Un om și o poveste adevărată... Corina Martin!

Am facut Revolutia din '89, in strada in Bucuresti... Am dormit 5 nopti pe jos in facultate, pe saltele aduse de colegii mei bucuresteni. Nu stiu daca mancam....Ne treceau gloantele pe la urechi, dar nu stiam ca sunt gloante adevarate....Eram studenta in anul IV la ASE. Plecasem acasa pe 21 decembrie dimineata, dupa ce s-a incheiat ultimul curs din semestru. Era ziua plecarii in vacanta de iarna, acasa. Eram deja unul din cei 3 studenti problema din noiembrie deja, cand noi, cele 3, am facut scut in jurul colegului nostru de grupa Ionut Radoi, care a scris din senin o scrisoare la Europa Libera...scrisoare citita pe post intr-o duminica seara....De a doua zi dimineata au venit sa-l ridice...Toata Facultatea de Comert din ASE si grupa noastra, unica in tara, ESAPT, paralizati de ceea ce ne lovise drept in cap, fara ca noi sa fi stiut ceva...Pe mine si pe inca 2 colege ne-a apucat revolta. Indignarea. Unde e dus colegul nostru ?! Ce urma sa i se intample ?! De ce nu sar si ceilalti colegi sa il apere ? A fost prima mea lectie despre lasitate. Pana in acea zi, nu aflasem cat putem fi de diferiti, noi, oamenii....De atunci stiu. Unii sunt lasi. Altii aleg sa iasa in fata si sa protesteze. Unii sunt fricosi. Altii au curaj. Si atitudine. Au urmat cateva saptamani in care noi, cele 3, am facut cerc in jurul lui Ionut, ca sa incercam sa aflam imediat daca dispare sau e dus undeva, si sa putem anunta. Pe oricine...Gabriela Gabriela Ilisan, Dalila Leonescu si Mirela Dambean, va amintiti ?...Dupa cateva zile s-a format un grup de simpatie in Politehnica, ne-au cautat. Sa fie solidari. Dupa alte cateva zile, ne-am dat seama ca suntem urmarite. Monitorizate. Numere de 3 litere la masini, pe urmele noastre...Unii profesori ne-au amenintat, ca vine examenul si ...vom pica...Altii ne avertizau....ca avem microfoane in banci...si nu stiam. Si unora, si altora, le port acelasi respect, acum. Nu toti reactioneaza la fel in fata pericolului. Unii sunt lasi. Altii ies la lupta...Dupa putine zile, timp in care miscarea noastra a prins amploare, Ceausescu a iesit sa declare ca va creste bursele la studenti. Cu 100 de lei. Mi-ar fi prins bine suta aia...Bursa aveam si eu, ca aveam parinti cu situatie modesta. Dar nu am renuntat. De acum transmisesem mesajul catre Europa Libera. Stiau de noi...In cateva zile, s-a miscat Timisoara. Asa a inceput totul. Pe 21 decembrie plecam spre ultimul curs. Ni se spusese sa nu cumva sa lipsim. Ne aveau pe lista. Tocmai imi respinsesera adeziunea la PCR. Imi venise randul...Dar m-au respins...Nu mai era nevoie de "cadre" ca mine...Nici nu cerusem, dar asa era regula....

.Nici pana astazi nu am si nu am avut nici un carnet in vreun partid. In dimineata aceea, verisoara mea si sotul ei m-au dus in mare graba si fara un cuvant direct la trenul de Constanta..Sa fug...Eu nu vroiam sa fug...Ce se va intampla cu colegele mele....cu Ionut, daca ne rupem unii de altii ?? Nu am mai avut cum. Toata noaptea, in casa verilor mei au sunat telefoanele de amenintare...Sa ma potoleasca. Sa ma opresc. Sa nu indraznesc, ca altfel....M-au urcat plangand in tren. Tineti minte, Lica si Virgil Bratean ? Eu nu stiam de Timisoara. Nu aveam cum sa stiu ca incepe o Revolutie. Pana cand trenul a intrat in gara la Constanta, nu ma gandeam decat la ai mei. Ca le stric lor visul ca sunt prima din familia lor la facultate. Oameni sarmani. Care stiau doar munca si copiii lor. Ce cautam eu sa fac ce nu face nimeni?! Plangeau in gara. Cu totii gandeam ca voi fi exmatriculata. Anul IV, note bune, intrasem cu brio....Ce cautam eu sa stric acum tot ?! Am coborat din tren cu convingerea ca imi vad ultima oara parintii...Si ca ma vor lua. Abia acasa, la televizorul cu unic program, am vazut ce incepuse...Eram un pericol, dar acum aveau un pericol mult mai mare...Vroiau sa ma ascunda la tara, la bunici, ai mei. La Gura Dobrogei. ( nu stiam pe atunci ca o gura a Dobrogei aveam sa devin peste ani...). Nu am mai fugit. Dar nici nu am putut rabda. Pe 24 decembrie am fugit cu trenul