladimir Ghika este numit de Papă Protonotar apostolic (prelat la curtea papală, însărcinat cu înregistrarea şi expedierea actelor pontificale, n.red).
Începutul celui de-Al Doilea Război Mondial îl surprinde în România, însă refuză să părăsească ţara pentru a fi alături de săracii şi de bolnavii din Bucureşti. Din aceleaşi motive, mai târziu, preferă să rămână în Capitală, deşi comuniştii preluaseră puterea.
În seara zilei de 18 noiembrie 1952, monseniorul este arestat sub acuzaţia de „spionaj în interesul Vaticanului şi al puterilor imperialiste”, chiar în timp ce ieşea din casa lui Vasile Stoica, unde fusese să dea asistenţă bolnavei Maria Radovici (mama actorului Sebastian Radovici).
Este întemniţat la Jilava, unde este bătut crunt şi torturat. În urma procesului desfăşurat în 1953, când se apără singur, este condamnat la trei ani de închisoare.
Săvârşeşte însă pedepsa doar parţial, monseniorul Vladimir Ghika murind în puşcărie pe 16 mai 1954. A fost înmormântat iniţial în cimitirul din apropierea închisorii Jilava, însă în anul 1968 rămăşiţele sale au fost mutate în cimitirul Bellu Ortodox din Capitală.
“Gânduri pentru zilele ce vin”
Monseniorul Vladimir Ghika avea o cultură deosebită, astfel că în urma unei munci extraordinare de cercetare în arhivele Vaticanului a publicat volumul „Revue Catolique”. De asemenea, a publicat diverse articole în reviste precum „Convorbiri Literare”, „La Revue Hebdomadaire”, „Les Études”, „Le Correspondant”, „La Revue des Jeunes” şi „La Documentation Catholique”.
Obişnuia să îşi noteze pe bucăţi de hârtie scurte concluzii ale meditaţiilor personale, o parte dintre acestea fiind reunite şi publicate ulterior sub numele „Pensées pour la suite des jours” („Gânduri pentru zilele ce vin”).
Deşi cele mai multe dintre scrierile sale au apărut în limba franceză, unele volume au fost traduse şi în română: „Sfânta Fecioară şi Sfântul Sacrament” (discursul rostit de monseniorul Vladimir Ghika în noiembrie 1928, la deschiderea Congresului Euharistic de la Sidney), „Spicuiri istorice”, „Femeia adulteră” (piesă de teatru, n. red), „Convorbiri spirituale”, „Interludiile din Talloires” (album de gravuri cu comentarii), „Ultimele mărturii”.
Alte beatificări şi canonizări
Potrivit preotului Francisc Ungureanu, Biserica Catolică din România a mai făcut o serie de propuneri pentru beatificare şi canonizare a unor români.
“La Roma, într-o fază foarte avansată este procesul episcopului de Iaşi, Anton Durcovici, mort martir la Sighet în 1951. Se lucrează intens şi la cauza grupului de episcopi greco-catolici, toţi martiri: Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie şi Tit Liviu Chinezu. Şi Arhidieceza romano-catolică de Alba-Iulia l-a propus spre beatificare pe episcopul Marton Aron, pentru trăirea eroică a virtuţilor, dosarul aflându-se tot la Roma. La Vatican este şi procesul pentru Veronica Antal, propus de Provincia Fraţilor Franciscani Conventuali din România, care a început şi procesul pentru un medic, Martin Benedict”, a conchis acesta.
sursa: gandul.info
joi, 16 mai 2013
Sa imbratisam ciudatenia.
Trebuie sa invatam sa imbratisam „ciudateniile” si „ciudatii” care le nascocesc. Pentru ca unii dintre ei sunt de fapt progresul, care ne bate deghizat la usa.
De cand ne-am despartit de regnul animal, una din caile de a crea valoare (adica de a ridica statutul nu doar social, ci si economic al unei comunitati) este gasirea sau nascocirea de lucruri pe care nu le-a mai avut nimeni inainte, niciodata. Pentru asta, e nevoie de mesteri, barzi, visatori, atleti, clovni, vraci, povestitori sau orice alt fel de „nebuni” (semi)geniali. Si de circumstante favorabile pentru ca ei sa se manifeste.
Daca se intampla o singura data, comunitatea respectiva devine un loc de pelerinaj religios sau laic. Ganditi-va la Maglavit (si la multele alte locuri din toata lumea unde diversi credinciosi au avut epifanii), sau la locurile pe unde a vietuit Vlad Tepes. Se castiga o paine si in Sighisoara, si la Bran din asta. Nu foarte alba, dar nici nu se moare de foame.
Dar daca se intampla mai mereu, nu prin repetitie ci printr-un flux constant de lucruri nemaivazute, localitatea (sau regiunea) respectiva devine o Mecca. Pe de-a dreptul vorbind, ciudate, lucrurile, ideile si persoanele noi exercita o evidenta atractie atat pentru alte lucruri, idei si persoane noi cat si pentru capitalul mereu dornic sa se inmulteasca. Odata pornit, procesul acesta de atractie nu e liniar, ci devine repede un cerc virtuos care se auto-amplifica. Si care inseamna o paine mult mai alba si mai mare decat cea care iese din vanzarea de tricouri cu vampiri.
