Dragostea, iubirea, fericirea.

Poate ca multi vor considera ca vreau sa scriu despre lucruri demodate sau care si-au pierdut sensul astazi, insa cred si marturisesc ca toti ne dorim sa traim starile sufletesti la o intensitate inaltatoare; nicidecum nu vrem sa ramanem saraci in sentimente sau privati de o explicatie ce poate transforma clipa in vesnicie, dragostea in iubire sau comunicarea in traire… Daca as incerca sa definesc Iubirea inseamna libertate, pe cand dragostea inseamna dependenta. De aceea multi sunt distrusi din toate punctele de vedere dupa o despartire, sufera si cel ce iubeste, insa se retrage pentru binele celuilalt. Este firesc ca fiecare relatie sa inceapa cand te simti legat de celalalt, te simti atras de ceea ce-ti place, dar iubirea este sincera si onesta; pe cand dragostea este ipocrita, incearca sa foloseasca orice mijloc spre a-si atinge scopul! Iubire inseamna jertfa! Se jertfeste fara sa simta ca faceun sacrificiu, este gest firesc atunci cand iubesti; dragostea cere celuilalt sa se jertfeasca. ("seamana cu devorare de oameni", spunea un scriitor celebru). "Am cucerit, detin, folosesc tot felul de strategii, spionez, am fortat, incerc sa manipulez, incalc spatiului" sunt cele mai obisnuite cuvinte prin care descriem o "relatie" … Sunt in acelasi timp expresii de razboinic, descriu lupta si dorinta de stapanire! Sf. Ap. Pavel spune: "Iubirea nu cauta la ale sale" (1 Cor. 13,5) Iubirea nu are limite, insa dragostea - constient sau inconstient - conditioneaza traind cu gandul: "te iubesc daca ma iubesti, daca nu ma iubesti, te urasc!". Dragostea este pretentioasa, mereu nemultumita; in iubire si cel mai mic lucru sau gest oferit, este cel mai mare dar. In dragoste este obisnuit sentimentul golului, a lipsei; insa atunci cand iubesti te simti implinit, pentru simplul fapt "ca iubesc!" Iubirea cuprinde tot ce o inconjoara, dragostea "vede" doar ce-i lipseste. In limba greaca "iubesc" se spune"Α Γ Α Π Α Ω" (agapao), deci numai cand iubesc ajung sa cuprind in fiinta mea pe Hristos care este "A" si "Ω". Iubirea este curata, simpla si totala. "Iubirea indelung rabda, este binevoitoare, nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste, nu se poarta cu necuviinta, nu se aprinde la manie, nu gandeste raul, nu se bucura de nedreptate… toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda", Scria Sf. Ap. Pavel in Imnul Iubirii. Iubirea traieste in vesnicie, pe cand dragostea are termen de valabilitate. Atunci cand iubesti nu mai esti supus legilor lumesti, evadezi si te inalti cu puterea ce ti se daruieste. Este la fel de necesara ca aerul, este piatra de temelie a unei casnicii ce va invinge toate ispitele si greutatile intampinate. Este inceputul si pregustarea relatiei ce trebuie sa existe intre noi si Hristos, caci nu putem trai altfel plinatatea iubirii Lui pe acest pamant. Iubirea este pentru toti, se revarsa ca o ploaie binecuvantata ce cade peste toti, vrednici sau nevrednici. Dragostea cere exclusivitate si intr-un sfarsit se tranforma intr-o gelozie sufocanta. "Iubeste!" este chemarea omului de a se lupta cu cel mai mare dusman si cea mai periculoasa idolatrie: mandria! Niciodata nu este mai alimentat egoismul nostru, ca atunci cand suntem doar indragostiti. "Te iubesc!" inseamna cum caut prilejul in a-ti implini dorintele si nu vreau, folosindu-ma de tine, sa-mi acopar nevoile mele. Numai dragostea care are puterea de a se transforma in iubire va invinge: timpul (Tristan si Isolda au fost doi tineri ce pur si simplu s-au iubit, n-au facut nimic deosebit), egoismul (nu ma mai gandesc la mine, ci la tine), nevoia mea; si traieste vesnic fericita… Nu exista lucru mai firesc si mai inaltator ca "a iubi", caci iubirea inseamna plinatate, frumusete si viata la superlativ. Creati am fost din iubire si ne desavarsim in iubire. Nu este pacat sa iubesc, ci sa nu iubesc! Dar trebuie sa iubesc omul, nu fapta sau dorinta; ci frumusetea, gingasia sufletului ce-si doreste sa fie iubit. Asa incep sa-mi vin in fire si "nu cele ce se fac dupa fire sunt pacate, ci cele rele dupa alegerea cu voia" (Sf. Antonie cel Mare). fericirea, o fac prin niste cuvinte foarte sarace in a exprima esenta ei: fericirea este starea pe care o traieste omul atunci cand a simtit ca iubirea ii este impartasita si de cealalta jumatate a lui. Deci, conditia primordiala a omului ca sa fie fericit, este sa iubeasca si sa fie iubit!... Fericirea pe acest pamant nu este decat o pregustare a bucuriei din Rai. Putini sunt cei care traiesc aceasta stare, dar cei mai multi o cauta si o vor cauta pana cand o vor gasi. Pentru a intelege de ce nu suntem cu adevarat fericiti chiar atunci cand credem ca iubim, voi incerca sa evidentiez diferenta dintre "a iubi" si "sunt indragostit". (Nu stiu de ce s-a pus accentuat in cultura noastra cuvantul "dragoste" - chiar si in imnul dragostei scris de Sf. Ap. Pavel - cand si in Noul Testament se vorbeste numai de "iubire" si nu de "dragoste", in textul din limba greaca este scris numai "αγάπη"= iubire…) Probabil ca "dragoste" exprima stare lumeasca, iar "iubire" pe cea dumnezeiasca. Arhim. Siluan Visan www.crestinortodox.ro

Publius Ovidius Naso.

De ce a fost exilat Ovidiu ? De fapt Publius Ovidius Naso n-a fost propriu zis "exilat", ci "relegat"; ceea ce, din punct de vedere juridic şi al consecinţelor practice, era cu totul altceva. Adică, la romani, un condamnat la exilium îşi pierdea drepturile cetăţeneşti şi i se confisca întreaga avere; dar un condamnat la relegatio însemna că este doar surghiunit din ţara sa, fără însă a-şi pierde nici averea, nici drepturile civile. Ovidiu deci a fost "relegat". Această pedeapsă însă i-a fost dată de împăratul Octavian August într-un mod ilegal, într-un mod cu totul abuziv. Mai întîi - pentru că pedeapsa ar fi trebuit să i-o hotărască Senatul, iar nu August singur; al doilea -pentru că legea stabilea în mod foarte precis care erau locurile unde putea fi trimis un condamnat la relegatio, şi anume, în unsprezece insule din aproprierea Italiei, plus alte zece localităţi din Italia. Dar Ovidiu n-a fost trimis în nici unul din aceste 21 de locuri, ci într-un loc neprevăzut de lege, la o depărtare de aproape 3.000 kilometri - şi într-unui din ţinuturile cele mai aspre şi mai neprimitoare: în Sciţia Mică, într-un orăşel plin de primejdii pentru el, la Tomis, Constanţa de azi, unde nu exista nici măcar un singur soldat roman care să-i fi putut veni în vreun fel în ajutor. Şi cu toate acestea, poetul însuşi va recunoaşte că, faţă de gravitatea vinei lui, împăratul a fost îndurător cu el. Şi, după cum vom vedea, într-un fel a şi fost într-adevăr îndurător. Dar, care era de fapt vina sa, învinuirea ce i se putea aduce? In decretul de surghiun, emis de Octavian August personal, erau specificate - după cum ne-o spune chiar Ovidiu: carmen et error; adică - poeziile lui şi o anumită "greşală" pe care a comis-o poetul. Citind elegia care constituie ea singură cartea a doua din "Scrisorile din exil" (Tristia) vedem că Ovidiu, căutînd să se desvinovăjească, insistă numai asupra primei învinuiri aduse lui; şi aceasta - tocmai pentru a nu fi obligat să vorbească despre a doua, despre error, despre "greşala" pe care a comis-o şi care va rămîne pentru totdeauna învăluită în mister. Dar un mister în care, în cele din urmă, vom încerca totuşi să pătrundem. Să începem cu prima învinuire. Ovidiu scrisese, precum se ştie, două cărţi cu poezii de dragoste - Amoruri şi Arta iubirii. Poezii, ce-i drept, cam "decoltate", cam prea picante, mai ales pentru sobrul şi de-a dreptul puritanul Octavian August, căruia, deci, nu îi venea deloc greu să-1 acuze pe