Pelerinaje Israel: Tara Sfanta 04.09.2012

Pelerinaje Israel: Tara Sfanta 04.09.2012: TARA SFANTA SI PROMISA 5 Nopți/6 Zile – 4 septembrie   458$+ 355 € /pers                                                 ...

IZGONIREA DIN RAI

Totul a început cu muşcătura nefericită din fructul oprit. Tradiţia pune vina în cârca Evei care, sărmana, fiind mai firavă, trebuie să ducă mereu povara păcatului. Întotdeauna ponoasele unei greşeli le trage după sine cel slab, el fiind considerat responsabil de boacănele celui puternic. Nu vom şti niciodată cu precizie care a fost cel care nu şi-a înfrânat pofta de a muşca din mărul oprit. Ne rămâne doar mesajul biblic, nostalgia raiului şi prostul obicei de a trage la răspundere pe cel ce nu se poate apăra. Iar textul biblic îl retrăim iar şi iar, generaţie după generaţie, bărbaţi şi femei, bogaţi şi săraci, culţi sau analfabeţi, deştepţi sau adormiţi, buni ori răi, frumoşi sau nu prea. Fiecare generaţie de oameni îşi trăieşte propria sa izgonire din rai muşcând dintr-un fruct oprit, cu nume de fantasmă. Altfel, pământul ar fi fost gazdă bună pentru toată omenirea.

Noi, românii, am muşcat cu poftă din politică şi imediat ni s-a strepezit gura. De fiecare dată. Pentru că dacă prima îmbucătură ni s-a părut prea amară, am mai muşcat o dată din dorinţa de a ne drege gustul. Fără rezultatul scontat, desigur. A urmat foarte repede izgonirea din rai, care a început cu inflaţia, cu închiderea întreprinderilor, cu demolarea instituţiilor şi a culminat cu şomajul, neajunsurile de tot felul, creşterea aberantă a fiscalităţii, devalorizarea monedei naţionale şi celelalte pe care le cunoaştem atât de bine încât nu are rost să ne mai amărâm zilele pomenindu-le. Ne-am trezit izgoniţi de acasă, care încotro prin lume, sperând să redresăm o situaţie materială din ce în ce mai precară, mai alarmantă, mai insuportabilă. Nu s-a gândit nimeni că sacrificiul sau supliciul astfel acceptat, ca o ispăşire a păcatului de a crede în normalitate, va fi zadarnic. Pentru că acasă taxele şi impozitele nu au scăzut, ci dimpotrivă, pentru că banii câştigaţi cu trudă şi umilinţă în străinătate dispar precum apa în nisip acasă, incapabili să susţină un sistem sanitar bolnav, un sistem de învăţământ corigibil, o economie dusă din faliment în faliment, o administraţie a risipei, o clasă politică jalnică şi coruptă, ori câte altele pe care le vedem, dar nu le înţelegem, pentru simplul fapt că nu sunt de înţeles. Preţul plătit pentru greşeala naţională îl cunoaştem, îl simţim, îl suportăm. De la destrămarea familiei, la derapajele odraslelor, de la paragina gospodăriei la pirderea proprietăţilor, de la secătuirea ţării la compromiterea instituţiilor fundamentale într-un stat suveran, ducând toate, din rău în mai rău, la faliment naţional. O izgonire din rai prea costisitoare pentru cine doreşte să mai aibă un popor, o ţară, o casă, o familie. Dacă încă mai este cineva care nu înţelege unde am ajuns, trebuie să-i explicăm că locul românilor este acasă, unde să muncească, să producă, să-şi investească energia, inteligenţa şi bunul simţ în propriul stat. O societate se edifică pe temelia formată din economie, civilizaţie, proprietate şi spiritualitate, adică pe ceea ce tocmai se demolează acum. Vom reuşi oare să ne împotrivim izgonirii din rai refuzând să mai muşcăm cu naivitate din fructul oprit, ori nu va mai fi raiul? Casian Balabasciuc