Stiu ca o faceti deja, dar nu va ganditi doar la Silicon Valley – lumea e plina de exemple, si mai vechi si mai noi decat capatul sudic al golfului San Francisco. Iar diferentierea prin noutate „ciudata” nu genereaza valoare doar in domenii-vedeta precum tehnologiile avansate sau energia, ci si in agricultura, medicina sau educatie. Un profesor care transforma modul de gandire al unei generatii sau un bucatar care schimba obiceiurile alimentare ale unui intreg oras sunt la fel de valorosi ca un arhitect de software care lucreaza la sistemul de operare pentru urmatorul must-have gadget. Iar in jurul lor cresc alti oameni si alte locuri de munca si alte idei si alti oameni...
E un scenariu frumos, dorit si cautat in toata lumea. In cel mai recent articol pe aceasta tema pe care l-am citit (http://bit.ly/103KZxP), cineva de la MIT1 provoca foarte direct managerii comunitatilor locale sa incurajeze „ciudatii” si sa-i lase sa infloreasca (a se citi: sa inoveze), inclusiv prin a se da la o parte din calea lor atunci cand e cazul. Pentru ca nu de putine ori, circumstantele favorabile de care scriam mai sus sunt de fapt o combinatie cu doar doua ingrediente. Unu: un nivel acceptabil al infrastructurii care deserveste nevoile elementare (de la siguranta publica si canalizare la comunicarea electronica). Si doi: eliminarea sau prevenirea aparitiei piedicilor birocratico-legislative, de la legendara stampila pe bon pana la finantarile bine intentionate (europene sau nu) dar care ingradesc inovatia prin conditionarile kafkiene cu care vin la pachet.
Ziceti ca suna prea frumos ca sa se intample si la noi, in Romania? Ei bine, de data asta eu sunt optimist si zic ca o sa se intample. In urmatorii trei pana la sapte ani vom vedea primari si consilii de pe la noi care vor face exact acest lucru, in mod sistematic si cu o suplete mentala si operationala neobisnuita pentru birocratii sau pentru alesii romani. Nu dintr-o mare pasare pentru semeni, ci dintr-un pragmatism foarte pronuntat. Retetele traditionale de succes in domeniul lor2 se perimeaza incetul cu incetul, in vreme ce incurajarea (sau macar netulburarea) „nebunilor” nascocitori de inovatii si business poate genera capital financiar si politic serios fara sa coste comunitatile, figurativ vorbind, o mana si un rinichi.
Asa ca lasati „ciudatii” sa vina la voi, sa se adune si sa faca ce stiu ei mai bine. Pana nu-i ademenesc altii, sa creeze bunastare in alta parte.
Citeste mai mult: http://www.wall-street.ro/editorial/684/Sa-imbratisam-ciudatenia#ixzz2TR56zyjx
Follow us: @WallStreetRo on Twitter | WallStreetRo on Facebook
marți, 16 aprilie 2013
O Cescuta de ceai pentru voi...........
“O familie a plecat într-o excursie în Orient să cumpere ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la căsătorie. Amândurura le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat:”Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.” În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: “Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argila roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasă-mă în pace,” dar el a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe:“Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. ”Opreşte!” Ameţesc! O să-mi fie rău!” am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit:”Încă nu.” M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit, şi m-a modelat până a obţinut forma care i-a convenit şi apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură. Am strigat, am bătut şi am izbit uşa … “Ajutor! Scoate-mă de aici!”. Puteam să-l văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta:”Încă nu.” Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft… am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! ”. Ei, aşa este mult mai bine” m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. “O, te rog, încetează, încetează”, am strigat. EL doar a dat din cap si a spus: “Încă nu!” Apoi, deodată, m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat, am plans, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi EL m-a scos afara şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat, şi am aşteptat întrebându-mă: ”Oare ce are de gând să-mi mai facă?” O oră mai târziu mi-a dat o oglindă şi a spus: ”Uită-te la tine.” Şi m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!! El a vorbit blând: “ Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald în cuptor şi neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevarat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine…”
Morala este aceasta: Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta, sfânta SA voie.Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când ţi se pare că lumea se învârteşte necontrolat, când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşează-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu OLARUL.“Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.. De alte gânduri şi rosturi sunt străin.”
Pr. Arsenie Boca
luni, 4 martie 2013
Tapul ispasitor.
Tapul ispasitor era acel tap alungat din cetate, in cadrul sarbatorii din "Ziua Ispasirii" (Yom Kipur), spre a muri in pustie, dupa ce arhiereul Legii Vechi isi punea mainile peste el si marturisea asupra lui toate pacatele poporului. De la functia indeplinita de acest tap, pana astazi, cu denumirea de "tap ispasitor" sunt numiti toti cei nevinovati, care sunt trasi la raspundere pentru greselile altora.
Ziua Ispasirii
"Ziua Ispasirii", numita "Yom Kipur", este una dintre cele mai insemnate sarbatori evreiesti si ultima dintre cele zece zile de pocainta de peste an. Ziua Ispasirii a fost randuita in dorinta de a se realiza impacarea poporului cu Dumnezeu. Aceasta sarbatoare a continuat sa fie tinuta chiar si dupa distrugerea Templului din Ierusalim (anul 70), cand celelalte sarbatori si sacrificii au trebuit sa fie abandonate.
Modul in care decurge aceasta sarbatoare este descris in patru locuri din Vechiul Testament (Iesire 30, 10; Levitic 23, 27-31; Levitic 25, 9 si Numeri 29, 7-11). Aceasta sarbatoare ii cheama la impacare, la pocainta si la iertare, atat pe cei vii, intre ei si cu Dumnezeu, cat si pe cei morti. Chiar si evreii mai putin practicanti obisnuiesc sa tina randuiala din aceasta zi, adica postul aspru si mergerea la sinagoga.