poet de atentat la bunele moravuri. Şi, din moment ce împăratul iniţiase o politică de redresare a vieţii romane, de restaurare a moravurilor sănătoase de altă dată, din moment ce împăratul făcuse să se voteze legi clare care făceau din moralitatea publică o problemă de stat, fireşte că nici poeziile libertine ale lui Ovidiu nu mai puteau fi condiderate doar o problemă exclusiv literară. Acum, mai mult ca orîcînd, delictul de imoralitate era considerat implicit un delict politic. Mai grav era că în aceste poezii de dragoste Ovidiu strecurase la tot pasul subtile dar ascuţite critici sau ironii spirituale dar usturătoare la adresa măsurilor pe care le luase şi le impusese împăratul, la adresa politicii lui în diferitele domenii ale vieţii statului şi chiar aluzii străvezii la persoane din familia lui Octavian. Cînd, de pildă, împăratul - care era şi Pontifex Maximus, adică supremul pontifice, şeful religiei de stat - îi persecuta pe adepţii cultului religios al pitagoreicilor, exilîndu-i pe filosoful Anaxilaos şi pe senatorul Nigidius Figulus, exponenţii pitagoreismului la Roma (şi îi exilase pentru că împăratul vedea în toate cultele orientale în general o primejdioasă formă de opoziţie politică), -iată că Ovidiu îndrăzneşte să-şi încheie capodopera Metamorfozele tocmai cu un exalat imn pur pitagoreic. Ne putem uşor închipui ce ecou, ce efect puteau avea asemenea atitudini nonconformiste, opoziţioniste, ale celui mai ilustru şi mai popular poet roman al timpul său în mediul aristocraţiei şi al cavalerilor, mediu atat de familiar lui Ovidiu. Dar marele poet întreţinea o atmosferă ostilă şi frumoasei, teribil de ambiţioasei , răutăcioasei dar şi atotputernicei Livia, soţia împăratului. Lucrurile stăteau aşa: Livia ţinea neapărat ca urmaşul lui Octavian August la tronul imperiului să ajungă fiul ei din prima căsătorie, Tiberiu - care va şi fi viitorul împărat roman. August însă ivea doi nepoţi Lucius şi Gaius, care erau moştenitorii s ii direcţi şi de drept la tron. Dar la numai doi ani unul după celălalt, Lucius şi Gaius mor în mod cu totul misterios. Coincidenţele erau prea suspecte şi numaidecît lumea a început, să vorbească şi chiar marele istoric Tacitus credea că cei doi ar fi fost otrăviţi din ordinul Liviei. Şi iată că nici de astă dată Ovidiu nu scapă ocazia să introducă în prima carte a Metamorfozelor sale două versuri care aminteau cititorilor de "crudele mame vitrege care pregătesc otrăvuri aducătoare de moarte" concurenţilor la tronul pe care Livia îl voia pentru fiul ei... Şi motivele relegării poetului se mai pot găsi şi altele în versurile lui. Să ne gîndim încă o dată la atmosfera opoziţionistă la întreţinerea căreia poetul contribuia în conversaţiile purtate în cercurile înalte pe care le frecventa - şi la faptul că, prin spionii şi delatorii infiltraţi peste tot, toate acestea ajungeau absolut sigur la urechile lui Octavian şi ale Liviei. Aşa încît cea de a doua învinuire care i s-a adus pentru a-i motiva pedeapsa, acea "greşală", error, nu era decît un motiv ocazional, un pretext, picătura care a umplut paharul, după ce atîţia ani poetul săvîrşise atîtea alte errores. Şi cu aceasta ajungem la punctul "senzaţional" al chestiunii, la "greşala" în legătură cu care, pentru a o dezlega şi a o explica, au fost formulate pînă acum ipotezele cele mai neverosimile, unele chiar absurde. Incă Sidonius Apollinaris, poetul latin din secolul al V-lea e.n., formulase ipoteza - total falsă - că Ovidiu ar fi fost exilat din cauza legăturilor intime pe care le-ar fi avut cu Iulia, fiica împăratului, dar s-au mai propus şi alte explicaţii - nu numai absurde, ci uneori chiar lipsite de pudoare. Alţi autori susţin că Ovidiu ar fi fost relegat pentru că a cunoscut şi a tăinuit legăturile nepoatei de fiică a împăratului, a Iuliei-minor cu tînărul patrician Iunius Silanus - motiv pentru care cei doi au fost pedepsiţi, trimişi departe de Roma, într-un loc izolat. Explicaţie căreia i se opun două obiecţii serioase, întîi: cum era posibil, logic vorbind, ca poetul-confident să fie pedepsit mult mai aspru decît vinovaţii înşişi? Al doilea: dacă Ovidiu ar fi fost într-adevăr implicat în acest episod, atunci foarte severa lege romană lex de adulteriis l-ar fi pedepsit - potrivit prevederilor ei precise - şi cu confiscarea averii. Ceea ce nu s-a întîmplat. A doua explicaţie propusă drept justificare a pedepsei suferite de poet (şi susţinută şi de J. Carcopino) pretinde că Ovidiu ar fi avut legături cu cultele orientale; şi îndeosebi, că ar fi participat la o întrunire secretă de divinaţie, în decursul căreia participanţii ar fi "aflat" din bîlbîielile ghicitorului în transă data cînd va muri împăratul şi cine îi va fi succesorul. Dar legile romane nu considerau şedinţele de divinaţie, în care se "ghicea" viitorul cuiva, drept un delict. încît, nu ne rămîne decît să căutăm motivele reglării lui Ovidiu în sfera intrigilor politice în care poetul continua mereu să fie implicat. Iată mai întîi cazul Agrippa Postumus. Acest nepot al lui Octavian August era un alt succesor de drept, un alt moştenitor direct la tron. Ca atare, frumoasa şi inflexibila intrigantă Livia, hotărîtă să facă tot ce îi stă în putinţă ca să asigure viitorul imperial al fiului ei Tiberiu, a reuşit să-1 determine pe soţul ei împăratul să-1 îndepărteze definitiv şi pe acest concurent la domnie, să-1 trimită în exil. Şi Livia ştia foarte bine că din grupul prietenilor celor mai apropiaţi al lui Agrippa făcea parte şi Ovidiu. Un alt succesor de drept şi posibil la tron era considerat de toată lumea un alt nepot direct al lui Augustus şi anume, Germanicus, numit consul înainte de a fi împlinit vîrsta legală, căruia împăratul îi încredinţase comanda celor opt legiuni din Germania. Germanicus era unul din cei mai des sărbătoriţi generali romani. Ovidiu era legat de el printr-o foarte strînsă şi caldă prietenie; i-a închinat versuri în care îi elogia virtuţile, i-a dedicat opera sa intitulată Fastele şi chiar mai tîrziu, în poeziile din exil n-a ezitat să-i pomenească numele - şi încă de unsprezece ori ! Toată lumea deci (şi în primul rînd Livia) ştia că Ovidiu era prietenul intim al lui Germanicus, idolul opoziţiei senatoriale împotriva lui Tiberiu: care, îndată ce a ajuns împărat, ca să se debaraseze cît mai repede de adversarul său Germanicus a şi pus să fie otrăvit. Iată prin urmare cît de implicat era Ovidiu în opoziţia politică, socială, dar şi direct personală împotriva celor trei mari şi puternici: Octavian August, Livia şi Tiberiu. Şi, să vedem cine erau şi alţi prieteni şi mai apropiaţi ai poetului, şi ce sfîrşit au avut aceştia din cauza atitudinii lor politice opoziţioniste contra celor trei mari şi puternici, îi vom reaminti. Cu toţii sunt menţionaţi cu multă afecţiune de poet în elegiile-scrisori din Tomis - şi multora chiar le adresează direct asemenea scrisori. Este Iunius Gallus - pe care Tiberiu îl va exila şi întemniţa. Este Silicius, este Casus, este Albinovanus - toţi prieteni apropiaţi ai lui Germanicus. Este Pompeius Macrus - pe care Tiberiu îl va obliga să se sinucidă. Este Cotta Messalinus -care va fi otrăvit. Este Gaius Gallus -care, căzut în disgraţie sub Tiberiu, se va sinucide; şi Clatorius Priscus - care va fi condamnat la moarte; şi Sempronius Gracchus - care va fi asasinat din ordinul lui Tiberiu; şi Fabius Maximus, cumnatul lui Ovidiu, un foarte important personaj al Imperiului, - pe care August îl va sili să se sinucidă... Iată deci cine erau prietenii lui Ovidiu şi cine îi erau duşmanii. Şi iată de ce, nici Octavian August, nici Tiberiu n-au dat ascultare stăruitoarei cereri a lui Ovidiu de a-i schimba măcar