Publius Ovidius Naso.
De ce a fost exilat Ovidiu ?
De fapt Publius Ovidius Naso n-a fost propriu zis "exilat", ci "relegat"; ceea ce, din punct de vedere juridic şi al consecinţelor practice, era cu totul altceva. Adică, la romani, un condamnat la exilium îşi pierdea drepturile cetăţeneşti şi i se confisca întreaga avere; dar un condamnat la relegatio însemna că este doar surghiunit din ţara sa, fără însă a-şi pierde nici averea, nici drepturile civile. Ovidiu deci a fost "relegat". Această pedeapsă însă i-a fost dată de împăratul Octavian August într-un mod ilegal, într-un mod cu totul abuziv. Mai întîi - pentru că pedeapsa ar fi trebuit să i-o hotărască Senatul, iar nu August singur; al doilea -pentru că legea stabilea în mod foarte precis care erau locurile unde putea fi trimis un condamnat la relegatio, şi anume, în unsprezece insule din aproprierea Italiei, plus alte zece localităţi din Italia. Dar Ovidiu n-a fost trimis în nici unul din aceste 21 de locuri, ci într-un loc neprevăzut de lege, la o depărtare de aproape 3.000 kilometri - şi într-unui din ţinuturile cele mai aspre şi mai neprimitoare: în Sciţia Mică, într-un orăşel plin de primejdii pentru el, la Tomis, Constanţa de azi, unde nu exista nici măcar un singur soldat roman care să-i fi putut veni în vreun fel în ajutor. Şi cu toate acestea, poetul însuşi va recunoaşte că, faţă de gravitatea vinei lui, împăratul a fost îndurător cu el. Şi, după cum vom vedea, într-un fel a şi fost într-adevăr îndurător. Dar, care era de fapt vina sa, învinuirea ce i se putea aduce?
In decretul de surghiun, emis de Octavian August personal, erau specificate - după cum ne-o spune chiar Ovidiu: carmen et error; adică - poeziile lui şi o anumită "greşală" pe care a comis-o poetul. Citind elegia care constituie ea singură cartea a doua din "Scrisorile din exil" (Tristia) vedem că Ovidiu, căutînd să se desvinovăjească, insistă numai asupra primei învinuiri aduse lui; şi aceasta - tocmai pentru a nu fi obligat să vorbească despre a doua, despre error, despre "greşala" pe care a comis-o şi care va rămîne pentru totdeauna învăluită în mister. Dar un mister în care, în cele din urmă, vom încerca totuşi să pătrundem. Să începem cu prima învinuire.
Ovidiu scrisese, precum se ştie, două cărţi cu poezii de dragoste - Amoruri şi Arta iubirii. Poezii, ce-i drept, cam "decoltate", cam prea picante, mai ales pentru sobrul şi de-a dreptul puritanul Octavian August, căruia, deci, nu îi venea deloc greu să-1 acuze pe poet de atentat la bunele moravuri. Şi, din moment ce împăratul iniţiase o politică de redresare a vieţii romane, de restaurare a moravurilor sănătoase de altă dată, din moment ce împăratul făcuse să se voteze legi clare care făceau din moralitatea publică o problemă de stat, fireşte că nici poeziile libertine ale lui Ovidiu nu mai puteau fi condiderate doar o problemă exclusiv literară. Acum, mai mult ca orîcînd, delictul de imoralitate era considerat implicit un delict politic.
Mai grav era că în aceste poezii de dragoste Ovidiu strecurase la tot pasul subtile dar ascuţite critici sau ironii spirituale dar usturătoare la adresa măsurilor pe care le luase şi le impusese împăratul, la adresa politicii lui în diferitele domenii ale vieţii statului şi chiar aluzii străvezii la persoane din familia lui Octavian. Cînd, de pildă, împăratul - care era şi Pontifex Maximus, adică supremul pontifice, şeful religiei de stat - îi persecuta pe adepţii cultului religios al pitagoreicilor, exilîndu-i pe filosoful Anaxilaos şi pe senatorul Nigidius Figulus, exponenţii pitagoreismului la Roma (şi îi exilase pentru că împăratul vedea în toate cultele orientale în general o primejdioasă formă de opoziţie politică), -iată că Ovidiu îndrăzneşte să-şi încheie capodopera Metamorfozele tocmai cu un exalat imn pur pitagoreic. Ne putem uşor închipui ce ecou, ce efect puteau avea asemenea atitudini nonconformiste, opoziţioniste, ale celui mai ilustru şi mai popular poet roman al timpul său în mediul aristocraţiei şi al cavalerilor, mediu atat de familiar lui Ovidiu.