Ziua Ispasirii incepe in ziua a zecea a lunii Tisrei (a saptea luna din calendarul ebraic; in perioada septembrie-octombrie), indata dupa apusul soarelui, si se termina in ziua urmatoare, tot la apusul soarelui. In aceasta zi se tine post negru, fiind interzise toate alimentele, apa si orice fel de munca, pentru ca fiecare sa se poata concentra asupra pacatelor sale, pentru pocainta. Mai sunt interzise si urmatoarele trei fapte trupesti: purtarea de haine din piele, relatiile trupesti si folosirea parfumurilor.
Cum era trimis in pustie "tapul de ispasire"?
"De la obstea fiilor lui Israel sa ia din turma lor doi tapi de jertfa pentru pacat si un berbec pentru arderea de tot. Sa aduca Aaron, pentru sine, vitelul de jertfa pentru pacat, ca sa se curete pe sine si casa sa. Apoi, sa ia cei doi tapi si sa-i puna inaintea fetei Domnului, la usa cortului adunarii. Si sa arunce Aaron sorti asupra celor doi tapi: un sort pentru al Domnului si un sort pentru al lui Azazel. Dupa aceea, sa ia Aaron tapul asupra caruia a cazut sortul Domnului si sa-l aduca jertfa pentru pacat, iar tapul asupra caruia a cazut sortul pentru Azazel, sa-l puna viu inaintea Domnului, ca sa savarseasca asupra lui curatirea si sa-i dea drumul in pustie, pentru ispasire, ca sa duca acela cu sine nelegiuirile lor in pamant neumblat. (...)
Iar dupa ce va sfarsi de curatat locasul sfant, cortul adunarii si jertfelnicul, si curatind si pe preoti, va aduce tapul cel viu, isi va pune Aaron mainile sale pe capul tapului celui viu si va marturisi asupra lui toate nelegiuirile fiilor lui Israel, toate nedreptatile lor si toate pacatele lor; si, punandu-le pe acestea pe capul tapului, il va trimite cu un om anumit in pustie. Si va duce tapul cu sine toate nelegiuirile lor in pamant neumblat si omul va da drumul tapului in pustie. (...) Cel ce a dat drumul in pustie tapului de ispasire sa-si spele hainele sale, sa-si spele trupul cu apa si, atunci, sa intre in tabara. (...)
In luna a saptea, in ziua a zecea a lunii, sa postiti si nici o munca sa nu faceti, nici bastinasul, nici strainul care s-a asezat la voi, caci in ziua aceasta vi se face curatire, ca sa fiti curati de toate pacatele voastre, inaintea Domnului, si curati veti fi. Aceasta e cea mai mare zi de odihna pentru voi si sa smeriti sufletele voastre prin post" (Levitic 16,7-31).
Tapul ispasitor era ales "pentru Azazel"
Tapul ispasitor este amintit doar o singura data, in cartile Vechiului Testament, in cartea "Levitic", din care am citat mai sus. Precum am vazut, ritualul practicat la Templu, in "Ziua Ispasirii", implica si doi țapi. Prin aruncarea sortilor, de catre arhiereu, un tap era adus jertfa pentru pacat, la Templu, iar altul era scos din cetate si lasat liber in pustie, dupa ce erau marturisite asupra lui toate pacatele poporului.
Precum am vazut, tapul ispasitor era ales "pentru Azazel" (Levitic 16, 8). Semnificatia acestui termen a dat nastere la multe variante de interpretare. In apocarifa "Cartea lui Enoh", unul dintre ingerii cazuti este numit Azazel. Pornind de la cuvintele azaz" (puternic) si „el" (zeu), s-a crezut ca acest tap era o jertfa adusa "zeului puternic" care locuia in pustiu, adica diavolului. Aceasta interpretare, insa, este complet straina de credinta si traditia evreiasca, care nu putea accepta o jertfa adusa diavolului (Levitic 17, 7; Osea 12, 12).
In varianta tradusa de IPS Bartolomeu Anania, expresia "pentru Azazel" este inlocuita cu "menit lui Duca-se-pe-pustii". Versetul este insotit de urmatoarea nota: "Traducem prin "Duca-se-pe-pustii" literalul „cel menit (facut, ales) sa fie alungat". La randul sau, acesta il traduce pe ebraicul "azazel", cuvant enigmatic, folosit de numai patru ori in cartile canonice ale Vechiului Testament (toate in acelasi capitol). Vulgata il reda prin "cel trimis". In absolut toate vechile traduceri ale Textului Ebraic (Septuaginta, Vulgata, Aquila, Symachus), echivalentul lui "azazel" e intemeiat pe ideea ca termenul e un determinativ al tapului pe care s-a aruncat sortul: "cel ce urmeaza sa fie alungat". Exegeti moderni ai Leviticului opineaza ca termenul "Azazel" desemneaza numele unui demon care locuieste in pustie (salasul diavolilor) si caruia tapul va trebui sa-i duca inapoi povara pacatelor pe care acela le-a inspirat. Obiectia ca o astfel de lectura ar sugera o conceptie dualista, cu totul straina monoteismului iudaic, e amendata prin observatia ca tapul a fost mai intai adus „in fata Domnului" si ca, prin urmare, tapul destinat lui Azazel nu reprezinta o alternativa, ci o decizie a lui Dumnezeu, cu stirea si ingaduinta Caruia opereaza-n lume Satana."
Termenul "azazel" nu este, deci, un nume propriu, cum s-ar putea crede, ci un cuvant compus din verbul "azal", care inseamna "a alunga", si substantivul comun "ez", care inseamna "tap". Un animal nevinovat (un tap) era ales pentru a duce in pustie toate pacatele poporului. Tapul era trimis in pustie ca jertfa de ispasire pentru pacate, iar aceasta jertfa nu putea fi adusa decat tot lui Dumnezeu, singurul care poate darui iertarea.