Usturoi cu lămâie leac egiptean

In vremea faraonului Amenhotep al IV-lea, care si-a luat apoi numele de Akhnaton, la porunca acestuia, a fost elaborata o reteta miraculoasa, dupa care s-a preparat o bautura numita Antica. Oamenii de rind ii spuneau humus, adica pamint, sol. De fapt, licoarea aparuse mai demult, in vremea lui Amenhotep al II-lea. Ea era menita sa ii mentina mereu in putere pe sclavii ce construiau maretele piramide. Bautura aceasta curata bine vasele de singe si asigura o viata indelungata. Licoarea a fost preparata de preotii egipteni, care cunosteau tainele organismului, plantele - salbatice si cultivate - si toate virtutile acestora. Preotii foloseau si ei, la rindul lor, aceasta bautura pe care o preparasera, dar in doze mai mici, deoarece ei munceau mai putin decit sclavii de la piramide si, totodata, nu stateau tot timpul in soarele arzator al desertului. Bautura cu usturoi si lamiie Licoarea egipteana, care avea si rolul de a mentine si regla echilibrul vitaminelor din organism, a primit numele de Antica, de la cele doua componente: An = usturoi si Tica = lamiie. Cele doua componente asigura toata gama de efecte miraculoase ale acestei bauturi. Vitamina A sporeste densitatea si elasticitatea pielii, protejeaza limfa si impiedica transpiratia in exces. Usturoiul, care este bogat in vitamina A, mai contine siliciu, iar acesta are un rol important in reinnoirea maduvei osoase si hematopoeza (fabricarea de globule rosii tinere). Tot in usturoi se gaseste un element foarte rar, dar extrem de necesar - germaniul. Acesta favorizeaza formarea tesutului muscular. Prepararea miraculosului remediu Se folosesc patru lamii maricele, bine coapte, cu coaja subtire si trei capatini de usturoi. Lamiile se spala si se sterg, apoi se stoarce zeama intr-un vas de sticla, foarte curat (borcan). Coaja si pulpa ramase se dau prin masina de tocat si se pun intr-un alt vas (borcan). Capatinile de usturoi se curata, iar cateii se zdrobesc (ca pentru mujdei). Zeama lamiilor, cojile si pulpa (date prin masina) si mujdeiul de usturoi se pun toate intr-o oala emailata; dupa ce s-au amestecat bine se toarna in oala doi litri apa fiarta si racita. Oala se leaga cu o bucata de tifon pus in doua si se pune in frigider, pentru 72 de ore. Nu trebuie sa ne temem ca frigiderul va prinde miros de usturoi - lamiia il va face sa dispara. Dupa cele trei zile (72 de ore), continutul din vasul emailat se strecoara prin patru straturi de tifon, se pune in doua sticle de cite un litru si se inchid sticlele etans. Licoarea se va pastra la frigider. Administrarea acestui leac 1- Se ia timp de cinci zile, de cite patru ori pe zi cite 50 ml, cu 30 minute inainte de masa. 2- Apoi se face pauza timp de zece zile, dupa care procedura se repeta. 3- Cura dureaza cinci luni, dupa care se face pauza timp de doua luni. Prin folosirea acestei licori se previne orice raceala, organismul are la dispozitie un excelent tonic (indeosebi primavara). Se recomanda sa fie folosit chiar si de catre persoane perfect sanatoase. Acest preparat poate fi considerat un remediu universal, deoarece este capabil sa vindece aproape toate afectiunile tractului gastro-intestinal si disfunctiile hepato-biliare (mai putin calculoza biliara si afectiunile de vezica biliara). Preparatul curata rinichii, dezinfecteaza caile urinare, vindeca stenocardia, restabileste inima dupa infarctul de miocard, grabeste resorbtia cicatricelor postoperatorii. Daca se frictioneaza cu acest decoct radacina parului si se pun chiar comprese, dispar senzatiile de mincarime si matreata. In cazul mirosului neplacut al gurii, se clateste gura cu decoct si se si inghit, 1-2 guri. Preparatul curata intestinul subtire, inlatura avitaminozele si constipatiile. De asemenea, este un remediu in scorbut si in tuberculoze.

De ce nu se căsătoresc preoţii catolici

Celibatul preoţesc: o problemă învăluită de ignoranţă şi prejudecăţi. Pentru o înţelegere corectă a problemei, două lucruri se cer clarificate: celibatar nu este identic cu necăsătorit; o lege, cum este cea a celibatului preoţesc, obligă şi înainte de a fi promulgată în scris.

Discuţii cu privire la celibatul preoţilor catolici au existat întotdeauna. Ele au adesea un caracter polemic, pătimaş. Părerile despre originea celibatului preoţesc sunt foarte diferite. Pentru unii el este de orânduire divină. Pentru alţii el este impus prin lege bisericească în Occident preoţilor de către Papa începând din secolul al IV-lea, după părerea unora, sau chiar în secolul al XII-lea, mai exact la Conciliul al II-lea din Lateran (1139), după părerea altora.

Pentru o înţelegere corectă a problemei trebuie clarificate două lucruri.

Mai întâi, în primul mileniu al Bisericii, cuvântul celibat avea o semnificaţie mult mai largă decât o are astăzi. Celibatar era nu numai cel necăsătorit, dar şi cel căsătorit care trăia în cadrul căsătoriei în înfrânare sexuală completă.