Dar marele poet întreţinea o atmosferă ostilă şi frumoasei, teribil de ambiţioasei , răutăcioasei dar şi atotputernicei Livia, soţia împăratului. Lucrurile stăteau aşa: Livia ţinea neapărat ca urmaşul lui Octavian August la tronul imperiului să ajungă fiul ei din prima căsătorie, Tiberiu - care va şi fi viitorul împărat roman. August însă ivea doi nepoţi Lucius şi Gaius, care erau moştenitorii s ii direcţi şi de drept la tron. Dar la numai doi ani unul după celălalt, Lucius şi Gaius mor în mod cu totul misterios. Coincidenţele erau prea suspecte şi numaidecît lumea a început, să vorbească şi chiar marele istoric Tacitus credea că cei doi ar fi fost otrăviţi din ordinul Liviei. Şi iată că nici de astă dată Ovidiu nu scapă ocazia să introducă în prima carte a Metamorfozelor sale două versuri care aminteau cititorilor de "crudele mame vitrege care pregătesc otrăvuri aducătoare de moarte" concurenţilor la tronul pe care Livia îl voia pentru fiul ei...
Şi motivele relegării poetului se mai pot găsi şi altele în versurile lui. Să ne gîndim încă o dată la atmosfera opoziţionistă la întreţinerea căreia poetul contribuia în conversaţiile purtate în cercurile înalte pe care le frecventa - şi la faptul că, prin spionii şi delatorii infiltraţi peste tot, toate acestea ajungeau absolut sigur la urechile lui Octavian şi ale Liviei. Aşa încît cea de a doua învinuire care i s-a adus pentru a-i motiva pedeapsa, acea "greşală", error, nu era decît un motiv ocazional, un pretext, picătura care a umplut paharul, după ce atîţia ani poetul săvîrşise atîtea alte errores. Şi cu aceasta ajungem la punctul "senzaţional" al chestiunii, la "greşala" în legătură cu care, pentru a o dezlega şi a o explica, au fost formulate pînă acum ipotezele cele mai neverosimile, unele chiar absurde.
Incă Sidonius Apollinaris, poetul latin din secolul al V-lea e.n., formulase ipoteza - total falsă - că Ovidiu ar fi fost exilat din cauza legăturilor intime pe care le-ar fi avut cu Iulia, fiica împăratului, dar s-au mai propus şi alte explicaţii - nu numai absurde, ci uneori chiar lipsite de pudoare. Alţi autori susţin că Ovidiu ar fi fost relegat pentru că a cunoscut şi a tăinuit legăturile nepoatei de fiică a împăratului, a Iuliei-minor cu tînărul patrician Iunius Silanus - motiv pentru care cei doi au fost pedepsiţi, trimişi departe de Roma, într-un loc izolat. Explicaţie căreia i se opun două obiecţii serioase, întîi: cum era posibil, logic vorbind, ca poetul-confident să fie pedepsit mult mai aspru decît vinovaţii înşişi? Al doilea: dacă Ovidiu ar fi fost într-adevăr implicat în acest episod, atunci foarte severa lege romană lex de adulteriis l-ar fi pedepsit - potrivit prevederilor ei precise - şi cu confiscarea averii. Ceea ce nu s-a întîmplat.
A doua explicaţie propusă drept justificare a pedepsei suferite de poet (şi susţinută şi de J. Carcopino) pretinde că Ovidiu ar fi avut legături cu cultele orientale; şi îndeosebi, că ar fi participat la o întrunire secretă de divinaţie, în decursul căreia participanţii ar fi "aflat" din bîlbîielile ghicitorului în transă data cînd va muri împăratul şi cine îi va fi succesorul. Dar legile romane nu considerau şedinţele de divinaţie, în care se "ghicea" viitorul cuiva, drept un delict. încît, nu ne rămîne decît să căutăm motivele reglării lui Ovidiu în sfera intrigilor politice în care poetul continua mereu să fie implicat.