Aceasta jertfa are un caracter mai mult simbolic. Pacatele erau vazute ca o amenintare reala pentru popor, de unde si necesitatea unui "purtator" care sa le duca in pustie, de unde sa nu se mai intoarca. Initial, purtatorul pacatelor (tapul ispasitor) nu era ucis, ci lasat liber, insa, mai apoi, acesta era dus pe o stanca inalta si aruncat jos, pentru a se impiedica revenirea lui in cetate. Prin aceasta se arata credinta poporului in realitatea pacatului si nevoia unui mantuitor.
Tapul ispasitor, nevinovat fiind, primea moartea pentru pacatele oamenilor, in afara cetatii. La randul sau, Iisus Hristos, nevinovat fiind, a luat asupra Sa pacatele neamului omenesc si a fost omorat in afara orasului. Precum, in vechime, tapul murea ca urmare a pacatelor oamenilor, tot asa, Iisus Hristos a murit pentru pacatele noastre, insa nu in mod repetat, ci o data pentru totdeauna. Astfel, puterea jertfei Mantuitorului a lipsit de rost toate celelalte jertfe, care s-au dovedit neputincioase, ele mentinand doar constiinta necesitatii unui Mesia.
Sfantul Apostol Pavel, spune: "Legea, avand umbra bunurilor viitoare, iar nu insusi chipul lucrurilor, nu poate niciodata (cu aceleasi jertfe, aduse neincetat in fiecare an) sa faca desavarsiti pe cei ce se apropie. Altfel, n-ar fi incetat oare jertfele aduse, daca cei ce savarsesc slujba dumnezeiasca, fiind o data curatiti, n-ar mai avea nici o constiinta a pacatelor? Ci, prin ele, an de an, se face amintirea pacatelor, pentru ca este cu neputinta ca sangele de tauri si de tapi sa inlature pacatele. (...) Suntem sfintiti, prin jertfa trupului lui Iisus Hristos, o data pentru totdeauna. Si orice preot sta si slujeste in fiecare zi si aceleasi jertfe aduce de multe ori, ca unele care niciodata nu pot sa inlature pacatele. Acesta dimpotriva, aducand o singura jertfa pentru pacate, a sezut in vecii vecilor de-a dreapta lui Dumnezeu si asteapta pana ce vrajmasii Lui vor fi pusi asternut picioarelor Lui. Caci, printr-o singura jertfa adusa, a adus la vesnica desavarsire pe cei ce se sfintesc; dar si Duhul cel Sfant ne marturiseste aceasta, fiindca, dupa ce a zis: "Acesta este asezamantul pe care il voi intocmi cu ei, dupa acele zile - zice Domnul: Da-voi legile Mele in inimile lor si le voi scrie in cugetele lor", adauga: "Iar de pacatele lor si de faradelegile lor nu-Mi voi mai aduce aminte." Unde este dar iertarea acestora, nu mai este jertfa pentru pacate" (Evrei 10, 1-18).
Insa, in Noul Testament, nu mai apare tapul, ca si inchipuire a Mantuitorului, ci mielul, precum citim: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan 1, 29). Iar in pildele rostite de Iisus, oile sunt despartite de capre, cele dintai fiind chip al ascultarii, iar cele din urma fiind chip al neascultarii.
Bucuria de a fi "tap ispasitor" !
Din cele de mai sus inteleg ca, a fi "tap ispasitor", adica a fi tras la raspundere pentru greselile altuia, inseamna a urma lui Iisus Hristos si a bineplacea lui Dumnezeu. Asumarea voluntara, fara urma de protest, a unei greseli straine nu este doar o forma de umilinta din partea celor iubitori de smerenie, ci este reala convingere ca pacatul este lucrarea tuturor, iar pocainta personala pentru greseala altuia este o participare naturala la crucea comuna a Bisericii, la caderea omului si la esecul lui universal.
In incheiere, sa vedem cum Sfantul Macarie Egipteanul a fost tras la raspundere, ca "tap ispasitor", pentru un pacat strain: "Pe cand traia in singuratate, intr-o coliba de la marginea unui oras, Sfantul Macarie a fost acuzat de parintii unei tinere ca abuzase de ea. Acestia l-au legat cu o funie de gat si l-au tarat asa prin tot orasul, strigand: "Iata un asa-zis "pustnic" care ne-a violat fata!" Drept care i-au cerut satisfactie si plata unei pensii alimentare pentru copilul ce avea sa vie pe lume. Sfantul nicidecum n-a cautat sa se dezvinovateasca. A primit necinstirea din partea lor si s-a intors in coliba. A inceput sa lucreze de doua ori mai mult ca pana atunci, impletind rogojini si cosuri, zicandu-si: "Macarie, acum ai nevasta. Trebuie sa muncesti mai mult, ca s-o intretii." In fiecare zi se prezenta la casa tinerei fete, aducand toti banii castigati astfel. In schimbul lor, sfantul primea injuraturi si lovituri. Situatia a tinut pana in ziua cand, muncita de durerile facerii, neputand naste, fata a marturisit nevinovatia calugarului. Abia apoi, fata a nascut. Atunci, insa, Sfantul Macarie a fugit in pustiu, ca sa nu fie cinstit ca un sfant."
Teodor Danalache
http://www.crestinortodox.ro
luni, 25 februarie 2013
Dragostea, iubirea, fericirea.