În jurul anului 1190 juristul Uguccio de Pisa, explicând Decretul lui Graţian care cuprindea tot dreptul bisericesc din primul mileniu al creştinismului, arată că în Decretul lui Graţian "continentia clericorum" (înfrânarea clericilor) constă "in non contrahendo matrimonio et in non utendo contracto" (în a nu încheia căsătoria şi a nu uza de cea încheiată). De aici rezultă că în secolul al XII-lea încă mai erau admişi la cele trei trepte ale preoţiei: diaconat, presbiterat şi episcopat, bărbaţi căsătoriţi dar care înainte de hirotonire acceptau, evident cu consimţământul soţiilor lor, să trăiască în abstinenţă sexuală totală.

De fapt, după cum ne informează însăşi Sfânta Scriptură, hirotonirea bărbaţilor căsătoriţi era un lucru normal, de vreme ce apostolul Pavel le scrie ucenicilor săi Tit şi Timotei că cei care candidează la hirotonire trebuie să fi fost căsătoriţi o singură dată. Despre Sf. Petru ştim sigur că a fost căsătorit, având în vedere cuvintele pe care Petru le adresează lui Cristos: "Iată că noi am lăsat totul şi te-am urmat". Şi Isus le-a zis: "Adevăr vă spun că nu este nimeni care să-şi fi lăsat casa, sau nevasta, sau fraţii, sau părinţii, sau copiii, pentru împărăţia lui Dumnezeu şi să nu primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor, viaţa veşnică" (Lc 18,28-30). Celibatul preoţesc în prima sa fază, aşa cum îl cerea Isus de la apostoli, nu însemna renunţarea la căsătorie, ci renunţarea de la uzul căsătoriei.

În al doilea rând, trebuie clarificată o chestiune de ordin juridic. Este greşit a se identifica dreptul (ius) cu legea (lex). Dreptul (ius) înseamnă orice normă juridică obligatorie, fie că a fost dată doar verbal şi s-a transmis prin tradiţie, sau cutumă, fie că s-a pus deja în scris. Legea (lex), în schimb, e orice dispoziţie dată în scris şi formulată în formă legitimă.

Se ştie din istoria dreptului că la origine toate dispoziţiile juridice au constat din tradiţii orale transmise prin consuetudine sau cutumă care apoi încetul cu încetul au fost puse în scris devenind legi dar care au fost obligatorii şi înainte de a fi legi, adică şi înainte de a fi fost puse în scris. Astfel, la Romani, jurişti neîntrecuţi, sute de ani a funcţionat legea nescrisă, până când să apară, din motive de ordin sociologic, legea scrisă a celor Douăsprezece Table. La fel, la toate popoarele germane, normele juridice orale au. fost redactate în scris după mai multe secole de existenţă.

La fel, de la bun început au existat în Biserică dispoziţii şi norme date oral şi transmise prin tradiţie care, mai ales din cauza persecuţiilor din primele trei veacuri, nu puteau fi puse în scris. Despre aceste tradiţii orale scrie Sf. Pavel în a doua sa scrisoare către Tesaloniceni (2,15): "Aşadar, fraţilor, rămâneţi tari şi ţineţi tradiţiile pe care le-aţi primit fie prin viu grai, fie prin scrisoarea noastră".

Printre normele juridice transmise prin viu grai, obligatorii de la bun început pentru toată Biserica creştină, a fost şi celibatul bisericesc în sensul explicat mai sus. El a existat începând cu Cristos şi Apostolii ca lege nescrisă, mai înainte de a deveni lege scrisă în secolul al IV-lea.

Mari savanţi şi teologi de la începutul acestui secol, ca E.F. Vacandard şi H. Leclercq nu au sesizat această realitate de ordin juridic, adică faptul că o normă disciplinară există şi e obligatorie sute de ani ca tradiţie orală, mai înainte de a fi pusă în scris şi a deveni lege. Ca atare, au susţinut că celibatul preoţesc îşi are originea într-o lege pur bisericească de la începutul secolului al IV-lea, lege dată de Biserica Romei şi impusă clerului superior în Occident.

Datorită prestigiului acestor savanţi şi a posibilităţilor lor de a-şi propaga ideile, în special în dicţionare de circulaţie universală, afirmaţia lor eronată a devenit convingere generală care dăinuie şi astăzi.


pr. Claudiu Dumea
achizitionare: 20.04.2003; sursa: Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice Bucureşti
www.profamilia.ro