Iată mai întîi cazul Agrippa Postumus.
Acest nepot al lui Octavian August era un alt succesor de drept, un alt moştenitor direct la tron. Ca atare, frumoasa şi inflexibila intrigantă Livia, hotărîtă să facă tot ce îi stă în putinţă ca să asigure viitorul imperial al fiului ei Tiberiu, a reuşit să-1 determine pe soţul ei împăratul să-1 îndepărteze definitiv şi pe acest concurent la domnie, să-1 trimită în exil. Şi Livia ştia foarte bine că din grupul prietenilor celor mai apropiaţi al lui Agrippa făcea parte şi Ovidiu.
Un alt succesor de drept şi posibil la tron era considerat de toată lumea un alt nepot direct al lui Augustus şi anume, Germanicus, numit consul înainte de a fi împlinit vîrsta legală, căruia împăratul îi încredinţase comanda celor opt legiuni din Germania. Germanicus era unul din cei mai des sărbătoriţi generali romani. Ovidiu era legat de el printr-o foarte strînsă şi caldă prietenie; i-a închinat versuri în care îi elogia virtuţile, i-a dedicat opera sa intitulată Fastele şi chiar mai tîrziu, în poeziile din exil n-a ezitat să-i pomenească numele - şi încă de unsprezece ori ! Toată lumea deci (şi în primul rînd Livia) ştia că Ovidiu era prietenul intim al lui Germanicus, idolul opoziţiei senatoriale împotriva lui Tiberiu: care, îndată ce a ajuns împărat, ca să se debaraseze cît mai repede de adversarul său Germanicus a şi pus să fie otrăvit.
Iată prin urmare cît de implicat era Ovidiu în opoziţia politică, socială, dar şi direct personală împotriva celor trei mari şi puternici: Octavian August, Livia şi Tiberiu. Şi, să vedem cine erau şi alţi prieteni şi mai apropiaţi ai poetului, şi ce sfîrşit au avut aceştia din cauza atitudinii lor politice opoziţioniste contra celor trei mari şi puternici, îi vom reaminti. Cu toţii sunt menţionaţi cu multă afecţiune de poet în elegiile-scrisori din Tomis - şi multora chiar le adresează direct asemenea scrisori. Este Iunius Gallus - pe care Tiberiu îl va exila şi întemniţa. Este Silicius, este Casus, este Albinovanus - toţi prieteni apropiaţi ai lui Germanicus. Este Pompeius Macrus - pe care Tiberiu îl va obliga să se sinucidă. Este Cotta Messalinus -care va fi otrăvit. Este Gaius Gallus -care, căzut în disgraţie sub Tiberiu, se va sinucide; şi Clatorius Priscus - care va fi condamnat la moarte; şi Sempronius Gracchus - care va fi asasinat din ordinul lui
Tiberiu; şi Fabius Maximus, cumnatul lui Ovidiu, un foarte important personaj al Imperiului, - pe care August îl va sili să se sinucidă...
Iată deci cine erau prietenii lui Ovidiu şi cine îi erau duşmanii. Şi iată de ce, nici Octavian August, nici Tiberiu n-au dat ascultare stăruitoarei cereri a lui Ovidiu de a-i schimba măcar locul exilului In scrisorile-elegii din exil poetul caută să se disculpe, îl roagă pe împărat să revină asupra hotărîrii de relegare - dar nu-l laudă niciodată, nu-l adulează. Poetul n-a fost un adulator - ca Vergiliu, sau chiar ca Horaţiu. Niciodată n-a reuşit să-şi ascundă antipatia faţă de August. Ba chiar îl sfidează cînd îşi exprimă ferma convingere că, pentru eternitate, el va rămîne ca autorul poeziilor pentru care fusese incriminat de tiranicul Octavian August; că va rămîne "poetul iubirii".