inapoi, la Bucuresti. Ca la televizor se facea intr-una apel ca studentii sa vina sa isi apere facultatile. De cine ?! Nici pana astazi n-am aflat! Dar am fugit sa-mi apar facultatea. Tara. Pe 25 decembrie seara verificam de ce se sting si se aprind lumini la un anumit etaj din Hotelul Dorobanti, exact vis a vis de Comert, unde eram noi in facultate.... Imi treceau gloante suierand pe la urechi...dinspre Piata Cosmonautilor. Inca se mai tragea...Dar nu intelegeam ca pot sa mor. Nici nu conta. Ne aparam tara...! Eram vigilenti de acum. Si mari aparatori..Langa un militian fara arma, ca numai el si cu noi, cativa studenti si o mana de profesori, aparam ASE- ul....Radu Vasile a stat atunci zi si noapte cu noi. El n-a tradat. A devenit intr-o zi Prim Ministru si ii port si acum respect si lumina, in lumea de dincolo... Am ramas pana pe 31 decembrie. Verificam posete, genti, strazi...Ce ni se spunea sau decideam...Pe Ionut nu l-am mai vazut niciodata. Pe colegele mele bucurestence am aflat atunci ca in noaptea aceea cu amenintari le luasera la sectie. Asa...de o perchezitie...Sa le stie acolo.... Da, eu am facut Revolutia in strada. Apoi mineriada din 14-15 iunie....Eram pe Magheru, veneam de la examen.. si nu intelegeam de ce sunt minerii aia pe strada...cu bate...batai si urlete in jurul meu....Nu stiu ce inger de acolo sus din cer mi-a soptit sa dau buletinul de Constanta...si nu legitimatia de student, cand ne-a luat haita la verificat, in strada... Am scapat...socata si marcata pe viata! Si acasa, la Constanta, tot blocul cu ai mei in frunte imi reprosau ca nu poate fi adevarat ce spun eu...ca au vazut ei la televizor! A fost a doua mare lectie de viata. Incepeam sa descopar manipularea. Haosul. Isteria provocata. Si bine condusa... Nu am cerut niciodata certificat de revolutionar. De aceea nici nu am. Desi ziarele studentesti ale vremii au scris atunci despre ce facusem noi in ASE. Poate de aceea m-au ales atunci colegii ca reprezentantul studentilor in Consiliul pentru intaia data mixt , pe care l-am facut imediat dupa Revolutie, in ASE. A fost prima mea asumare ca lider ales. Nici nu stiam pana atunci ca pot. Abia acum imi dau seama ca atunci trebuie sa fi inceput misiunea mea. Nu am certificat de Revolutionar. Pentru ca niciodata nu am cerut. Si acum inteleg de ce eu, nici de atunci incoace, nu am cerut niciodata nimic pentru mine. Intotdeauna pentru ai mei. Ai nostri. Pentru mai bine pentru toti. Poate de aceea fac voluntar tot ceea ce fac , de 9 ani in turism, la conducerea unora dintre cele mai mari organizatii din turismul romanesc. Fara 1 RON. De 9 ani. Nu am povestit niciodata public aceste lucruri pana acum. Asa cum nu am spus multe lucruri despre mine si despre situatia mea, pana acum. Pe mine ma vedeti si ma cunoasteti vorbind despre Constanta, despre Litoral, despre Delta Dunarii si turismul romanesc, despre romani si despre tara mea. Nu despre mine. Tac cand mai citesc pareri gresite. Oamenii nu au cum sa stie, daca tu alegi sa nu spui despre tine. Si astazi, ca si atunci, fac ceea ce imi spune constiinta. Datoria. Si onoarea. Cum altfel as putea explica cum si de ce muncesc 99% din timpul meu pentru a face tot ce stiu si tot ce pot pentru turismul romanesc, fara nici macar un leu de 9 ani, cand eu locuiesc cu chirie de peste un an...pentru ca am plecat cu capul sus dintr-o casatorie... Am scris acum pentru prima oara aceste lucruri...pentru copiii si tinerii din strada. Ceea ce se intampla acum la Universitate si in orasele din tara e inceputul culturii protestului, cum a spus Tudor Chirila. Asta inseamna sa ai ATITUDINE. SA LUPTI! Si ma bucur, dragi copii si tineri din strada, ca voi sunteti acolo. Asa cum am fost si eu si generatia mea, cu 26 de ani in urma. Eu sunt in casa acum pentru ca ma bazez pe voi! E randul vostru acum! Sunt la fel de revolutionara ca acum 26 de ani. Dar eu fac Revolutia unde pot eu mai bine acum. In turismul romanesc, pe frontul de lupta. In fiecare zi si cu capul sus! Ca si pana acum. Puteti sa contati pe mine. Suntem impreuna in lupta. Si suntem multi !