Sinceritatea

Ma intristeaza de cele mai multe ori, parerile ce sustin ca sunt pe cale de disparitie o mare parte a virtutiilor cu care ar trebui sa fie inzestrata societatea in care traim. Observam adesea cu totii ca nu pasim pe calea cea dreapta; dar asta nu ar trebui sa ne faca critici la adresa altuia, ci sa fie un semnal de alarma in a schimba comportamentul nostru. Fie recunoastem - fie nu, avem si noi o mare responsabilitate in fata celorlalti, deoarece suntem si noi membri ai acestei societati in care traim. Ar fi frumos sa fim in comuniune intre noi, dar lipsesc dragostea si Adevarul… Nadajduiesc ca cei mai multi dintre noi nu raman la aplicarea unor comportamente ce trebuie sa arate celorlalti cat de buni crestini suntem; ci incercam mai de graba sa patrundem adancul tainei si sa traim in esenta bucuriei. Chiar daca una dintre virtutiile pe cale de disparitie este sinceritatea, cred si marturisesc ca fiecare din noi se lupta sa o pastreze vie. Deoarece este poate cea mai necesara calitate a unui om pentru a fi bineplacut Lui, caci asta reiese si din discutia Mantuitorului cu Femeia Samarineanca. Sinceritatea cu care raspunde Mantuitorului- cel ce cunostea adevarul despre viata ei- care vazand si ravna ei, Il determina sa faca aceste descoperiri despre Taina Intruparii si credinta pe care trebuie sa o avem. Poate ca cei mai multi dintre noi nu am fi discutat cu femeia aflata la al saselea barbat… Sinceritatea este parte integrala a Adevarului, iar impreuna cu frumusetea alcatuiesc modul in care este infatisat noua Adevarul si felul in care trebuie sa comunicam pentru a fi in Adevar. Prin sinceritate cred ca putem definii exprimarea curata a gandurilor, sentimentelor sau chiar a faptelor facute ce sunt greu de perceput celor de langa noi. Nu numai intr-o relatie de prietenie este necesara, ci si in casatorie; in relatia de iubire dintre doi oameni. Daca imi permiteti asemanarea: si casnicia si prietenia sunt relatii care au nevoie de doua picioare pentru a pasi (paseste si cu unul, dar schiopateaza) si acestea sunt: sinceritatea si increderea. Si poate se naste intrebarea : Ce este adevarul? Tot ceea ce corespunde asemanarii dintre fapta si gand, dintre cele vazute si cele nevazute, dintre cele spuse si cele facute, dintre cele traite si cele dorite... Ar putea fi reformulata : Cine este Adevarul? Este Hristos! El spune: "Eu sunt Calea, Adevarul si Viata…" Iar eu pentru a ma pastra in Adevar trebuie sa fac ceea ce m-a invatat El. Orice lucru facut care nu este in conformitate cu invatatura Lui devine minciuna, pacat, indepartatare…Si oricat de dureros ar fi adevarul pentru cel de langa noi, sa nu uitam ca "De buna credinta sunt ranile pricinuite de un prieten" (Intelepciunea lui Iisus Sirah 27, 6)! Suntem tentati sa evitam a fi sinceri chiar si cu noi, nu numai cu ceilalti; insa ne facem rau si noua, si lor. Este ca si cum am purta o haina frumoasa la vedere, dar sub ea se ascune o rana plina de infectie… Poate ca vi s-a intamplat si voua sa va sangereze inima spunand cuiva adevarul despre el sau comportamentul lui, dar o facem pentru ca ii vrem binele. Nu este pacat sa spui adevarul, ci sa-l tii ascuns!! Eu sunt dator sa-l spun si impreuna cu rugaciunea pe care o fac pentru fratele meu, ajut ca Harul Sfantului Duh sa lucreze si in inima lui. Fericiti vom fi daca vom trai si noi cuvantul Pr. Galeriu: "Pe mine adevarul ma odihneste, nu perna sau somnul". Fiti sinceri! iar Hristos va purta si cu noi discutii pline de intelesuri adanc provenite din bucuria intalnirii cu noi… Arhim. Siluan Visan www.crestinortodox.ro