Este ceea ce ţine să spună şi în binecunoscutul epitaf, pe care singur şi 1-a compus:
"Sub aceasta piatră zace Ovidiu, cîntăreţul iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent. O, tu ce trecipe-aice, dac-ai iubit vreodată, te roagă pentru dînsul: să-i fie somnul lin!"
Unde e înmormîntat Ovidiu ?
La întrebarea "Unde e înmormîntat Ovidiu?" s-au dat răspunsuri încă de acum 500 de ani; răspunsuri, bine înţeles, fără nici un temei de adevăr. Astfel, în 1508 lumea a aflat vestea senzaţională (cine o va fi vehiculat?) că s-a descoperit mormîntul lui Ovidiu tocmai... într-o cetate din pusta Ungariei, care azi se numeşte Szombathely ! Peste vreo 70 de ani (mai precis în 1581) s-a anunţat că mormîntul poetului a fost găsit... tocmai la Kiev!
Versiunea aceasta o cunoştea şi cronicarul Miron Costin. Dar era cel puţin greu, dacă nu chiar imposibil, să poţi admite că poetul ar fi murit la o depărtare de peste o mie de kilometri de Tomis, de oraşul unde fusese relegat. Şi atunci, s-a pus întrebarea: dar mai întîi unde se afla anticul oraş Tomis? Ei bine, tot în secolul al XVI-lea s-a afirmat (ciudat şi nu prea !) că oraşul Tomis, modernizîndu-şi numele - dar în ce formă ?!- a devenit Tomes-Var, care în limba maghiară s-a pronunţat "Temesvâr": deci Timişoara de azi!
Alţi cronicari, tot din secolul al XVI-lea - de astă dată polonezi - au afirmat că Tomisul se afla pe locul oraşului Cetatea Albă; o localizare pe care şi Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, formaţi la şcoala cronicarilor polonezi, o admiteau şi ei. Abia în secolul XVIII-lea un călător francez şi un istoric austriac au susţinut că Tomisul se afla pe locul Constanţei de azi şi numai pe la mijlocul secolului trecut a fost dovedită arheologic, pe baza inscripţiilor antice existente, această localizare.
Dar unde este mormîntul lui Ovidiu? Cronicarul Eusebius din Cesarea - care a trăit în secolele III-IV -spune clar că marele poet a murit în anul 17 e.n. şi că a fost înmormîntat lîngă zidul cetăţii Tomis. Se ştie că ilustrul poet surghiunit s-a bucurat de stima şi preţuirea localnicilor, de privilegii şi onoruri din partea oficialităţilor oraşului, care desigur că i-au făcut şi funerariile cuvenite, precum şi un frumos sarcofag după cum relatează şi umanistul Georgius Trapezuntius. Dar, dintre numeroasele sarcofage de piatră, frumos lucrate şi admirabil decorate găsite şi expuse azi în muzeul şi oraşul Constanţa nu se poate şti dacă vreunul este sau nu sarcofagul lui Ovidiu. Cît despre locul unde a fost înmormîntat, prof. C. Scorpan era de părere că locul acesta ar putea fi pe unde este azi piaţa cu parking din faţa librăriei "Eminescu", lîngă vechea poştă, sau, ceva la nord-est, prin părţile străzilor de azi V. Alecsandri, Negru Vodă sau Mircea cel Bătrîn.
Publius Ovidius Naso ( Ovidiu ) s-a nascut la data de 20 martie, 43 î.Hr., Sulmo, azi Sulmona/Aquila la aprox. 140 km depărtare de Roma,si a murit in data de 17 sau 18 d.Hr in orasul Tomis, azi Constanţa.
Ovidius ( Ovidiu in română ) este unul dintre clasicii literaturii latine a fost un poet roman.
Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu excepţia Metamorfozelor, scrise în hexametru dactilic, după modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer.
Opera lui Ovidius:
METAMORPHOSES
AMORES
HEROIDES
ARS AMATORIA
TRISTIA
EX PONTO
FASTI
http://art-zone.ro
De ce a fost exilat Ovidiu ?