locul exilului In scrisorile-elegii din exil poetul caută să se disculpe, îl roagă pe împărat să revină asupra hotărîrii de relegare - dar nu-l laudă niciodată, nu-l adulează. Poetul n-a fost un adulator - ca Vergiliu, sau chiar ca Horaţiu. Niciodată n-a reuşit să-şi ascundă antipatia faţă de August. Ba chiar îl sfidează cînd îşi exprimă ferma convingere că, pentru eternitate, el va rămîne ca autorul poeziilor pentru care fusese incriminat de tiranicul Octavian August; că va rămîne "poetul iubirii". Este ceea ce ţine să spună şi în binecunoscutul epitaf, pe care singur şi 1-a compus: "Sub aceasta piatră zace Ovidiu, cîntăreţul iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent. O, tu ce trecipe-aice, dac-ai iubit vreodată, te roagă pentru dînsul: să-i fie somnul lin!" Unde e înmormîntat Ovidiu ? La întrebarea "Unde e înmormîntat Ovidiu?" s-au dat răspunsuri încă de acum 500 de ani; răspunsuri, bine înţeles, fără nici un temei de adevăr. Astfel, în 1508 lumea a aflat vestea senzaţională (cine o va fi vehiculat?) că s-a descoperit mormîntul lui Ovidiu tocmai... într-o cetate din pusta Ungariei, care azi se numeşte Szombathely ! Peste vreo 70 de ani (mai precis în 1581) s-a anunţat că mormîntul poetului a fost găsit... tocmai la Kiev! Versiunea aceasta o cunoştea şi cronicarul Miron Costin. Dar era cel puţin greu, dacă nu chiar imposibil, să poţi admite că poetul ar fi murit la o depărtare de peste o mie de kilometri de Tomis, de oraşul unde fusese relegat. Şi atunci, s-a pus întrebarea: dar mai întîi unde se afla anticul oraş Tomis? Ei bine, tot în secolul al XVI-lea s-a afirmat (ciudat şi nu prea !) că oraşul Tomis, modernizîndu-şi numele - dar în ce formă ?!- a devenit Tomes-Var, care în limba maghiară s-a pronunţat "Temesvâr": deci Timişoara de azi! Alţi cronicari, tot din secolul al XVI-lea - de astă dată polonezi - au afirmat că Tomisul se afla pe locul oraşului Cetatea Albă; o localizare pe care şi Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, formaţi la şcoala cronicarilor polonezi, o admiteau şi ei. Abia în secolul XVIII-lea un călător francez şi un istoric austriac au susţinut că Tomisul se afla pe locul Constanţei de azi şi numai pe la mijlocul secolului trecut a fost dovedită arheologic, pe baza inscripţiilor antice existente, această localizare. Dar unde este mormîntul lui Ovidiu? Cronicarul Eusebius din Cesarea - care a trăit în secolele III-IV -spune clar că marele poet a murit în anul 17 e.n. şi că a fost înmormîntat lîngă zidul cetăţii Tomis. Se ştie că ilustrul poet surghiunit s-a bucurat de stima şi preţuirea localnicilor, de privilegii şi onoruri din partea oficialităţilor oraşului, care desigur că i-au făcut şi funerariile cuvenite, precum şi un frumos sarcofag după cum relatează şi umanistul Georgius Trapezuntius. Dar, dintre numeroasele sarcofage de piatră, frumos lucrate şi admirabil decorate găsite şi expuse azi în muzeul şi oraşul Constanţa nu se poate şti dacă vreunul este sau nu sarcofagul lui Ovidiu. Cît despre locul unde a fost înmormîntat, prof. C. Scorpan era de părere că locul acesta ar putea fi pe unde este azi piaţa cu parking din faţa librăriei "Eminescu", lîngă vechea poştă, sau, ceva la nord-est, prin părţile străzilor de azi V. Alecsandri, Negru Vodă sau Mircea cel Bătrîn. Publius Ovidius Naso ( Ovidiu ) s-a nascut la data de 20 martie, 43 î.Hr., Sulmo, azi Sulmona/Aquila la aprox. 140 km depărtare de Roma,si a murit in data de 17 sau 18 d.Hr in orasul Tomis, azi Constanţa. Ovidius ( Ovidiu in română ) este unul dintre clasicii literaturii latine a fost un poet roman. Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu excepţia Metamorfozelor, scrise în hexametru dactilic, după modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer. Opera lui Ovidius: METAMORPHOSES AMORES HEROIDES ARS AMATORIA TRISTIA EX PONTO FASTI http://art-zone.ro

De ce iubim femeile?

Mircea Cartarescu "Iubim femeile pentru ca nu miros a transpiratie sau a tutun prost si nu asuda pe buza superioara. Pentru ca le zambesc tuturor copiilor mici care trec pe langa ele. Pentru ca merg pe strada drepte, cu capul sus, cu umerii trasi inapoi si nu raspund privirii tale cand le fixezi ca un maniac. Pentru ca trec cu un curaj neasteptat peste toate servitutile anatomiei lor delicate. Pentru ca in pat sunt indraznete si inventive nu din perversitate, ci ca sa-ti arate ca te iubesc. Pentru ca fac toate treburile sacaitoare si marunte din casa fara sa se laude cu asta si fara sa ceara recunostinta. Pentru ca nu citesc reviste porno si nu navigheaza pe site-uri porno. Pentru ca poarta tot soiul de zdranganele pe care si le asorteaza la imbracaminte dupa reguli complicate si de neinteles. Pentru ca iti deseneaza si-si picteaza fetele cu atentia concentrata a unui artist inspirat. Pentru ca au obsesia pentru subtirime-a lui Giacometti. Pentru ca se trag din fetite. Pentru ca-si ojeaza unghiile de la picioare. Pentru ca joaca sah, whist sau ping-pong fara sa le intereseze cine castiga. Pentru ca sofeaza prudent in masini lustruite ca niste bomboane, asteptand sa le admiri cand sunt oprite la stop si treci pe zebra prin fata lor. Pentru ca au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minti. Pentru ca au un fel de-a gandi care te scoate din minti. Pentru ca-ti spun "te iubesc" exact atunci cand te iubesc mai putin, ca un fel de compensatie. Pentru ca nu se masturbeaza. Pentru ca au din cand in cand mici suferinte: o durere reumatica, o constipatie, o batatura, si-atunci iti dai seama deodata ca femeile sunt oameni, oameni ca si tine. Pentru ca scriu fie extrem de delicat, colectionand mici observatii si schitand subtile nuante psihologice, fie brutal si scatologic ca nu cumva sa fie suspectate de literatura feminina. Pentru ca sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia si proza lumii. Pentru ca le innebuneste „Angie” al Rolling-ilor. Pentru ca le termina Cohen. Pentru ca poarta un razboi total si inexplicabil contra gandacilor de bucatarie. Pentru ca pana si cea mai dura bussiness woman poarta chiloti cu induiosatoare floricele si dantelute. Pentru ca e asa de ciudat sa-ntinzi la uscat, pe balcon, chilotii femeii tale, niste lucrusoare umede, negre, rosii si albe, parte satinate, parte aspre, mirandu-te ce mici suprafete au de acoperit. Pentru ca in filme nu fac dus niciodata inainte de-a face dragoste, dar numai in filme. Pentru ca niciodata n-ajungi cu ele la un acord in privinta frumusetii altei femei sau a altui barbat. Pentru ca iau viata in serios, pentru ca par sa creada cu adevarat in realitate. Pentru ca le intereseaza cu adevarat cine cu cine s-a mai cuplat intre vedetele de televiziune. Pentru ca tin minte numele actritelor si actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru ca daca nu e supus nici unei hormonizari embrionul se dezvolta intotdeauna intr-o femeie. Pentru ca nu se gandesc cum sa i-o traga tipului dragut pe care-l vad in troleibuz. Pentru ca beau porcarii ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilla Coke. Pentru ca nu-si pun mana pe fund decat in reclame. Pentru ca nu le excita ideea de viol decat in mintea barbatilor. Pentru ca sunt blonde, brune, roscate, dulci, futese, calde, dragalase, pentru ca au de fiecare data orgasm. Pentru ca daca n-au orgasm nu il mimeaza. Pentru ca momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineata, cand timp de o ora rontaiti biscuiti si puneti ziua la cale. Pentru ca sunt femei, pentru ca nu sunt barbati, nici altceva. Pentru ca din ele-am iesit si-n ele ne-intoarcem, si mintea noastra se roteste ca o planeta greoaie, mereu si mereu, numai in jurul lor."

Multumesc!