Copiii nascuti la batranete

Nasterea de prunci este unul dintre marile daruri pe care Dumnezeu le-a facut omului, ca mangaiere, dupa alungarea din rai. Intre parinti si copii, iubirea este precum aerul, fara ea fiind nepotrivit a mai vorbi de familie. Cand este autentica, iubirea dintre parinti si copii devine o adevarata scoala a iubirii de aproapele, prin ea, fiecare invatand sa-i iubeasca pe toti ceilalti. Parintii nasc prunci de doua ori in viata: odata, la tinerete, iar a doua oara, la batranete. Daca pruncilor nascuti la tinerete, ei le pot fi mai usor parinti iubitori si rabdatori intru toate, celor nascuti la batranete, ei le pot oferi aceleasi mangaieri numai in masura unei vietuiri crestine adevarate. Copiii veniti la batranete sunt ginerii si nurorile, copii asemenea celor nascuti in tinerete. Odata cu nunta copiilor, familia se mareste, alta noua luand fiinta. Parintii primesc un nou copil, iar ginerele/nora primeste inca doi parinti. Precum, atunci cand parintii au un copil neascultator, ei nu inceteaza a-l mai iubi, nici nu renunta la el, ci mai mult se ingrijesc a-l aduce pe calea cea buna, tot asa, cand parintii primesc un ginere sau o nora neascultatoare, ei sunt datori sa-i acorde aceeasi atentie, iubire si rabdare. Copiii nascuti la batranete Iubirea parintilor pentru gineri sau nurori arata cat de mult isi iubesc aceia copiii nascuti la tinerete. Rugaciunea parintilor pentru noul copil trebuie sa imbogateasca viata celor doi, iar slujirea, rabdarea, ingaduinta si blandetea nu trebuie sa fie selectiva, facand diferente intre copilul nascut la tinerete si copilul primit la batranete. Referitor la casatoria celor doi miri, Mantuitorul a spus: "Pentru aceea va lasa omul pe tatal sau si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si vor fi amandoi un trup. Asa incat nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a impreunat Dumnezeu, omul sa nu desparta” (Matei 19, 5-6). Astfel, fiecare suparare sau nedreptate cauzata de parinti ginerelui sau nurorii se va socoti ca un pacat fata de propriul copil, cei doi fiind atat de uniti de Dumnezeu incat nu se mai poate lovi intr-unul, fara a suferi in egala masura si celalalt. Pentru a-i primi frumos si crestineste pe copiii daruiti de Dumnezeu la batranete, parintii trebuie sa se pregateasca din timp, asteptand in mod constient momentul respectiv. Neacceptarea unei realitati inevitabile duce foarte usor la complexe psihice si depresii, la gelozie si invidie, la concurenta si ura. Parintilor care si-au iubit copiii in Domnul, iar nu in mod posesiv sau egoist, le va fi mult mai usor sa-i iubeasca si pe cei veniti la batranete. Chiar si atunci cand nou-venitii sunt prilej de intristare, lucrurile trebuie cautate a fi intelese prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, care pe toate le randuieste spre mantuirea oamenilor. Prin ginere sau nora, parintii se pot mantui mai usor, fiecare putandu-se cunoaste mai bine pe sine. Daca, pana in momentul casatoriei copiilor, parintii credeau ca nu au anumite patimi si pacate, dupa aceea, ei se vor putea cunoaste mai in adevar. Apoi, smerindu-se si dand slava lui Dumnezeu pentru a nu-i fi lasat in intunericul necunostintei, vor putea mai usor sa se pregateasca pentru marea trecere in viata cea vesnica. Daca ascultarea de parinti este clara pana in momentul casatoriei copiilor, dupa aceasta, ea poate fi gresit inteleasa, atat de parinti, cat si de copii. Nu de putine ori, in numele acestei ascultari, multe familii au de suferit. Astfel, unii parinti cer copiilor ascultare deplina chiar si dupa casatorie, iar unii copii ajung sa-i batjocoreasca pe acestia, in numele libertatii si al maturitatii. Dupa ce se casatoresc, copiii dobandesc autonomia fireasca, insa nu si dreptul de a nu-si mai respecta parintii. Daca parintii sunt datori sa respecte libertatea noii familii, la randul lor, copiii sunt datori sa nu uite niciodata eforturile depuse de parintii lor. Cand sfaturile parintilor izvorasc din experienta, iar mustrarile sunt facute din iubire, acestea trebuie, cel putin, ascultate de copii. In familia crestina, conflictul dintre generatii nu are ce cauta, acesta fiind motivat, de cele mai multe ori, de mandrie si de egoism. Revolta copiilor impotriva parintilor lor nu este sanatoasa nici macar in cazurile in care parintii ajung robi anumitor patimi de necinste. De asemenea, atitudinea agresiva a parintilor fata de copii nu este normala in nici o situatie, indiferent de cele petrecute, aceasta fiind o dovada de neiubire si de imaturitate sufleteasca. In momentul in care noua familie doreste sa duca o viata crestina, iar parintii nu sunt de acord, tinerii sunt datori sa asculte mai mult de Dumnezeu, decat de parintii lor, fara insa a-i necinsti pe cei din urma. Mantuitorul spune: "Am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului (vor fi) casnicii lui. Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 34-39). La acest lucru indeamna si Apostolii, cand slujitorii de la Templu le poruncesc sa nu mai invete despre Mantuitorul: "Trebuie sa ascultam pe Dumnezeu mai mult decat pe oameni" (Fapte 5, 29). Teodor Danalache www.crestinortodox.ro

Povestea unui erou român prea puţin cunoscut: Traian Popovici.

Cel de-al Doilea Război Mondial va rămâne întotdeauna în cărţile de istorie drept unul dintre cele mai negre evenimente din istoria omenirii, iar Holocaustul – programul de eliminare sistematică a evreilor, ce a dus la moartea a peste 6 milioane de persoane – unul dintre cele mai cumplite acte de genocid. În timpul acestor evenimente tragice, în istoria Europei s-au remarcat mai mulţi eroi care nu şi-au pierdut reperele morale şi care au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a salva vieţile celor din jur. Unul dintre aceste personaje faimoase, care şi-a riscat viaţa într-un act de curaj ce a dus la salvarea a peste 1100 de vieţi, este Oskar Schindler. Povestea lui a devenit cunoscută graţie cărţii "Schindler's Ark", ecranizată în 1993 de Steven Spielberg sub numele "Lista lui Schindler", film ce a câştigat 7 premii Oscar. Un erou mai puţin cunoscut, dar la fel de curajos ca germanul Oskar Schindler, a fost Traian Popovici, primarul român al oraşului Cernăuţi, care prin acţiunile sale a dus la salvarea de la moarte a aproape 20.000 de evrei bucovineni.

Cine a fost Traian Popovici? Traian Popovici s-a născut pe 17 octombrie 1892 în satul Ruşii Mănăstioarei, aflat atunci în Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria, astăzi localitate în comuna Udeşti, judeţul Suceava. Era fiul preotului Ioan Popovici şi strănepot al celebrului preot Andrei din Udeştii Sucevei, cel care, în anul 1777, a refuzat să depună jurământul faţă de noua stăpânire austriacă. Popovici a urmat gimnaziul la Suceava, iar apoi s-a înscris la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Cernăuţi. Când a început primul război mondial, a trecut în România şi s-a înrolat în Armata română, luptând până la sfârşitul războiului. A absolvit facultatea abia la sfârşitul primului război mondial, în 1919, devenind apoi doctor în drept. În perioada interbelică a lucrat ca avocat în Cernăuţi, oraş care devenise parte a României în 1918, după destrămarea Austro-Ungariei. În iunie 1940, când Armata Roşie a cucerit Bucovina de Nord, şi oraşul Cernăuţi a devenit parte a Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene, dr. Popovici s-a refugiat la Bucureşti, unde a continuat să profeseze ca avocat. În urma încheierii alianţei cu Germania nazistă, România a recucerit Cernăuţiul în iulie 1941, în timpul atacului asupra Uniunii Sovietice. Alături de armata română şi de cea germană, în Cernăuţi a pătruns şi gruparea paramilitară Einsatzkommando 10b, al cărui rol era de a ucide evreii şi de a instiga populaţia română împotriva acestora. La începutul războiului, în Cernăuţi locuiau 42.932 de evrei, aceştia reprezentând 37,9% din totalul populaţiei. Mulţi evrei care locuiau în împrejurimile oraşului s-au mutat în Cernăuţi, sperând că impresionanta comunitate evreiască din oraş le va oferi protecţie. După eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, provinciile recuperate nu au fost imediat alipite statului român, ci au funcţionat ca regiuni conexe, conduse de câte un guvernator. La începutul lunii iulie 1941, avocatul Traian Popovici este trimis în Bucovina ca "prim-ajutor de primar" (funcţie echivalentă cu cea de viceprimar) al municipiului Cernăuţi. La 29 iulie 1941, împuternicitul generalului Antonescu pentru administrarea Bucovinei, colonelul Alexandru Rioşanu, solicită conducătorului statului acordul pentru emiterea unei ordonanţe care să impună evreilor din Bucovina eliberată purtarea unui semn distinctiv. Aceasta a intrat în vigoare în ziua următoare. La data de 1 august 1941, acelaşi guvernator militar al Bucovinei îl numeşte pe dr. Traian Popovici în funcţia de primar al municipiului Cernăuţi. La scurt timp după numire, dr. Popovici poartă un dialog cu guvernatorul despre "problemele evreieşti". Popovici relatează întâlnirea în cartea "Spovedania unei conştiinţe", scrisă imediat după război: Câteva zile după instalarea mea ca primar, am avut ocazia să vorbesc într-o audienţa de lucru cu guvernatorul Rioşanu, asupra problemelor evreieşti. Decedatul guvernator îmi cerea să procedez la delimitarea unui cartier de oraş căruia voia să-i dea destinaţie de gheto. I-am expus punctul meu de vedere net şi i-am arătat enormitatea acestei măsuri medievale, raportată la gradul de cultură a evreimii cernăuţene, i-am arătat că din punct de vedere tehnic nu pot admite aspectul degradant al închiderii unei părţi din oraş în baricade de sârmă ghimpată şi în îngrădituri de scândură. Cernăuţii cu aliura lui de oraş occidental refuzând sub aspect edilitar o astfel de pângărire a esteticului său. Rioşanu mi-a declarat verbal: "recunosc, ai în totul dreptate, dar ce vrei să fac, când sunt mereu împins de preşedinţie şi zilnic asaltat la telefon dacă am ghetoul". Larg cum era el în vederile sale europene, mi-a dat dreptate şi pentru ca să adormim vigilenţa preşedinţiei şi să liniştim impetuozitatea romanizatorilor, cărora le puţea oraşul a jidan, am găsit expedientul studierii ghetoului. Pe 30 august, Alexandru Rioşanu a murit în urma unei operaţii nereuşite, fiind înlocuit de generalul Corneliu Calotescu. Pe 10 octombrie, populaţia a fost înştiinţată că s-a hotărât evacuarea populaţiei evreieşti din Bucovina. Pentru a fi evacuată, era necesar să fie mai întâi strânsă într-un ghetou. În aceeaşi zi, Guvernatorul Calotescu a emis ordinele pentru înfiinţarea ghetoului Cernăuţi, pentru confiscarea averilor şi pentru deportarea evreilor peste Nistru, în ciuda opoziţiei ferme a primarului Traian Popovici. Acesta relatează în cartea sa dialogul purtat cu guvernatorul Calotescu la aflarea veştii că se hotărâse deportarea în masă a evreilor din Cernăuţi: Am rămas înmărmurit. Am putut doar să îngân Guvernatorului atât: "aici aţi ajuns, domnule guvernator?", la care dânsul îmi răspunde: "ce să fac? E ordinul Mareşalului şi aici sunt şi delegaţii marelui Stat Major". [...] N-am cruţat nici un argument, pentru a-i dovedi enormitatea pasului ce e pe cale a-l comite. Am vorbit de umanitate, de omenie, de blândeţea tradiţională a românului, de barbarie, de cruzime, de crimă, de ruşine. Am evocat toate virtuţile strămoşeşti, am înfierat sadismul rasial. Am evocat ruşinea Spaniei care nu poate şterge din istoria ei prigoana împotriva evreilor de la 1492, sub Torquemada. Textual i-am spus: "Domnule guvernator, revoluţia franceză care a dat omenirii dreptatea şi libertatea a costat numai 11.800 victime, pe când d-ta trimiţi la moarte în pragul iernii peste 50.000 suflete". Pledoaria primarului a fost în zadar. Decizia fusese luată la cel mai înalt nivel. Operaţiunea strângerii evreilor în ghetou a avut loc în zorii zilei de 11 octombrie, iar pentru ca statul să nu fie păgubit, toate averile acestora erau trecute în proprietatea statului. Condiţiile de viaţă din ghetou urmau să fie foarte aspre: se interzicea părăsirea ghetoului după ora 18:00, iar spaţiile de cazare din ghetou nu puteau adăposti mai mult de 10.000 de persoane, dar cu toate acestea urmau să primească 50.000 de evrei. La scurt timp după ce evreii au fost mutaţi în ghetou, acesta a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată şi prevăzut cu porţi de lemn, păzite de soldaţi. Nimeni nu mai avea acces în interior fără permisiunea guvernatorului, cu excepţia creştinilor care locuiau în cartier, calitate care trebuia dovedită cu o legitimaţie.

Lupta lui Popovici pentru salvarea evreilor. Traian Popovici a făcut tot ce a putut pentru a salva cât mai mulţi evrei de la deportarea în Transnistria, adică de la moarte sigură. În ziua de 12 octombrie a avut loc o conferinţă cu toate autorităţile, în cadrul căreia primarul Popovici a pledat pentru salvarea unui număr mare de evrei, afirmând că este nevoie de ei ca specialişti fără de care oraşul nu putea funcţiona. El relatează în cartea sa: Am cerut graţie pentru cei dăruiţi bisericii prin botez, arătând că furăm temeiurile ei, misionarismul fiind cheia de boltă a creştinismului. Am cerut cruţarea pentru cei juruiţi culturii profunde şi artelor frumoase. Am cerut recompensă pentru cei care au binemeritat recunoştinţa de la neam, pensionari, ofiţeri, invalizi. Am cerut păstrarea maeştrilor în toate ramurile de industrie. Am cerut, în slujba umanităţii, exceptarea medicilor. Am cerut, pentru opera de reconstrucţie, ingineri şi arhitecţi. Am cerut, pentru cinstirea intelectului şi civilizaţiei, magistraţii şi avocaţii. Protestul său nu a rămas fără consecinţe. Popovici relata în cartea sa că atunci "când am părăsit şedinţa, fusesem tacit ostracizat şi de oficialitate ca «jidovit»". Cu toate acestea, efortul său nu a fost în van. Aşadar, pe 15 octombrie, guvernatorul a primit vestea că pledoaria primarului l-a convins pe Mareşalul Antonescu. Popovici relatează în cartea sa: Strădania mea a fost însă încununată de succes, pentru că în după-amiaza zilei de miercuri 15 octombrie, mareşalul Antonescu, în convorbirea telefonică cu guvernatorul, a consimţit la o retuşare a deportării masive, ordonând exceptarea de la evacuare a unui lot de până la 20.000 suflete, în care număr să intre categoriile asupra cărora atrăsesem atenţia în conferinţa administrativă de duminică şi asupra cărora avizasem prin intermediul unor factori de absolută greutate. Aşa s-a ajuns la oprirea în Cernăuţi, a unui număr de cca. 20.000 evrei. Că această oprire nu era pe placul străzii şi improvizaţilor romanizatori, nu importă. Până pe 14 octombrie 1941, când s-a încetat deportarea evreilor, peste 30.000 de evrei fuseseră evacuaţi din Cernăuţi. Rămăseseră în oraş 15.600 de evrei, desemnaţi ca "esenţiali pentru funcţionarea oraşului" ca urmare a unei decizii a guvernatorului Corneliu Calotescu, cărora se adăugau încă 4.000 care beneficiau de autorizaţii temporare emise de Dr. Traian Popovici.

Curajul lui Popovici nu a rămas fără consecinţe. La începutul anului 1942, la Bucureşti s-a format o comisie de anchetă care investiga modul de realizare a selecţionării specialiştilor evrei, în urma mai multor denunţuri ale informatorilor. Găsit vinovat pentru eliberarea numeroaselor certificate care le-au permis evreilor să evite deportarea, Traian Popovici a fost înlocuit în iunie 1942 din funcţia de primar. Locul său a fost luat de Dimitrie Galeş, iar deportările în Transnistria au fost reluate, alte cinci mii de evrei pierind în Transnistria.

În cartea-mărturie scrisă după război, dr. Traian Popovici a explicat ce l-a condus spre actul de eroism ce a salvat viaţa atâtor oameni: În ce mă priveşte, dacă m-am învrednicit de această tărie de a nu ceda curentului, de a mă împotrivi lui, de a fi stăpân pe voinţa mea, de a înfrunta pe cei mari, de a fi cu un cuvânt om, nu e meritul meu. E meritul tuturor generaţiilor de popi din care mă trag şi cari m-au învăţat ce e iubirea de oameni, e meritul tuturor profesorilor de la liceul din Suceava, cari m-au crescut în lumina frumoaselor virtuţi ale clasicisimului şi mi-au plămădit sufletul la căldura umanităţii, care neobosită cizelează pe om şi-l diferenţiază de brută. După ce a fost îndepărtat din funcţie de primar, Popovici a mai trăit doar 4 ani, decesul său fiind înregistrat la 4 iunie 1946. Este înmormântat în curtea bisericii satului Colacu din Fundu Moldovei.

Povestea lui Traian Popovici dăinuieşte peste ani Gestul dr. Traian Popovici nu a rămas nerecunoscut. La 23 de ani după moartea sa, în 1969, institutul Yad Vashem a organizat o ceremonie în memoria lui, în care l-a omagiat ca "Drept între Popoare". Traian Popovici este primul român căruia i-a fost acordat acest titlu ce desemnează eroii ne-evrei care au ajutat şi salvat evreii aflaţi în primejdie în timpul Holocaustului.

Şi autorităţile bucureştene au cinstit memoria lui Popovici, la aproape 35 de ani de la recunoaşterea sa de către Yad Vashem ca "Drept între Popoare". În urma unei solicitări a Ministerului Culturii şi Cultelor, Primăria Sectorului 3 al Capitalei şi-a dat acordul pentru schimbarea numelui străzii Unităţii în strada "Dr. Traian Popovici". Este primul "Drept între Popoare" onorat astfel de statul român.

Bucureştiul nu este singurul loc în care sunt preţuite faptele eroice ale lui Traian Popovici. Comunitatea evreilor din Cernăuţi a plătit o placă memorială spre cinstirea lui. Pe 21 aprilie 2009, cu permisiunea autorităţilor locale, placa a fost amplasată pe casa din Cernăuţi în care a locuit Traian Popovici. Pe placă este înscris, în limbile română, engleză şi ucraineană, următorul mesaj: Aici a locuit Traian Popovici (1892 - 1946). În 1941, ca primar al oraşului Cernăuţi, a salvat de la deportare în Transnistria şi probabil de la moarte 19 600 evrei. Cu recunoştinţă veşnică şi amintire eternă, Evreii Cernăuţeni

www.descopera.ro