Poate ca multi vor considera ca vreau sa scriu despre lucruri demodate sau care si-au pierdut sensul astazi, insa cred si marturisesc ca toti ne dorim sa traim starile sufletesti la o intensitate inaltatoare; nicidecum nu vrem sa ramanem saraci in sentimente sau privati de o explicatie ce poate transforma clipa in vesnicie, dragostea in iubire sau comunicarea in traire…
Daca as incerca sa definesc Iubirea inseamna libertate, pe cand dragostea inseamna dependenta. De aceea multi sunt distrusi din toate punctele de vedere dupa o despartire, sufera si cel ce iubeste, insa se retrage pentru binele celuilalt. Este firesc ca fiecare relatie sa inceapa cand te simti legat de celalalt, te simti atras de ceea ce-ti place, dar iubirea este sincera si onesta; pe cand dragostea este ipocrita, incearca sa foloseasca orice mijloc spre a-si atinge scopul!
Iubire inseamna jertfa! Se jertfeste fara sa simta ca faceun sacrificiu, este gest firesc atunci cand iubesti; dragostea cere celuilalt sa se jertfeasca. ("seamana cu devorare de oameni", spunea un scriitor celebru). "Am cucerit, detin, folosesc tot felul de strategii, spionez, am fortat, incerc sa manipulez, incalc spatiului" sunt cele mai obisnuite cuvinte prin care descriem o "relatie" … Sunt in acelasi timp expresii de razboinic, descriu lupta si dorinta de stapanire! Sf. Ap. Pavel spune: "Iubirea nu cauta la ale sale" (1 Cor. 13,5)
Iubirea nu are limite, insa dragostea - constient sau inconstient - conditioneaza traind cu gandul: "te iubesc daca ma iubesti, daca nu ma iubesti, te urasc!". Dragostea este pretentioasa, mereu nemultumita; in iubire si cel mai mic lucru sau gest oferit, este cel mai mare dar. In dragoste este obisnuit sentimentul golului, a lipsei; insa atunci cand iubesti te simti implinit, pentru simplul fapt "ca iubesc!"
Iubirea cuprinde tot ce o inconjoara, dragostea "vede" doar ce-i lipseste. In limba greaca "iubesc" se spune"Α Γ Α Π Α Ω" (agapao), deci numai cand iubesc ajung sa cuprind in fiinta mea pe Hristos care este "A" si "Ω".
Iubirea este curata, simpla si totala. "Iubirea indelung rabda, este binevoitoare, nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta, nu se aprinde la manie, nu gandeste raul, nu se bucura de nedreptate… toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda", Scria Sf. Ap. Pavel in Imnul Iubirii.
Iubirea traieste in vesnicie, pe cand dragostea are termen de valabilitate. Atunci cand iubesti nu mai esti supus legilor lumesti, evadezi si te inalti cu puterea ce ti se daruieste. Este la fel de necesara ca aerul, este piatra de temelie a unei casnicii ce va invinge toate ispitele si greutatile intampinate. Este inceputul si pregustarea relatiei ce trebuie sa existe intre noi si Hristos, caci nu putem trai altfel plinatatea iubirii Lui pe acest pamant.
Iubirea este pentru toti, se revarsa ca o ploaie binecuvantata ce cade peste toti, vrednici sau nevrednici. Dragostea cere exclusivitate si intr-un sfarsit se tranforma intr-o gelozie sufocanta.
"Iubeste!" este chemarea omului de a se lupta cu cel mai mare dusman si cea mai periculoasa idolatrie: mandria! Niciodata nu este mai alimentat egoismul nostru, ca atunci cand suntem doar indragostiti.
"Te iubesc!" inseamna cum caut prilejul in a-ti implini dorintele si nu vreau, folosindu-ma de tine, sa-mi acopar nevoile mele. Numai dragostea care are puterea de a se transforma in iubire va invinge: timpul (Tristan si Isolda au fost doi tineri ce pur si simplu s-au iubit, n-au facut nimic deosebit), egoismul (nu ma mai gandesc la mine, ci la tine), nevoia mea; si traieste vesnic fericita…
Nu exista lucru mai firesc si mai inaltator ca "a iubi", caci iubirea inseamna plinatate, frumusete si viata la superlativ. Creati am fost din iubire si ne desavarsim in iubire. Nu este pacat sa iubesc, ci sa nu iubesc! Dar trebuie sa iubesc omul, nu fapta sau dorinta; ci frumusetea, gingasia sufletului ce-si doreste sa fie iubit. Asa incep sa-mi vin in fire si "nu cele ce se fac dupa fire sunt pacate, ci cele rele dupa alegerea cu voia" (Sf. Antonie cel Mare). fericirea, o fac prin niste cuvinte foarte sarace in a exprima esenta ei: fericirea este starea pe care o traieste omul atunci cand a simtit ca iubirea ii este impartasita si de cealalta jumatate a lui. Deci, conditia primordiala a omului ca sa fie fericit, este sa iubeasca si sa fie iubit!... Fericirea pe acest pamant nu este decat o pregustare a bucuriei din Rai.
Putini sunt cei care traiesc aceasta stare, dar cei mai multi o cauta si o vor cauta pana cand o vor gasi. Pentru a intelege de ce nu suntem cu adevarat fericiti chiar atunci cand credem ca iubim, voi incerca sa evidentiez diferenta dintre "a iubi" si "sunt indragostit". (Nu stiu de ce s-a pus accentuat in cultura noastra cuvantul "dragoste" - chiar si in imnul dragostei scris de Sf. Ap. Pavel - cand si in Noul Testament se vorbeste numai de "iubire" si nu de "dragoste", in textul din limba greaca este scris numai "αγάπη"= iubire…) Probabil ca "dragoste" exprima stare lumeasca, iar "iubire" pe cea dumnezeiasca.