Cert este un lucru: exista boli! Suferim fie recunoastem, fie nu recunoastem; iar boala se poate rasfrange asupra trupului, a sufletului si chiar a mintii. Suntem intr-o continua cautare a vindecarii, dar numai atunci cand am constientizat faptul ca suntem bolnavi. Regret ca suntem dispusi sa cerem ajutorul Domnului numai cand avem nevoie de vindecare sau de o implinire a unei dorinte, cerand cu speranta si traind cu credinta numai in acele clipe. Nu este o rusine a cere, este o lipsa de smerenie. Caci, iata, suntem martorii unei noi minuni pe care Mantuitorul o face astazi "Intrand intr-un sat, L-au intampinat zece leprosi care stateau departe. Si au ridicat glasul si au zis: Iisuse, Invatatorule, fie-Ti mila de noi! Si vazandu-I, El le-a zis: Duceti-va si va aratati preotilor. Dar pe cand ei se duceau, s-au curatit". ( Luca 17, 12- 14); ne impartasim prin cuvant si calatorim in gand cu El, traim fara sa ne dam seama de bucurie, dar bucuria sporeste credinta… Toate sunt minunate si Lui Dumnezeu slava! Ascultarea de cuvantul Domnului nu face altceva decat sa vindece toata durerea si intristarea, sa repuna omul in starea in care poate slujii atat omului, cat si Lui. Chiar daca nu am realizat ca numai Harul Lui Dumnezeu ne ajuta atunci cand ne aflam incercati de suferinta, cred si marturisesc ca fara Mila Lui Hristos nu am putea ajunge nici pana la sfarsitul unei zile! "Fara de Mine nu puteti face nimic", fara credinta suntem orfani , fara dragoste suntem deprimati… "Iar unul dintre ei, vazand ca s-a vindecat, s-a intors, si cu glas mare slavind pe Dumnezeu. Si a cazut la picioarele Lui Iisus, multumindu-I" ( vers. 15, 16)! Multumindu-I… Cati oare dintre noi Ii multumim? Cati dintre noi nu au trait vindecarea si s-au bucurat, dar nu au multumit Lui? Oare nu mai putem face nici acest gest infim prin care sa ne "innobilam" si noi??!... Nu exista gest mai frumos si mai delicat, nu innobileaza pe om mai mult decat acest "multumesc!" Si nimic nu poate fi mai patrunzator in sufletul celuilalt decat acest "multumesc!"… Multumesc Domnului pentru toate cele bune si cele “rele” din viata mea! (intentionat este pus cuvantul in ghilimele, pentru ca adesea gandeam in ultimul timp ca diferenta dintre noi si Dumnezeu este ca noi vedem raul in tot ce ni se intampla, dar El vede binele, caci ne apropiem de El.) Iar pentru mine cel mai bine este sa fiu pe Calea care duce la Adevar si ajunge la Viata. Multumesc Domnului ca mi-a indeplinit dorinta de a slujii Lui si fratilor mei! Cu toate caderile si deznadejdile, cu toate tristetile si incercarile grele prin care trecem, dau slava lui Dumnezeu ca mi-a dat puterea sa continui. Multumesc Domnului ca ma binecuvanteaza in fiecare clipa, ca nu-Si intoarce fata Lui de la mine nicicand… Sunt neputincios si delasator, dar gaseste intotdeauna o modalitate de a ma intoarce pe Cale, de ma tine aproape de El. Este foarte greu cand te simti parasit si obosit, inconjurat de ganduri ce ti se infig ca niste cuie in minte; dar strigatul nu-mi este-n zadar, caci El m-asculta, dar tace lucrand in viata mea. Multumesc tuturor ce m-au ajutat, ma ajuta si cu care cred ca ne sprijinim unul pe celalalt sa fie cuvantul Domnului citit, impartasit si trait. Prin aceste sarace si omenesti cuvinte, nadajduiesc ca Dumnezeu imi va ierta stangacia. Nu pot sa vindec, dar pot sa bucur; nu pot sa indrept, dar pot sa ma rog; nu pot sa cer, dar pot sa multumesc.Si daca eu pot, poti si tu! Nu ma pot ruga daca nu Ii multumesc intai Lui Dumnezeu pentru toate, nu pot progresa in viata daca nu sunt recunoscator pentru cele primite… Starea aceasta ma va ajuta sa ma inalt spre El, imi da putere sa cred si mai mult, sa ma rog si mai mult, sa ma smeresc si mai mult, sa iubesc si mai mult! De putine comportamente s-a intristat Hristos si oricat de pacatos ar fi fost omul, il ierta. Dar acum "Iisus a zis: Au nu zece s-au curatit? Dar cei noua unde sunt? Nu s-au gasit sa se intoarca sa dea slava lui Dumnezeu, decat numai acesta care este de alt neam?" (vers. 17, 18)… Nu exista durere mai mare ca atunci cand dai cu toata dragostea si nu iti este primit, sau cel caruia ii daruiesti sa nu dea nici o importanta gestului! Este o rana a inimii, o lacrima a sufletului, o tristete in ochi… Celui ce multumeste Hristos ii va spune "scoala-te si mergi; credinta ta te-a mantuit!" (vers. 19) si astfel “pe cei noua i-a vindecat, dar pe cel ce-a multumit l-a mantuit!" spunea Pr. Galeriu. Daca nu stim sa ne rugam, sa invatam sa multumim; daca nu am fost recunoscatori pana acum, sa punem inceput bun acum; daca traim, sa traim pentru Hristos! Sa pastram in inimi cuvintele troparului din Saptamana Mare: "Acestea zice Domnul catre iudei: poporul meu ce am facut Eu tie si cu ce v-am suparat pe voi? Pre orbii vostrii i-am luminat, pe cei leprosi i-am curatit, pe barbatul ce era la pat l-am indreptat. Poporul meu, ce am facut Eu tie si cu ce mi-ati rasplatit mie? In loc de mana, cu fiere; in loc de apa, cu otet; si in loc a ma iubi, pe cruce m-ati pironit! Chema-voi neamurile mele si acelea Ma vor preamari impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant. Amin". Arhim. Siluan Visan www.crestinortodox.ro

Complexul de inferioritate. Eu sau cel de langa mine?

Complexul de inferioritate este o boala a sufletului. Mai ales parintii trebuie sa cunoasca bine cauzele care provoaca sentimentul de inferioritate, pentru a impiedica imbolnavirea sufleteasca a copiilor lor, pentru care sunt responsabili vesnic. Oamenii care sunt afectati de complexul de inferioritate sau de ceva similar sunt niste oameni nefericiti, care nu reusesc sa vada lumea intr-o lumina buna. Oriunde merg, atat acasa, cat si la serviciu sau in grupul de prieteni, ei creeaza probleme, nascand usor neintelegeri si conflicte. Desi mai ales aceste persoane sunt responsabile pentru problemele create, ele nu inteleg acest lucru si arunca responsabilitatea asupra celorlalti. Nu exista vindecare de complexul de inferioritate fara Dumnezeu si fara impartasirea reala cu viata lui Hristos. Psihologii se chinuie sa-i elibereze pe pacientii lor de aceasta suferinta si, de cele mai multe ori, in final, nu ajung la nici un rezultat. Doar cand omul Il cunoaste si traieste in Hristos, toate lucrurile din viata lui se aseaza intr-o randuiala sanatoasa si odihnitoare. Complexul de inferioritate: constientizat sau negat ! Dintre oamenii afectati de complexul de inferioritate, multi au constiinta propriului esec, suferind chiar toata viata de pe urma acestui lucru. Sentimentul ca sunt inutili si ca nimeni nu are nevoie de ei le sporeste si mai mult neincrederea in ei insisi, evitand astfel asumarea oricarei responsabilitati. Dezamagiti si permanent speriati de a nu suferi, acesti oameni evita cat pot de mult comunicarea deschisa cu ceilalti. Sentimentul de inferioritate ajunge sa-l imbolnaveasca atat de mult pe omul in care se strecoara, incat, chiar daca acela are multe calitati, ajunge sa nu le mai perceapa. Cei care sunt afectati de acest complex, dar nu au constiinta esecului, sunt cu mult mai nefericiti decat cei dintai, deoarece nici macar nu isi dau seama de unde vine suferinta lor si care este, de fapt, greutatea care ii apasa zilnic. Dintre acestia, majoritatea ajung sa se revolte impotriva celor de langa ei, fie impotriva familiei, fie impotriva societatii, a politicienilor, a tinerilor etc. De regula, cei care sunt afectati de complexul de inferioritate il traiesc intr-o forma de negare. Anumite rani sufletesti, petrecute mai ales in copilarie, care nu au fost vindecate, ci reprimate, fara a constientiza acest lucru, incep sa se faca simtite in prezent. Reprimarea oricarei suferinte duce, inevitabil, la neputinta de a-i mai constientiza prezenta si urmarile. Astfel, un trecut nevindecat va afecta intotdeauna prezentul, care, de cele mai multe ori, nu este vinovat pentru acuzele care i se aduc de catre cei care sufera. Manifestarile celui care sufera de pe urma acestui complex nu sunt neaparat manifestari ale inferioritatii, ci tocmai opusul: fata de sine si fata de ceilalti se arata a fi activ si intreprinzator. Desi in adancul sau exista trauma inferioritatii, care il anihileaza, el afiseaza, de fapt, in mod inconstient, o atitudine exact opusa. Un astfel de om poate munci neobosit, insa fara sa simta impliniea, pacea, satisfactia sau linistea dorita. Din contra, "ceva" il face necontenit sa doreasca si alte lucruri si sa caute sa le dobandeasca. Unul ca acesta este precum un om insetat