De fapt Publius Ovidius Naso n-a fost propriu zis "exilat", ci "relegat"; ceea ce, din punct de vedere juridic şi al consecinţelor practice, era cu totul altceva. Adică, la romani, un condamnat la exilium îşi pierdea drepturile cetăţeneşti şi i se confisca întreaga avere; dar un condamnat la relegatio însemna că este doar surghiunit din ţara sa, fără însă a-şi pierde nici averea, nici drepturile civile. Ovidiu deci a fost "relegat". Această pedeapsă însă i-a fost dată de împăratul Octavian August într-un mod ilegal, într-un mod cu totul abuziv. Mai întîi - pentru că pedeapsa ar fi trebuit să i-o hotărască Senatul, iar nu August singur; al doilea -pentru că legea stabilea în mod foarte precis care erau locurile unde putea fi trimis un condamnat la relegatio, şi anume, în unsprezece insule din aproprierea Italiei, plus alte zece localităţi din Italia. Dar Ovidiu n-a fost trimis în nici unul din aceste 21 de locuri, ci într-un loc neprevăzut de lege, la o depărtare de aproape 3.000 kilometri - şi într-unui din ţinuturile cele mai aspre şi mai neprimitoare: în Sciţia Mică, într-un orăşel plin de primejdii pentru el, la Tomis, Constanţa de azi, unde nu exista nici măcar un singur soldat roman care să-i fi putut veni în vreun fel în ajutor. Şi cu toate acestea, poetul însuşi va recunoaşte că, faţă de gravitatea vinei lui, împăratul a fost îndurător cu el. Şi, după cum vom vedea, într-un fel a şi fost într-adevăr îndurător. Dar, care era de fapt vina sa, învinuirea ce i se putea aduce?
In decretul de surghiun, emis de Octavian August personal, erau specificate - după cum ne-o spune chiar Ovidiu: carmen et error; adică - poeziile lui şi o anumită "greşală" pe care a comis-o poetul. Citind elegia care constituie ea singură cartea a doua din "Scrisorile din exil" (Tristia) vedem că Ovidiu, căutînd să se desvinovăjească, insistă numai asupra primei învinuiri aduse lui; şi aceasta - tocmai pentru a nu fi obligat să vorbească despre a doua, despre error, despre "greşala" pe care a comis-o şi care va rămîne pentru totdeauna învăluită în mister. Dar un mister în care, în cele din urmă, vom încerca totuşi să pătrundem. Să începem cu prima învinuire.
Ovidiu scrisese, precum se ştie, două cărţi cu poezii de dragoste - Amoruri şi Arta iubirii. Poezii, ce-i drept, cam "decoltate", cam prea picante, mai ales pentru sobrul şi de-a dreptul puritanul Octavian August, căruia, deci, nu îi venea deloc greu să-1 acuze pe poet de atentat la bunele moravuri. Şi, din moment ce împăratul iniţiase o politică de redresare a vieţii romane, de restaurare a moravurilor sănătoase de altă dată, din moment ce împăratul făcuse să se voteze legi clare care făceau din moralitatea publică o problemă de stat, fireşte că nici poeziile libertine ale lui Ovidiu nu mai puteau fi condiderate doar o problemă exclusiv literară. Acum, mai mult ca orîcînd, delictul de imoralitate era considerat implicit un delict politic.
Mai grav era că în aceste poezii de dragoste Ovidiu strecurase la tot pasul subtile dar ascuţite critici sau ironii spirituale dar usturătoare la adresa măsurilor pe care le luase şi le impusese împăratul, la adresa politicii lui în diferitele domenii ale vieţii statului şi chiar aluzii străvezii la persoane din familia lui Octavian. Cînd, de pildă, împăratul - care era şi Pontifex Maximus, adică supremul pontifice, şeful religiei de stat - îi persecuta pe adepţii cultului religios al pitagoreicilor, exilîndu-i pe filosoful Anaxilaos şi pe senatorul Nigidius Figulus, exponenţii pitagoreismului la Roma (şi îi exilase pentru că împăratul vedea în toate cultele orientale în general o primejdioasă formă de opoziţie politică), -iată că Ovidiu îndrăzneşte să-şi încheie capodopera Metamorfozele tocmai cu un exalat imn pur pitagoreic. Ne putem uşor închipui ce ecou, ce efect puteau avea asemenea atitudini nonconformiste, opoziţioniste, ale celui mai ilustru şi mai popular poet roman al timpul său în mediul aristocraţiei şi al cavalerilor, mediu atat de familiar lui Ovidiu.