Arhim. Siluan Visan
www.crestinortodox.ro
luni, 18 februarie 2013
Publius Ovidius Naso.
De ce a fost exilat Ovidiu ?
De fapt Publius Ovidius Naso n-a fost propriu zis "exilat", ci "relegat"; ceea ce, din punct de vedere juridic şi al consecinţelor practice, era cu totul altceva. Adică, la romani, un condamnat la exilium îşi pierdea drepturile cetăţeneşti şi i se confisca întreaga avere; dar un condamnat la relegatio însemna că este doar surghiunit din ţara sa, fără însă a-şi pierde nici averea, nici drepturile civile. Ovidiu deci a fost "relegat". Această pedeapsă însă i-a fost dată de împăratul Octavian August într-un mod ilegal, într-un mod cu totul abuziv. Mai întîi - pentru că pedeapsa ar fi trebuit să i-o hotărască Senatul, iar nu August singur; al doilea -pentru că legea stabilea în mod foarte precis care erau locurile unde putea fi trimis un condamnat la relegatio, şi anume, în unsprezece insule din aproprierea Italiei, plus alte zece localităţi din Italia. Dar Ovidiu n-a fost trimis în nici unul din aceste 21 de locuri, ci într-un loc neprevăzut de lege, la o depărtare de aproape 3.000 kilometri - şi într-unui din ţinuturile cele mai aspre şi mai neprimitoare: în Sciţia Mică, într-un orăşel plin de primejdii pentru el, la Tomis, Constanţa de azi, unde nu exista nici măcar un singur soldat roman care să-i fi putut veni în vreun fel în ajutor. Şi cu toate acestea, poetul însuşi va recunoaşte că, faţă de gravitatea vinei lui, împăratul a fost îndurător cu el. Şi, după cum vom vedea, într-un fel a şi fost într-adevăr îndurător. Dar, care era de fapt vina sa, învinuirea ce i se putea aduce?
In decretul de surghiun, emis de Octavian August personal, erau specificate - după cum ne-o spune chiar Ovidiu: carmen et error; adică - poeziile lui şi o anumită "greşală" pe care a comis-o poetul. Citind elegia care constituie ea singură cartea a doua din "Scrisorile din exil" (Tristia) vedem că Ovidiu, căutînd să se desvinovăjească, insistă numai asupra primei învinuiri aduse lui; şi aceasta - tocmai pentru a nu fi obligat să vorbească despre a doua, despre error, despre "greşala" pe care a comis-o şi care va rămîne pentru totdeauna învăluită în mister. Dar un mister în care, în cele din urmă, vom încerca totuşi să pătrundem. Să începem cu prima învinuire.
Ovidiu scrisese, precum se ştie, două cărţi cu poezii de dragoste - Amoruri şi Arta iubirii. Poezii, ce-i drept, cam "decoltate", cam prea picante, mai ales pentru sobrul şi de-a dreptul puritanul Octavian August, căruia, deci, nu îi venea deloc greu să-1 acuze pe poet de atentat la bunele moravuri. Şi, din moment ce împăratul iniţiase o politică de redresare a vieţii romane, de restaurare a moravurilor sănătoase de altă dată, din moment ce împăratul făcuse să se voteze legi clare care făceau din moralitatea publică o problemă de stat, fireşte că nici poeziile libertine ale lui Ovidiu nu mai puteau fi condiderate doar o problemă exclusiv literară. Acum, mai mult ca orîcînd, delictul de imoralitate era considerat implicit un delict politic.
Mai grav era că în aceste poezii de dragoste Ovidiu strecurase la tot pasul subtile dar ascuţite critici sau ironii spirituale dar usturătoare la adresa măsurilor pe care le luase şi le impusese împăratul, la adresa politicii lui în diferitele domenii ale vieţii statului şi chiar aluzii străvezii la persoane din familia lui Octavian. Cînd, de pildă, împăratul - care era şi Pontifex Maximus, adică supremul pontifice, şeful religiei de stat - îi persecuta pe adepţii cultului religios al pitagoreicilor, exilîndu-i pe filosoful Anaxilaos şi pe senatorul Nigidius Figulus, exponenţii pitagoreismului la Roma (şi îi exilase pentru că împăratul vedea în toate cultele orientale în general o primejdioasă formă de opoziţie politică), -iată că Ovidiu îndrăzneşte să-şi încheie capodopera Metamorfozele tocmai cu un exalat imn pur pitagoreic. Ne putem uşor închipui ce ecou, ce efect puteau avea asemenea atitudini nonconformiste, opoziţioniste, ale celui mai ilustru şi mai popular poet roman al timpul său în mediul aristocraţiei şi al cavalerilor, mediu atat de familiar lui Ovidiu.
Dar marele poet întreţinea o atmosferă ostilă şi frumoasei, teribil de ambiţioasei , răutăcioasei dar şi atotputernicei Livia, soţia împăratului. Lucrurile stăteau aşa: Livia ţinea neapărat ca urmaşul lui Octavian August la tronul imperiului să ajungă fiul ei din prima căsătorie, Tiberiu - care va şi fi viitorul împărat roman. August însă ivea doi nepoţi Lucius şi Gaius, care erau moştenitorii s ii direcţi şi de drept la tron. Dar la numai doi ani unul după celălalt, Lucius şi Gaius mor în mod cu totul misterios. Coincidenţele erau prea suspecte şi numaidecît lumea a început, să vorbească şi chiar marele istoric Tacitus credea că cei doi ar fi fost otrăviţi din ordinul Liviei. Şi iată că nici de astă dată Ovidiu nu scapă ocazia să introducă în prima carte a Metamorfozelor sale două versuri care aminteau cititorilor de "crudele mame vitrege care pregătesc otrăvuri aducătoare de moarte" concurenţilor la tronul pe care Livia îl voia pentru fiul ei...
Şi motivele relegării poetului se mai pot găsi şi altele în versurile lui. Să ne gîndim încă o dată la atmosfera opoziţionistă la întreţinerea căreia poetul contribuia în conversaţiile purtate în cercurile înalte pe care le frecventa - şi la faptul că, prin spionii şi delatorii infiltraţi peste tot, toate acestea ajungeau absolut sigur la urechile lui Octavian şi ale Liviei. Aşa încît cea de a doua învinuire care i s-a adus pentru a-i motiva pedeapsa, acea "greşală", error, nu era decît un motiv ocazional, un pretext, picătura care a umplut paharul, după ce atîţia ani poetul săvîrşise atîtea alte errores. Şi cu aceasta ajungem la punctul "senzaţional" al chestiunii, la "greşala" în legătură cu care, pentru a o dezlega şi a o explica, au fost formulate pînă acum ipotezele cele mai neverosimile, unele chiar absurde.
Incă Sidonius Apollinaris, poetul latin din secolul al V-lea e.n., formulase ipoteza - total falsă - că Ovidiu ar fi fost exilat din cauza legăturilor intime pe care le-ar fi avut cu Iulia, fiica împăratului, dar s-au mai propus şi alte explicaţii - nu numai absurde, ci uneori chiar lipsite de pudoare. Alţi autori susţin că Ovidiu ar fi fost relegat pentru că a cunoscut şi a tăinuit legăturile nepoatei de fiică a împăratului, a Iuliei-minor cu tînărul patrician Iunius Silanus - motiv pentru care cei doi au fost pedepsiţi, trimişi departe de Roma, într-un loc izolat. Explicaţie căreia i se opun două obiecţii serioase, întîi: cum era posibil, logic vorbind, ca poetul-confident să fie pedepsit mult mai aspru decît vinovaţii înşişi? Al doilea: dacă Ovidiu ar fi fost într-adevăr implicat în acest episod, atunci foarte severa lege romană lex de adulteriis l-ar fi pedepsit - potrivit prevederilor ei precise - şi cu confiscarea averii. Ceea ce nu s-a întîmplat.
A doua explicaţie propusă drept justificare a pedepsei suferite de poet (şi susţinută şi de J. Carcopino) pretinde că Ovidiu ar fi avut legături cu cultele orientale; şi îndeosebi, că ar fi participat la o întrunire secretă de divinaţie, în decursul căreia participanţii ar fi "aflat" din bîlbîielile ghicitorului în transă data cînd va muri împăratul şi cine îi va fi succesorul. Dar legile romane nu considerau şedinţele de divinaţie, în care se "ghicea" viitorul cuiva, drept un delict. încît, nu ne rămîne decît să căutăm motivele reglării lui Ovidiu în sfera intrigilor politice în care poetul continua mereu să fie implicat.
Iată mai întîi cazul Agrippa Postumus.
Acest nepot al lui Octavian August era un alt succesor de drept, un alt moştenitor direct la tron. Ca atare, frumoasa şi inflexibila intrigantă Livia, hotărîtă să facă tot ce îi stă în putinţă ca să asigure viitorul imperial al fiului ei Tiberiu, a reuşit să-1 determine pe soţul ei împăratul să-1 îndepărteze definitiv şi pe acest concurent la domnie, să-1 trimită în exil. Şi Livia ştia foarte bine că din grupul prietenilor celor mai apropiaţi al lui Agrippa făcea parte şi Ovidiu.
Un alt succesor de drept şi posibil la tron era considerat de toată lumea un alt nepot direct al lui Augustus şi anume, Germanicus, numit consul înainte de a fi împlinit vîrsta legală, căruia împăratul îi încredinţase comanda celor opt legiuni din Germania. Germanicus era unul din cei mai des sărbătoriţi generali romani. Ovidiu era legat de el printr-o foarte strînsă şi caldă prietenie; i-a închinat versuri în care îi elogia virtuţile, i-a dedicat opera sa intitulată Fastele şi chiar mai tîrziu, în poeziile din exil n-a ezitat să-i pomenească numele - şi încă de unsprezece ori ! Toată lumea deci (şi în primul rînd Livia) ştia că Ovidiu era prietenul intim al lui Germanicus, idolul opoziţiei senatoriale împotriva lui Tiberiu: care, îndată ce a ajuns împărat, ca să se debaraseze cît mai repede de adversarul său Germanicus a şi pus să fie otrăvit.
Iată prin urmare cît de implicat era Ovidiu în opoziţia politică, socială, dar şi direct personală împotriva celor trei mari şi puternici: Octavian August, Livia şi Tiberiu. Şi, să vedem cine erau şi alţi prieteni şi mai apropiaţi ai poetului, şi ce sfîrşit au avut aceştia din cauza atitudinii lor politice opoziţioniste contra celor trei mari şi puternici, îi vom reaminti. Cu toţii sunt menţionaţi cu multă afecţiune de poet în elegiile-scrisori din Tomis - şi multora chiar le adresează direct asemenea scrisori. Este Iunius Gallus - pe care Tiberiu îl va exila şi întemniţa. Este Silicius, este Casus, este Albinovanus - toţi prieteni apropiaţi ai lui Germanicus. Este Pompeius Macrus - pe care Tiberiu îl va obliga să se sinucidă. Este Cotta Messalinus -care va fi otrăvit. Este Gaius Gallus -care, căzut în disgraţie sub Tiberiu, se va sinucide; şi Clatorius Priscus - care va fi condamnat la moarte; şi Sempronius Gracchus - care va fi asasinat din ordinul lui
Tiberiu; şi Fabius Maximus, cumnatul lui Ovidiu, un foarte important personaj al Imperiului, - pe care August îl va sili să se sinucidă...