care bea apa sarata: cu cat bea mai mult, cu atat ii este mai sete. Solutiile aparente prelungesc starea de boala Toate manifestarile neplacute ale unui om care sufera de pe urma complexului de inferioritate sunt cauzate de o serie de solutii inselatoare, care promit vindecarea, insa ii fac mai mult rau. Desi aceste "medicamentele" sunt cautate de cel in cauza, tocmai spre a scapa de suferinta sa interioara, ele nu fac decat sa-l epuizeze si mai mult, impingandu-l spre depresie si deznadejde. Complexul de inferioritate se aseamana unei fiare viclene. Aceasta fiara fara de trup, din culcusul ei ascuns in adanc, revendica tot timpul cate ceva, in mod autoritar, iar omul care o gazduieste in sine, in chip inconstient, se straduieste sa implineasca tot ceea ce simte ca ar avea nevoie, pentru a dobandi pacea launtrica. Intr-un cuvant, patimi precum mandria, parerea de sine, dorinta de afirmare, egoismul si judecata aspra a semenilor sunt semne exterioare ale unui sentiment interior de neputinta: complexul de inferioritate este cel care il face pe om neputincios. Oamenii dificili sunt adevaratele victime Cand avem de-a face cu astfel de oameni nu trebuie sa vedem la ei doar o atare manifestare si sa ramanem blocati in ea, ci trebuie sa incercam sa vedem omul mai in adanc, adica sa incercam, pe cat putem, sa-i gasim trauma, adica rana din suflet, si sa-l ajutam. In cele din urma, daca nu putem face altceva, cel putin sa il compatimim, adica sa impreuna-suferim cu el, ca intr-o suferinta comuna. Oamenii cei mai vrednici de compasiune sunt tocmai acei oameni care sunt atat de respinsi de cei din jurul lor, incat nimeni nu mai are compasiune fata de ei. Acestia sunt cei mai vrednici de compatimit oameni, nu pentru virtutile lor, ci pentru boala care le mutileaza sufletul. Ei sunt victime ale unor traume pentru care doar Dumnezeu stie cine este vinovat. Majoritatea traumelor care stau la baza complexului de inferioritate se dobandesc in copilarie, cand copilul este maxim de vulnerabil si nu are constiinta existentei acestei slabiciuni. Deci, de cele mai multe ori, altii sunt responsabili pentru existenta traumelor care ii macina pe cei de langa noi. Un comportament intemeiat pe suferinta Tendintele de dominare sunt incercari de a camufla complexul de inferioritate. Aproape fara exceptie, asa se justifica mania, tupeul, ridicarea tonului, concurenta si violenta. Cel in cauza face acest lucru fara inteleaga ce anume il motiveaza. Reactionand astfel, el simte ca se protejeaza, cand, de fapt, ascunde si mai mult vechile rani interioare. Acestia sunt oamenii cei mai vrednici de compatimire, care au nevoie de multa intelegere si de o iubire jertfelnica sustinuta. Acesti oameni au nevoie ca noi sa nu ramanem blocati in aparente, sa nu luam seama la manifestarile lor, ci sa incercam sa le vedem rana si, in taina sau nu, sa gasim o modalitate de a-i vindeca. Situatiile sensibile in care avem contact cu acesti oameni pot da nastere unor neintelegeri imense. Sunt acele situatii care, desi vizeaza lucruri minore, pot avea consecinte deosebit de grave. Astfel de scenarii au loc, mai intai, pentru ca acela este un om bolnav, iar mai apoi, pentru ca noi, cei de aproape, nu avem puterea de a intelege trauma aceluia si nu dorim sa intram mai in adancul sufletului sau. Astflel, cadem in capcana maniei lui, lasandu-ne atinsi de toate manifestari lui dificile. Cu bunavointa, sa incercam ! Este nevoie de atentie, de multa intelegere, de rabdare si de o dragoste sincera. Deci, repet, sa nu cadem in capcana, din pricina manifestarilor sale exterioare, ci sa vedem care este, de fapt, cel ranit cu adevarat si sa-l ajutam pe cel in cauza. Altfel, daca nu avem intelepciune si discernamant, ramanem blocati in manifestarile exterioare pe care le afiseaza unii oameni si, astfel, ajungem noi insine bolnavi. Daca suntem inclinati spre a-i judeca pe cei de langa noi, ne vedem obligati sa gasim cauza care ii face pe acestia sa se manifeste intr-un anumit mod. Dupa aceea, sa cautam a intra in comuniune cu ei, ca sa-i ajutam sa-si gaseasca rostul si sa se vindece. Daca nu facem acest lucru, nu suntem cu nimic mai buni decat preotul si levitul care au trecut pe langa cel cazut intre talhari, pe drumul ce cobora de la Ierusalim, la Ierihon. Sunt bolnavi care necesita compatimire, grija si atentie indelungata. Pe acesti bolnavi suntem datori sa-i aducem la intelegerea problemelor pe care le au. Daca nu toti, cu siguranta multi dintre ei pot fi transformati, din madulare bolnave ale Bisericii lui Hristos, in madulare sanatoase, care sa lucreze cu ravna cele ale lui Dumnezeu. Daca ne punem inima pentru cel de langa noi, iar acesta tot nu intelege, atunci suntem curati inaintea lui Dumnezeu pentru sufletul sau. Trezirea la realitate Toti oamenii se folosesc de imaginatie, ceea ce este firesc, atata vreme cat imaginatia nu depaseste anumite limite. Ea este cea care, adesea, il motiveaza pe om spre o anumita actiune buna. Acest lucru devine insa riscand pentru cei care poarta in ei trauma complexului de inferioritate, unii ca acestia ajungand foarte usor la substituirea realitatii cu o lume imaginara. In astfel de cazuri, cand imaginatia se imbina prea strans cu realitatea, omul ajunge sa creada cu tarie lucruri dintre cele mai neadevarate, in pofida oricaror argumente si dovezi contrarii. Odata cautand spre realitate, cel prins in mrejele crude ale acestui complex are nevoie si de curaj, pentru a recunoaste minciunile carora le-a slujit o oarecare vreme. Un astfel de om are nevoie de oameni care sa il ajute sa ia viata de la capat, indiferent de modul in care a trait pana atunci. Evident, doar Dumnezeu poate da putere unui om, spre a-l ridica pe un altul. In final, ce facem ? In orice situatie, esentiala este cunoasterea de sine, adica sinceritatea fiecaruia, mai intai cu el insusi, iar mai apoi cu cei de aproape ai sai. Este nevoie ca omul suferind de pe urma complexului de inferioritate sa inteleaga in ce realitate traieste si ce a patit exact. Este esential ca el sa inteleaga de ce are impresia ca reuseste orice lucru mai bine decat ceilalti, de ce traieste o stare de neliniste continua si de ce ajunge atat de usor la conflicte cu ceilalti. Nici o vindecare sufleteasca nu este posibila pana ce bolnavul nu isi recunoaste lui insusi starea in care se afla. Ne cunoastem pe noi insine atat rugandu-ne lui Dumnezeu sa ne miluiasca, cat si citind si ascultand de oamenii deosebiti pe care El i-a randuit in viata noastra. Complexul de inferioritate nu poate fi tamaduit pana cand nu este scos din inconstient si aruncat in vasul curatitor al constientului. Este dureros a retrai un lucru greu din trecut, insa ascunderea lui nu face decat sa prelungeasca starea de suferinta pe care acesta o genereaza. Cel in cauza trebuie ajutat sa accepte si sa depaseasca evenimentele trecute care l-au traumatizat, precum si realitatile de care a fost privat. El are nevoie sa stie ca fiecare om are suferinta lui interioara, iar aceasta nu este printre cele mai mari, nici mai mult decat poate duce. Numai cu ajutorul lui Dumnezeu poate retrai si depasi cineva experientele dureroase ascunse in subconstient. In definitiv, singura varianta de tamaduire este minunea lui Dumnezeu, de care nu multi se invrednicesc, tocmai datorita faptului ca nu accepta ajutorul celor de langa ei, prin care El lucreaza. Dupa cunoasterea de sine, omul este dator sa aiba pretuire de sine si sa accepte in mod deplin lipsurile sale. Este esential ca omul sa stie cu adevarat ce a primit de la Dumnezeu si ce nu a primit. Sa-l ajutam sa descopere darurile cu care l-a inzestrat Dumnezeu, fiind convinsi ca acest lucru nu inseamna a-l indemna spre mandrie, ci a-i da incredere in sine. Trebuie ajutat sa pretuiasca ceea ce are, mai mult decat sa ravneasca spre ceea ce nu are. Sunt vrednici de toata atentia si pretuirea cei care lupta cu traumele trecutului, pentru un prezent mai bun si pentru un viitor cu perspective vesnice. Cei a caror viata cunoaste numai perioade de liniste si bunastare pot cunoaste frumusetea si valoarea vietii mai greu decat cei care infrunta cu barbatie dificultatile si le biruiesc. Inaintea lui Dumnezeu, toti suntem la fel, toti avem aceeasi valoare, precum intelegem din pilda cu oaia cea ratacita, de care, afland-o, s-a bucurat Stapanul ei mai mult decat de toate celelalte. Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut ! Teodor Danalache www.crestinortodox.ro

Inteligenta - har si indatorire.

Zoe Dumitrescu-Busulenga Un titlu ca acesta, vorbind despre inteligenta, ar putea sa para unora rezultatul unei ispite luciferice. Or, tocmai ceea ce dorim noi astazi, ceea ce avem sentimentul ca trebuie astazi infaptuit, este sa aratam capacitatea inteligentei de a intra intr-o cuprindere a lumii de o suprema umilitate. E ceea ce a aratat atat de expresiv I.P.S. Pimen, care a desfasurat in fata ochilor nostri si a memoriei noastre acel ritual al intrarii in cinul calugaresc, cu toate detaliile lui sezisante, insemnand, de fiecare data, nu o acceptare oarecare, ci, dimpotriva, o deliberata optiune. E un itinerar, acesta, la care ne indeamna amintirea Maicii Benedicta, a Doamnei Zoe Dumitrescu-Busulenga. Si, venind inspre , de data aceasta, ca si la alte sarbatori legate de pomenirea prietenei si profesoarei noastre, simteam cum in jurul nostru peisajul tot parca se straduia sa participe la un atare inteles de solidaritate morala. Intram in zarea unor extraordinare prezente sufletesti, dupa Pascani, unde a profesat candva, cel care mi-a fost dascal, academicianul Ciopraga, urcam spre Veresti, printre livezi marcate de pasii lui Sadoveanu. Iar aici in jurul nostru, merii acestia cu fructe feeric smaltate de rosu, mi-au adus aminte de mituri fundamentale ale culturii poetice: merele Hesperidelor la capatul lumii, care erau de fapt o punte catre absolut, merele care in alte traditii, mitografice, nu numai istorice, reprezentau un izvor de viata perena - se spunea ca Alexandru cel Mare ar fi gustat, pe versantele care-l duceau inspre India, din asemenea mere daruind viata pe cate patru veacuri. Viata indelunga, viata spiritului, insa, e aceea care ni se daruie aici la Manastirea Putna, "Ierusalimul neamului romanesc", cum a numit-o Eminescu, functioneaza mereu nu numai in orizontul nostalgiilor, dar si in acela al actiunii prezente si al proiectiei de viitor. Il am aici, in fata ochilor, pe cel care era una din gloriile facultatii noastre de la Iasi, de Istorie si Filologie, pe Alexandru Zub, care, pornit la drum, ca Eminescu altadata, ca sa celebreze la Putna mari amintiri ale fiintei istorice romanesti, a avut de patimit, din aceasta pricina, ani grei de temnita. E un itinerar, acesta, catre Manastirea Putna, un itinerar catre sinele culturii noastre si catre sinele fiintei romanesti, semanat uneori cu sacrificii. De aceea am indraznit sa aduc aminte si de episoade amare ale deceniilor dinainte. Cine va putea uita tot ceea ce I.P.S. Pimen a facut aici, intretinand in jurul manastirii o ambianta de extraordinara prezenta a memoriei. Un fel de rezonanta activa, un asa zis ghidaj, care nu era de fapt un ghidaj pentru a ne face cunoscute cutare sau cutare exponate muzeale, ci de fapt o calauzire catre noi insine, catre ceea ce era mai pretios de salvgardat in fiinta noastra morala. Mi-a placut ca aceste intelesuri nu se pierd. Eram, trudind, impreuna cu cei de la Bucuresti, specialisti de prima mana de la Serviciul de Expozitii, care ne-au ajutat sa punem pe pereti o alcatuire de imagini pe care o vom prezenta mai tarziu, si-am luat act de vanturarea publicului in muzeu, public tanar, cuviincios, cu mult mai cuviincios decat se poate vedea pe strazile Bucurestiului. Si asta mi-a dat speranta ca nu e totul pierdut in perspectivele de viitor ale tarii noastre si ale tineretului. Si mi-a placut - trageam cu urechea - sa aud un fel de maieutica interogativa, putin sprintara, a celui care facea introducerea in muzeu si care scotea de la tinerii sai auditori niste raspunsuri de bun simt privind situatia Moldovei in Evul Mediu, in epoca lui Stefan - dar cu un sens al actualitatii, care mi s-a parut pregnant si care ne lipseste de atatea ori. Privim spre un viitor de globalizare americanizata sau suntem foarte indiferenti la ceea ce ni se pare trecut prea indepartat. Or, totul este sa gandim in prezentul de care trebuie sa fim demni, sa gandim in acest prezent o confluenta a marelui trecut si a visarii de viitor. Eu cred ca in celebrarea pe care o infaptuim acum impreuna, sigur, intra in joc o dimensiune estetica. Doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga era, la Facultatea de Filologie, spiritul cel mai deschis, mai suplu deschis, catre intregul cuprins al artelor. Muziciana, in intelesul direct al cuvantului, cu o mare sensibilitate, cu o apetenta pentru valori care ne erau interzise. Ea il iubea pe Anton Bruckner, cu douazeci de ani inainte de a se fi vorbit la noi despre Bruckner, de pilda. Ca sa nu mai pomenesc alte semnificative episoade vadind puterea ei de patrundere. In plastica, de asemenea. De aceea am indraznit sa propunem aceasta expozitie cu lucrari care i-au apartinut, cu lucrari pe care si le-a ales din vecinatatea asa de interesanta, la , cu pictorul Horia Bernea, un artist de o mare deschidere moderna, laureat al Bienalei de la Paris, care a facut un drum auster catre trecut, catre genurile traditionale, catre peisaj, catre natura moarta, inarmat cu acuitatea radicalismului modern pentru a pune in valoare tot ceea ce muzeul poate sa ne ofere si de aici inainte. Aceasta intelegere intre spirite cu adevarat deschise se rostea intotdeauna in cotidianul sufletesc al Doamnei Zoe. I.P.S Bartolomeu ne-a impartasit detalii privind sederea sa la Manastirea Varatec, cand avusese convorbiri pilduitoare cu Doamna Zoe, chiar inainte de a fi devenit Maica Benedicta. Cu o lipsa totala de prejudecati, le placea sa asculte impreuna muzica, si muzica de jazz uneori. Horia Bernea spunea la fel: cine nu iubeste jazzul nu-l poate intelege pe Bach si nu poate intelege rigorile supremei inaltari catre cerul credintei. Aceasta mare extensie a campului de curiozitate este, cred, una din lectiile pe care ni le lasa experienta sa. Si care nu vine deloc in contradictie cu fervoarea exigenta a optiunii sale monahale. Precum Liszt, altadata, cand a intrat in randurile obedientei franciscane si a devenit canonic de Albano, ea nu-si repudia, prin aceasta, sensibila experienta artistica, ci, dimpotriva, o purta catre noi straluminari. Marea experienta estetica de cuprindere a artelor, care era proprie Doamnei Zoe - literatura comparata, expresii muzicale si plastice, se gasea dusa spre un orizont redemptor, aici, in aceasta noua conditie pe care si-o hotarase; departe de a fi anulata, dimpotriva, se afla purtata ca intr-un Graal mitic catre ceruri de noua lumina, de perena lumina. Atare intelesuri de etica superior traita, la lumina duhului, mi se pare ca trebuie sa ne stapaneasca in zilele acestei celebrari. Teolog, gnostic se spunea cu un inteles pozitiv, in cartile Filocaliei, teolog spunea I.P.S. Pimen, nu in sensul de vorbitor despre Dumnezeu, ci de vorbitor cu Dumnezeu. Vorbitor in imprejurarile cele mai grele. Fundatorul unui muzeu de o mare candoare sufleteasca si de o forta neasteptata de persuasiune, muzeu de icoane taranesti la Sibiel, parintele care a facut ani lungi de inchisoare povestea, in insemnarile editate de Muzeul Taranului Roman, despre experienta din inchisoare, unde il simtea pe Dumnezeu aproape, ca pe un vecin. Aceasta vecinatate care mentine omul in cuvenita, respectuoasa aplecare fata de adevarurile supreme, dar, in acelasi timp, il arunca irepresibil sa imbratiseze aceste supreme intelesuri, mi se pare ca este esential si in functionarea tipului de inteligenta al Doamnei Zoe. Cand am evocat-o la 85 de ani, mi-am ingaduit o comparatie cu una din marile figuri ale culturii europene, cu Doamna de Stael, care era o inteligenta redutabila, marea inamica a lui Napoleon, ajuns in stadiul tiraniei. Si ea avea aceasta convingere: "Cand oamenii sunt prosti, se intampla totdeauna din vina lor", transa nemilos ilustra literata. "Si daca as avea putere, as obliga pe toata lumea sa aiba spirit." Castelana de la Coppet era, intr-adevar, o institutie europeana. Cand s-a intors, dupa 1814, la rosturile ei, dupa caderea lui Napoleon, toata Europa era acolo. Un fel de State Generale ale culturii europene, cate cinci-sase sute de oameni erau in fiecare zi in jurul castelului, veniti sa o vada, sa se impartaseasca de luminile ei. Si un contemporan, un precursor al psihologiei diferentiate a natiunilor, Bonstetten, elvetianul, spunea ca se cheltuia la Coppet, intr-o zi, mai mult spirit decat in toata Europa intr-un an. Dar aceasta urgenta, ca de ucaz ambitios care strabate in cuvintele Doamnei de Stael, nu seamana nicicum cu exercitiul inteligentei in cazul Doamnei Zoe. Mai degraba cred ca expresia adevarata ar fi aceea pe care o folosea I.P.S. Pimen vorbind despre un harism al culturii. Inteligenta devenita nu numai o dimensiune indispensabila, ci un dar care ni se ofera astfel incat sa ne umple fiinta cu un fel de fireasca plenitudine, de fireasca desavarsire. Si cred ca si aceasta lectie e bine sa o purtam cu noi, cand vom pleca de la intalnirea noastra. Extensia culturii pana la intelesuri foarte vaste, a aduce poezia ebraica, de pilda, in firescul catedrei de literatura universala era o initiativa miezoasa, dandu-i deopotriva posibilitate lui Ioan Alexandru sa-si expuna niste curajoase descoperiri ale culturii sale. El a fost cel care a vorbit despre si despre valori uitate ale poeziei crestine si cel care ne-a intors spre universul poeziei psalmice, despre care ne va vorbi aici prietenul Bruno Mazzoni, mare cunoscator al culturilor romanice si al culturii romanesti. Deci, o mare extensie spre zone neasteptate, dar fara pitorescul exotismului. Era dominant in ideatia ei, in optiunile ei, prototipul, acest fundament al culturii grecesti, al determinarii noastre mediteraneene si al unui anume clasicism funciar. Jurnalul ramas de la Doamna Zoe, analizat de doamna Docsanescu, contine inca pagini inedite despre Hellada. Ne-a dat odata, in Secolul 20, niste cutremuratoare insemnari despre Creta. Creta orizontului pre-hellenic, dinaintea Greciei, in care insa ea vedea niste permanente cu adevarat zguduitoare. Felul acesta de a intelege istoria spiritului, cu o capacitate de inminunare, la nivelul ei de cultura, de zguduire interioara, este iarasi un lucru rar si greu de inteles de catre oameni care practica experienta culturala ca un fel de epidermica indeletnicire, ca o petrecere, ca o plimbare grabita printre carti si printre lucruri. A se lasa zdruncinat pana in adancul firii de marile revelatii ale lecturii e o putere ce razbate si in unele marturii pe care le-am adunat pentru aceasta sesiune. Si eu cred ca aici converg doua mari exigente ale prezentului nostru, pe de o parte deschiderea catre vaste orizonturi, dar nu intr-un sens cantitativ, de simplu cumul globalizant, si, pe de alta parte, aceasta dorinta de intensitate care sa poata sa se alieze si cu o puritate a cugetului. Cand am sarbatorit 500 de ani de la infiintarea sub semnul UNESCO, dumneaei a tinut sa fie prezenta. A venit si la Neamt si la Iasi, unde am avut o sesiune onorata de Patriarhul Constantinopolului si de mari prezente ale lumii bisericesti, nu numai de carturari emeriti - era profesorul Ciopraga, de pilda, printre noi. Dar a tinut sa vina cu un text despre cultura ca epifanie. Epifania care inseamna inaltarea la zenit a ceea ce exista, a realitatii, la un zenit de puritate si de frumusete. Si e sensul romanesc al cuvantului. Alte limbi romanice scot tot vocabularul frumusetii din termeni exteriori, de la stralucire, de pilda, in timp ce romana, limba aceasta de tarani, a avut curajul, austeritatea intelectuala sa derive frumusetea de la forma, de la desenul interior. Formosus vine de la forma. Este un lucru asupra caruia merita sa meditam. Si in experienta doamnei Zoe, in capacitatea aceasta de cutremur interior, de emotie nestanjenita, exista desenul interior, scheletul acesta intangibil al unei apropieri conceptuale. Sunt lucruri care explica de ce aici, la Manastirea Putna, eu cred ca omagiem nu numai un imens prestigiu al istoriei si al mitologiei noastre, legat de Stefan cel Mare, dar si rosturi stravechi de viata romaneasca, coborand pana in strafunduri populare. Si cum am uita ceremonia slujita de cei care ne gazduiesc astazi, de inmormantare a Maicii Benedicta - eram sub ploaie, daca tineti minte, la capataiul bisericii, in fata absidei, si, in jurul nostru, zeci si sute de oameni, rabdatori, nu dadeau niciun semn de precipitare si dintre acestia erau in numar fatalmente restrans cei care sa-i fi putut masura anvergura intelectuala. Dar erau oameni ai locului, din satele, din orasele din jur, care simteau ca se intampla ceva cu adevarat important, ca plecarea ei dintre noi ne intereseaza intr-un plan uman mai adanc. Si eu cred ca aceasta legatura, intre o etica care este o etica a cuprinderii cat mai largi si o estetica a culmilor acut traite, se realizeaza in cazul ei. Unul din pictorii pe care i-am adus, un fiu al Bucovinei, un artist de mare puritate, Paul Gherasim, are un ciclu intreg, inspirat dealtminteri, intr-o masura, de Ioan Alexandru, Logos - si logos-ul ne duce spre cuvintele evanghelistului Ioan, "La inceput era Cuvantul, si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul". Aceste teribile, supreme intelesuri sunt decantate intr-o pictura de o subtila luminozitate la Paul Gherasim, dominate nu o data de initiala Logos-ului, de A, lambda. In greceste, lambda, daca avea accentul jos, avea si valoare de cifra, 30. Daca accentul era sus se citea 30 de mii. Mie mi se pare ca niciodata, in intelesul fundamental al actiunii marilor artisti, nu poate lipsi o ireductibila generozitate. Niciodata sa nu intoarcem puritatea spre un inteles restrictiv, pentru putini, dimpotriva, sa intelegem ca ea se poate asocia cu o dimensiune de vastitate, de amploare. Ca oamenii sunt demni sa aiba acces la aceste valori de intensa creativitate. Cu aceasta incredintare cred ca ii ramanem fideli Doamnei Zoe, stradaniei ei, in care vadea o vitejie tonica, peste tot ceea ce era fragilitate umana in propria ei faptura. Si inainte de a incheia, multumindu-va pentru atentie, as vrea sa-mi ingadui sa va citesc cateva randuri primite de la un reprezentant foarte semnificativ al culturii noastre, al culturii noastre artistice, muzicianul, compozitorul Roman Vlad, care s-a ilustrat printr-o cariera remarcabila in Italia - director al marelui Festival Maggio Fiorentino, director al Studioului de la Scala din Milano. Il intalnisem la Roma, la reuniuni organizate de Doamna Zoe Dumitrescu-Busulenga, si mi-am permis a-l instiinta despre actiunea noastra si a-l invita. Iata raspunsul sau - este un om ajuns la 89 de ani: Roman Vlad. "Mult stimate domnule ambasador, va multumesc pentru scrisoarea atat de amabila si de magulitoare pentru mine pe care ati avut bunavointa sa mi-o adresati. Multumesc, de asemenea, pentru intentia de a ma invita la colocviul consacrat amintirii Doamnei Zoe Dumitrescu-Busulenga, la Putna. As fi venit cu bucurie, dar, din nefericire, nu sunt in stare. Ce fericire ar fi fost pentru mine sa ma intorc inca o data in Bucovina, regiunea in care m-am nascut - pornise de la Cernauti - si pe care o pastrez cu netarmurita dragoste in inima mea. Vreau sa fiu prezent totusi la Colocviu, cel putin ca martor al perioadei fecunde in care Doamna Zoe, fericita Maica Benedicta, a condus magistral Accademia di Romania la Roma, stiind sa castige stima, admiratia si, in acelasi timp, simpatia tuturor intelectualilor, artistilor, oamenilor de stiinta