Dar marele poet întreţinea o atmosferă ostilă şi frumoasei, teribil de ambiţioasei , răutăcioasei dar şi atotputernicei Livia, soţia împăratului. Lucrurile stăteau aşa: Livia ţinea neapărat ca urmaşul lui Octavian August la tronul imperiului să ajungă fiul ei din prima căsătorie, Tiberiu - care va şi fi viitorul împărat roman. August însă ivea doi nepoţi Lucius şi Gaius, care erau moştenitorii s ii direcţi şi de drept la tron. Dar la numai doi ani unul după celălalt, Lucius şi Gaius mor în mod cu totul misterios. Coincidenţele erau prea suspecte şi numaidecît lumea a început, să vorbească şi chiar marele istoric Tacitus credea că cei doi ar fi fost otrăviţi din ordinul Liviei. Şi iată că nici de astă dată Ovidiu nu scapă ocazia să introducă în prima carte a Metamorfozelor sale două versuri care aminteau cititorilor de "crudele mame vitrege care pregătesc otrăvuri aducătoare de moarte" concurenţilor la tronul pe care Livia îl voia pentru fiul ei...
Şi motivele relegării poetului se mai pot găsi şi altele în versurile lui. Să ne gîndim încă o dată la atmosfera opoziţionistă la întreţinerea căreia poetul contribuia în conversaţiile purtate în cercurile înalte pe care le frecventa - şi la faptul că, prin spionii şi delatorii infiltraţi peste tot, toate acestea ajungeau absolut sigur la urechile lui Octavian şi ale Liviei. Aşa încît cea de a doua învinuire care i s-a adus pentru a-i motiva pedeapsa, acea "greşală", error, nu era decît un motiv ocazional, un pretext, picătura care a umplut paharul, după ce atîţia ani poetul săvîrşise atîtea alte errores. Şi cu aceasta ajungem la punctul "senzaţional" al chestiunii, la "greşala" în legătură cu care, pentru a o dezlega şi a o explica, au fost formulate pînă acum ipotezele cele mai neverosimile, unele chiar absurde.
Incă Sidonius Apollinaris, poetul latin din secolul al V-lea e.n., formulase ipoteza - total falsă - că Ovidiu ar fi fost exilat din cauza legăturilor intime pe care le-ar fi avut cu Iulia, fiica împăratului, dar s-au mai propus şi alte explicaţii - nu numai absurde, ci uneori chiar lipsite de pudoare. Alţi autori susţin că Ovidiu ar fi fost relegat pentru că a cunoscut şi a tăinuit legăturile nepoatei de fiică a împăratului, a Iuliei-minor cu tînărul patrician Iunius Silanus - motiv pentru care cei doi au fost pedepsiţi, trimişi departe de Roma, într-un loc izolat. Explicaţie căreia i se opun două obiecţii serioase, întîi: cum era posibil, logic vorbind, ca poetul-confident să fie pedepsit mult mai aspru decît vinovaţii înşişi? Al doilea: dacă Ovidiu ar fi fost într-adevăr implicat în acest episod, atunci foarte severa lege romană lex de adulteriis l-ar fi pedepsit - potrivit prevederilor ei precise - şi cu confiscarea averii. Ceea ce nu s-a întîmplat.
A doua explicaţie propusă drept justificare a pedepsei suferite de poet (şi susţinută şi de J. Carcopino) pretinde că Ovidiu ar fi avut legături cu cultele orientale; şi îndeosebi, că ar fi participat la o întrunire secretă de divinaţie, în decursul căreia participanţii ar fi "aflat" din bîlbîielile ghicitorului în transă data cînd va muri împăratul şi cine îi va fi succesorul. Dar legile romane nu considerau şedinţele de divinaţie, în care se "ghicea" viitorul cuiva, drept un delict. încît, nu ne rămîne decît să căutăm motivele reglării lui Ovidiu în sfera intrigilor politice în care poetul continua mereu să fie implicat.