Iată deci cine erau prietenii lui Ovidiu şi cine îi erau duşmanii. Şi iată de ce, nici Octavian August, nici Tiberiu n-au dat ascultare stăruitoarei cereri a lui Ovidiu de a-i schimba măcar locul exilului In scrisorile-elegii din exil poetul caută să se disculpe, îl roagă pe împărat să revină asupra hotărîrii de relegare - dar nu-l laudă niciodată, nu-l adulează. Poetul n-a fost un adulator - ca Vergiliu, sau chiar ca Horaţiu. Niciodată n-a reuşit să-şi ascundă antipatia faţă de August. Ba chiar îl sfidează cînd îşi exprimă ferma convingere că, pentru eternitate, el va rămîne ca autorul poeziilor pentru care fusese incriminat de tiranicul Octavian August; că va rămîne "poetul iubirii".
Este ceea ce ţine să spună şi în binecunoscutul epitaf, pe care singur şi 1-a compus:
"Sub aceasta piatră zace Ovidiu, cîntăreţul iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent. O, tu ce trecipe-aice, dac-ai iubit vreodată, te roagă pentru dînsul: să-i fie somnul lin!"
Unde e înmormîntat Ovidiu ?
La întrebarea "Unde e înmormîntat Ovidiu?" s-au dat răspunsuri încă de acum 500 de ani; răspunsuri, bine înţeles, fără nici un temei de adevăr. Astfel, în 1508 lumea a aflat vestea senzaţională (cine o va fi vehiculat?) că s-a descoperit mormîntul lui Ovidiu tocmai... într-o cetate din pusta Ungariei, care azi se numeşte Szombathely ! Peste vreo 70 de ani (mai precis în 1581) s-a anunţat că mormîntul poetului a fost găsit... tocmai la Kiev!
Versiunea aceasta o cunoştea şi cronicarul Miron Costin. Dar era cel puţin greu, dacă nu chiar imposibil, să poţi admite că poetul ar fi murit la o depărtare de peste o mie de kilometri de Tomis, de oraşul unde fusese relegat. Şi atunci, s-a pus întrebarea: dar mai întîi unde se afla anticul oraş Tomis? Ei bine, tot în secolul al XVI-lea s-a afirmat (ciudat şi nu prea !) că oraşul Tomis, modernizîndu-şi numele - dar în ce formă ?!- a devenit Tomes-Var, care în limba maghiară s-a pronunţat "Temesvâr": deci Timişoara de azi!
Alţi cronicari, tot din secolul al XVI-lea - de astă dată polonezi - au afirmat că Tomisul se afla pe locul oraşului Cetatea Albă; o localizare pe care şi Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, formaţi la şcoala cronicarilor polonezi, o admiteau şi ei. Abia în secolul XVIII-lea un călător francez şi un istoric austriac au susţinut că Tomisul se afla pe locul Constanţei de azi şi numai pe la mijlocul secolului trecut a fost dovedită arheologic, pe baza inscripţiilor antice existente, această localizare.
Dar unde este mormîntul lui Ovidiu? Cronicarul Eusebius din Cesarea - care a trăit în secolele III-IV -spune clar că marele poet a murit în anul 17 e.n. şi că a fost înmormîntat lîngă zidul cetăţii Tomis. Se ştie că ilustrul poet surghiunit s-a bucurat de stima şi preţuirea localnicilor, de privilegii şi onoruri din partea oficialităţilor oraşului, care desigur că i-au făcut şi funerariile cuvenite, precum şi un frumos sarcofag după cum relatează şi umanistul Georgius Trapezuntius. Dar, dintre numeroasele sarcofage de piatră, frumos lucrate şi admirabil decorate găsite şi expuse azi în muzeul şi oraşul Constanţa nu se poate şti dacă vreunul este sau nu sarcofagul lui Ovidiu. Cît despre locul unde a fost înmormîntat, prof. C. Scorpan era de părere că locul acesta ar putea fi pe unde este azi piaţa cu parking din faţa librăriei "Eminescu", lîngă vechea poştă, sau, ceva la nord-est, prin părţile străzilor de azi V. Alecsandri, Negru Vodă sau Mircea cel Bătrîn.
Publius Ovidius Naso ( Ovidiu ) s-a nascut la data de 20 martie, 43 î.Hr., Sulmo, azi Sulmona/Aquila la aprox. 140 km depărtare de Roma,si a murit in data de 17 sau 18 d.Hr in orasul Tomis, azi Constanţa.
Ovidius ( Ovidiu in română ) este unul dintre clasicii literaturii latine a fost un poet roman.
Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu excepţia Metamorfozelor, scrise în hexametru dactilic, după modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer.
Opera lui Ovidius:
METAMORPHOSES
AMORES
HEROIDES
ARS AMATORIA
TRISTIA
EX PONTO
FASTI
http://art-zone.ro
marți, 12 februarie 2013
De ce iubim femeile?
luni, 21 ianuarie 2013
Multumesc!
Complexul de inferioritate. Eu sau cel de langa mine?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)