si a politicienilor care au frecventat Accademia. Cred ca se poate spune ca doamna Busulenga a fost un ambasador ideal al culturii romanesti in Italia. Va rog, domnule ambasador, sa cititi aceste randuri la Putna si sa primiti expresiunea celei mai sincere recunostinte si a stimei mele." Il avem, din partea oamenilor de cultura italieni, pe Bruno Mazzoni astazi printre noi. Ii multumesc inca o data. Gandul nostru, cu incuviintarea si incurajarea I.P.S. Pimen si a staretului Melchisedec, a fost sa constituim aceasta prima sesiune ca o fagaduinta pentru un viitor pe care il speram ordonandu-se intr-un fel constant, cu un fel de regularitate, nu mecanica, dar cu adevarat expresiva. Si daca in aceasta prima sesiune am cautat sa imbratisam subiecte variate, fara sa excludem si o latura de evocare memorialistica, cred ca in etapele urmatoare o sa ne putem concentra asupra unor subiecte mai strans definite, de pilda o sesiune legata de contributiile ei la studiul lui Eminescu, in raport cu romantismul german. Ea a adus o viziune foarte adanca asupra acestui domeniu. O sa vedeti, de pilda, in expozitie, o piesa a maestrului Catargi, care sta cumva in aria de straniu, de enigmatic dincolo de vremi, pe care o deschide apropierea lui Holderlin de Grecia. Paginile despre Holderlin ale Doamnei Zoe sunt remarcabile. Asa cum Holderlin ne-a dus spre o intelegere proaspata, fara conventii, a Antichitatii, si a lui Sofocle, dintr-un asemenea versant de loiala sensibilitate, s-a ales, ca un portal grav, oferit de H. H. Catargi, si coperta pentru cartea inchinata marelui tragic. Aceasta miscare, aceasta pendulare creatoare pe dimensiuni ale timpului, cred ca va putea fi servita de perseverenta noastra, incercand nu sa sistematizam rigid, dar, in orice caz, sa oferim o inaintare care sa moduleze temele. Si indraznesc sa sper ca, din cei prezenti astazi, vom avea ocazia sa ne intalnim si in anii urmatori. Un titlu admirabil al unei emisiuni a prietenului si creatorului de mare acuratete si daruire sufleteasca, a domnului Ilisei, se referea la trecerea prin vamile numeroase ale cugetului si ale existentei. Si eu cred ca asta spune mult - o sa avem ocazia in cele "85 de vami" sa luam contact inca o data cu aceasta prezenta traita, urmarita cu adevarata fervoare in astfel de marturii. Academia Romana este, iata, prezenta la nivelul cel mai semnificativ prin Eugen Simion, care i-a fost presedinte si un presedinte care nu va fi uitat, pentru ca a facut enorm pentru restitutia catre Academia Romana a prestigiului de care ea se bucurase si pe care il merita. Profesorul Simion detine astazi responsabilitatea care fusese si a Doamnei Zoe, de presedinte pentru Sectia de Stiinte Filologice. Mi se pare ca se citesc si aici semne prielnice de continuitate. Sub semnul unei fertile continuitati se aseaza veghea noastra de astazi: sa stim ca in ale spiritului avem datorii care nu ne pot vreodata parasi. Dan Haulica www.crestinortodox.ro

Ne potrivim?

In trecut spuneam despre unele persoane ca nu se potrivesc, ca nu pot deveni un singur trup, adica sa se casatoreasca si sa traiasca fericiti. Si cautam o gramada de argumente pentru a ma justifica. Mi-a fost de ajuns un caz, ca sa ma opresc pentru totdeauna din judecata semenilor si sa inteleg ca Dumnezeu este Cel care ne potriveste pe unul cu altul. Oameni pe care eu nu-i vedeam impreuna nici macar o zi, sunt fericiti impreuna de cativa ani buni. Orice intalnire cu un semen trebuie vazuta ca un dar din partea lui Dumnezeu. Nu trebuie sa trecem niciodata nepasatori pe langa oamenii pe care ii intalnim. Si traind oamenii ca pe daruri din partea lui Dumnezeu, vom avea si sansa ca deodata sa simtim ca inima bate altfel in apropierea unei persoane. Nu putem explica misterul. Dar suntem datori sa luam act. Sa facem fapte care sa demonstreze ca iubim. Sunt persoane care ne indeamna sa nu ne implicam intr-o relatie decat in momentul in care suntem siguri ca exista o potrivire sufleteasca intre noi. Dar oare in foc nu se poate indrepta orice fier, indiferent cat de stramb este? Am convingerea ca printr-o iubire curata, adica un adevarat foc, se poate indrepta si cel care iubeste patimas. Sunt persoane care si-au schimbat radical viata din momentul in care au fost chemate la o iubire curata. Dupa cum fierul stramb are nevoie de un foc puternic pentru a fi modelat, la fel de intens trebuie sa iubim si noi, daca dorim ca Dumnezeu sa indrepte prin noi cele nefiresti. Daca ai primit raspuns la iubire, nu trebuie sa te mai gandesti ca poate exista in lume o persoana capabila sa te iubeasca mai mult decat o face cea din prezent. Exista un paradox. Ca ea sa ajunga sa te iubeasca mai mult, trebuie ca tu sa o iubesti mai mult. Mai bine zis pe masura ce creste iubirea ta fata de ea, creste si pretuirea ei fata de tine. Suntem diferiti, nu trebuie sa ne cautam pe noi insine in altii pentru a spune ca ne potrivim. Si nici nu trebuie sa incercam sa facem din cel de langa noi o copie a fiintei noastre. Mi-a placut tare mult ce a spus parintele Pantelimon de la Manastirea Oasa: "Trebuie sa iubesti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu din celalalt". Asta inseamna sa nu iesi in intampinarea celui pe care il iubesti decat iubind dumnezeieste si sa nu vezi in celalalt ceva finit. Prin Dumnezeu tot timpul vom descoperi in cel iubit mereu ceva nou care sa ne bucure. De aceea niciodata nu vom putea spune ca ne-am saturat sau plictisit de cel iubit. Prin ajutorul lui Dumnezeu reusim sa rodim daruri care in trecut zaceau in fiinta iubita fara ca aceasta sa stie ce poarta cu ea. Si ajutand-o sa descopere si sa inmulteasca darurile din ea, ne imbogatim si pe noi insine. Fiecare il face pe celalalt sa ia clipa de clipa cat mai mult din chipul lui Hristos. Daca am privi pur omeneste am putea spune ca nimeni nu se potriveste cu nimeni. Eu cel de azi pot foarte bine sa nu mai port chipul de ieri, chipul care a atras iubirea. Si daca de pe o zi pe alta nu ma mai potrivesc cu mine, nu e oare o adevarata inselare sa spun ca ma potrivesc cu cineva care este cu totul diferit de mine? Sa invatam sa iubim inainte de toate pe celalalt si sa incetam sa ne mai iubim pe noi insine prin celalalt. Sa invatam sa ne daruim. Sa nu uitam ca numai painea si vinul daruite preotului in cadrul Sfintei Liturghii devin prin invocarea Sfantului Duh Trupul si Sangele Domnului. In iubire nu exista scuza pentru a nu te darui. Trebuie sa te daruiesti chiar si atunci cand te simti lipsit de putere, cand crezi ca vei sfarsi daca vei mai face un gest de iubire. Daca ai in tine permanent dorinta de face totul pentru cel iubit, Dumnezeu va veni si iti va da putere chiar atunci cand ajungi sa crezi ca nu mai poti face nimic. Imi aduc aminte de Petru care desi trudise toata noaptea si nu reusise sa prinda nimic, departeaza corabia de tarm si arunca mrejele in adancul ei la indemnul Mantuitorului, desi ar fi avut toate motivele sa nu-l asculte de vreme ce a pescuit noaptea, in momentul cel mai indicat sa prinda pesti si nu pentru cateva ore, ci toata noaptea. Si impotriva argumentelor umane, Petru arunca mreaja si prinde o multime de pesti. In aceasta minune ca si in multe altele este dovada lucrarii in chip minunat a lui Dumnezeu. Adancul la care-l chemase Iisus, adancul pentru pescuire a trezit adancul din el. Si adanc pe adanc cheama. Si din simplu pescar devine pescar de oameni. Oare daca ne-ar fi fost dat sa-l vedem pe Petru, un simplu pescar, am fi putut spune despre el ca avea sa ajunga Apostol? Eu cred ca nu. Si totusi a fost posibil. Iata de ce cred ca potrivirea unuia cu altul e rod al lucrarii lui Dumnezeu. Adrian Cocosila www.crestinortodox.ro