Iată mai întîi cazul Agrippa Postumus.
Acest nepot al lui Octavian August era un alt succesor de drept, un alt moştenitor direct la tron. Ca atare, frumoasa şi inflexibila intrigantă Livia, hotărîtă să facă tot ce îi stă în putinţă ca să asigure viitorul imperial al fiului ei Tiberiu, a reuşit să-1 determine pe soţul ei împăratul să-1 îndepărteze definitiv şi pe acest concurent la domnie, să-1 trimită în exil. Şi Livia ştia foarte bine că din grupul prietenilor celor mai apropiaţi al lui Agrippa făcea parte şi Ovidiu.
Un alt succesor de drept şi posibil la tron era considerat de toată lumea un alt nepot direct al lui Augustus şi anume, Germanicus, numit consul înainte de a fi împlinit vîrsta legală, căruia împăratul îi încredinţase comanda celor opt legiuni din Germania. Germanicus era unul din cei mai des sărbătoriţi generali romani. Ovidiu era legat de el printr-o foarte strînsă şi caldă prietenie; i-a închinat versuri în care îi elogia virtuţile, i-a dedicat opera sa intitulată Fastele şi chiar mai tîrziu, în poeziile din exil n-a ezitat să-i pomenească numele - şi încă de unsprezece ori ! Toată lumea deci (şi în primul rînd Livia) ştia că Ovidiu era prietenul intim al lui Germanicus, idolul opoziţiei senatoriale împotriva lui Tiberiu: care, îndată ce a ajuns împărat, ca să se debaraseze cît mai repede de adversarul său Germanicus a şi pus să fie otrăvit.
Iată prin urmare cît de implicat era Ovidiu în opoziţia politică, socială, dar şi direct personală împotriva celor trei mari şi puternici: Octavian August, Livia şi Tiberiu. Şi, să vedem cine erau şi alţi prieteni şi mai apropiaţi ai poetului, şi ce sfîrşit au avut aceştia din cauza atitudinii lor politice opoziţioniste contra celor trei mari şi puternici, îi vom reaminti. Cu toţii sunt menţionaţi cu multă afecţiune de poet în elegiile-scrisori din Tomis - şi multora chiar le adresează direct asemenea scrisori. Este Iunius Gallus - pe care Tiberiu îl va exila şi întemniţa. Este Silicius, este Casus, este Albinovanus - toţi prieteni apropiaţi ai lui Germanicus. Este Pompeius Macrus - pe care Tiberiu îl va obliga să se sinucidă. Este Cotta Messalinus -care va fi otrăvit. Este Gaius Gallus -care, căzut în disgraţie sub Tiberiu, se va sinucide; şi Clatorius Priscus - care va fi condamnat la moarte; şi Sempronius Gracchus - care va fi asasinat din ordinul lui
Tiberiu; şi Fabius Maximus, cumnatul lui Ovidiu, un foarte important personaj al Imperiului, - pe care August îl va sili să se sinucidă...
Iată deci cine erau prietenii lui Ovidiu şi cine îi erau duşmanii. Şi iată de ce, nici Octavian August, nici Tiberiu n-au dat ascultare stăruitoarei cereri a lui Ovidiu de a-i schimba măcar locul exilului In scrisorile-elegii din exil poetul caută să se disculpe, îl roagă pe împărat să revină asupra hotărîrii de relegare - dar nu-l laudă niciodată, nu-l adulează. Poetul n-a fost un adulator - ca Vergiliu, sau chiar ca Horaţiu. Niciodată n-a reuşit să-şi ascundă antipatia faţă de August. Ba chiar îl sfidează cînd îşi exprimă ferma convingere că, pentru eternitate, el va rămîne ca autorul poeziilor pentru care fusese incriminat de tiranicul Octavian August; că va rămîne "poetul iubirii".
Este ceea ce ţine să spună şi în binecunoscutul epitaf, pe care singur şi 1-a compus:
"Sub aceasta piatră zace Ovidiu, cîntăreţul iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent. O, tu ce trecipe-aice, dac-ai iubit vreodată, te roagă pentru dînsul: să-i fie somnul lin!"
Unde e înmormîntat Ovidiu ?
La întrebarea "Unde e înmormîntat Ovidiu?" s-au dat răspunsuri încă de acum 500 de ani; răspunsuri, bine înţeles, fără nici un temei de adevăr. Astfel, în 1508 lumea a aflat vestea senzaţională (cine o va fi vehiculat?) că s-a descoperit mormîntul lui Ovidiu tocmai... într-o cetate din pusta Ungariei, care azi se numeşte Szombathely ! Peste vreo 70 de ani (mai precis în 1581) s-a anunţat că mormîntul poetului a fost găsit... tocmai la Kiev!
Versiunea aceasta o cunoştea şi cronicarul Miron Costin. Dar era cel puţin greu, dacă nu chiar imposibil, să poţi admite că poetul ar fi murit la o depărtare de peste o mie de kilometri de Tomis, de oraşul unde fusese relegat. Şi atunci, s-a pus întrebarea: dar mai întîi unde se afla anticul oraş Tomis? Ei bine, tot în secolul al XVI-lea s-a afirmat (ciudat şi nu prea !) că oraşul Tomis, modernizîndu-şi numele - dar în ce formă ?!- a devenit Tomes-Var, care în limba maghiară s-a pronunţat "Temesvâr": deci Timişoara de azi!
Alţi cronicari, tot din secolul al XVI-lea - de astă dată polonezi - au afirmat că Tomisul se afla pe locul oraşului Cetatea Albă; o localizare pe care şi Miron Costin şi Dimitrie Cantemir, formaţi la şcoala cronicarilor polonezi, o admiteau şi ei. Abia în secolul XVIII-lea un călător francez şi un istoric austriac au susţinut că Tomisul se afla pe locul Constanţei de azi şi numai pe la mijlocul secolului trecut a fost dovedită arheologic, pe baza inscripţiilor antice existente, această localizare.
Dar unde este mormîntul lui Ovidiu? Cronicarul Eusebius din Cesarea - care a trăit în secolele III-IV -spune clar că marele poet a murit în anul 17 e.n. şi că a fost înmormîntat lîngă zidul cetăţii Tomis. Se ştie că ilustrul poet surghiunit s-a bucurat de stima şi preţuirea localnicilor, de privilegii şi onoruri din partea oficialităţilor oraşului, care desigur că i-au făcut şi funerariile cuvenite, precum şi un frumos sarcofag după cum relatează şi umanistul Georgius Trapezuntius. Dar, dintre numeroasele sarcofage de piatră, frumos lucrate şi admirabil decorate găsite şi expuse azi în muzeul şi oraşul Constanţa nu se poate şti dacă vreunul este sau nu sarcofagul lui Ovidiu. Cît despre locul unde a fost înmormîntat, prof. C. Scorpan era de părere că locul acesta ar putea fi pe unde este azi piaţa cu parking din faţa librăriei "Eminescu", lîngă vechea poştă, sau, ceva la nord-est, prin părţile străzilor de azi V. Alecsandri, Negru Vodă sau Mircea cel Bătrîn.
Publius Ovidius Naso ( Ovidiu ) s-a nascut la data de 20 martie, 43 î.Hr., Sulmo, azi Sulmona/Aquila la aprox. 140 km depărtare de Roma,si a murit in data de 17 sau 18 d.Hr in orasul Tomis, azi Constanţa.
Ovidius ( Ovidiu in română ) este unul dintre clasicii literaturii latine a fost un poet roman.
Ovidiu a excelat în forma distihului elegiac, cu excepţia Metamorfozelor, scrise în hexametru dactilic, după modelul Eneidei lui Virgiliu sau epopeelor lui Homer.
Opera lui Ovidius:
METAMORPHOSES
AMORES
HEROIDES
ARS AMATORIA
TRISTIA
EX PONTO
FASTI
http://art-zone.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu