Craciunul la curtile domnesti.

Nasterea Domnului a fost sarbatorita intotdeauna cu mare fast in tara noastra, dar mai ales la curtile domnesti din Tara Romaneasca si Moldova. Potrivit marturiilor pastrate pana astazi, fie de la cronicari pamanteni, fie de la pelerini straini, in preajma Craciunului, domnitorii din tarile romane erau foarte darnici. A ramas consemnat faptul ca, in ziua de Craciun, dupa ce participau la slujba Sfintei Liturghii, domnitorii romani daruiau celor de la curte, sfetnicilor si boierilor, precum si clerului si celor saraci, tot felul de daruri Cum era sarbatorit Craciunul in curtile domnesti ? Potrivit pelerinului Paul de Alep, arhidiaconul sirian care l-a insotit pe patriarhul Macarie al Antiohiei, in calatoriile sale, prin Tarile Romane, in ajunul Nasterii Domnului se organizau vanatori spectaculoase, la care participau mii de oameni, pentru a se obtine vanatul necesar pregatirii celor mai bune mancaruri, pentru mesele domnesti de Craciun. Tot in ajunul Craciunului, oastea tarii se aduna la Curtea Domneasca, unde canta din instrumente de tot felul si din tobe, in timp ce domnitorul sedea in turnul portii, de unde asculta cantarea. In timpul domniei lui Matei Basarab, cu putin timp mai inainte de Craciun, episcopii si staretii manastirilor obisnuiau sa vina la Curte, spre a inchina domnitorului felurite daruri. Cu aceasta ocazie, ei ramaneau la Curte pana dupa sarbatoarea Botezului Domnului, participand la toate slujbele si adunarile care aveau loc. Tot in ajunul Craciunului, impreuna cu sotia si cu boierii cei mai de seama de la Curte, domnitorul mergea la Mitropolie sau in Biserica Domneasca, unde asculta slujba de Craciun, savarsita de mitropolit. In timpul slujbei de Craciun, un felinar aprins se ridica in fata portii, pentru a se pastra linistea, nimeni nemaiavand voie sa treaca pe drum. Dupa slujba, intorcandu-se la Curte, domnitorul daruia vesminte tuturor celor aflati in slujba sa, de la dregatori si pana la soldati. Unora le daruia lucruri scumpe, din matase, iar altora le daruia lucruri simple, din lana. Dupa impartirea darurilor, toti cei adunati petreceau impreuna, mancand si cantand. Era obiceiul ca mitropolitul sa binecuvinteze mesele intinse de domnitor, atat cele pentru boierime, cat si cele pentru cei saraci si calatori. Aceste mese erau deosebit de bogate, fiind incarcate cu tot soiul de mancaruri si impodobite cu aur si argint. Fiecare mancare era prezentata mai intai domnitorului, care isi dadea cu parerea, in timp ce tobele si tunurile zguduiau locul. In ziua de Craciun, dupa slujba, domnitorul impartea daruri de mancare si haine tuturor cersetorilor si oamenilor saraci pe care ii gasea. In aceasta zi, din nou, boierii si oamenii de rand petreceau impreuna, mancand si cantand. Mai apoi, in timpul pranzului, domnitorul avea obiceiul de a trimite mancaruri dintre cele mai alese tuturor acelora pe care ii cinstea. In aceste zile, la domnitor veneau toti marii demnitari ai tarii, care ii aduceau acestuia daruri scumpe, covoare scumpe si obiecte artistice din aur si argint. Odata cu primirea darurilor, marele logofat, in numele tuturor, rostea un cuvant de multumire si ii ura domnitorului toate cele bune. Mai apoi, duce ce toti demnitarii ii sarutau mana domnitorului, acesta le spunea cateva cuvinte blande, incredintandu-i ca nu va conduce cu asprime, ci cu mila. In ziua de Craciun, cele mai mari daruri impartite erau cele de impacare si de iertare, precum marturiseste italianul Franco Sivori, care a petrecut doi ani in Tara Romaneasca, alaturi de voievodul Petru Cercel (1583-1585), in timpul domniei sale: "Toti dusmanii se impaca, oamenii isi fac daruri unul altuia si, de la cel mai mare si pana la cel mai umil, toti vin la curtea principelui, pentru a i se inchina (a-l cinsti), aducand daruri, care un lucru, care altul." Teodor Danalache www.crestinortodox.ro

N. Iorga şi Câmpulungul Moldovenesc.

În 1905, N. Iorga (1871-1940) a făcut o lungă călătorie prin oraşele şi satele bucovinene, impresiile şi le-a înfăţişat în cartea „Neamul românesc în Bucovina”, amintind locurile prin care a trecut. În ceea ce priveşte Câmpulungul Moldovenesc şi împrejurimile lui, amintesc Moldoviţa, Vama, trece la Prisaca şi apoi la Câmpulung, când "încep cele dintâi case (...) care se tot deşiră între muncelele cu brazi (...); femeile sunt îmbrăcate ca la munte, pe cap cu ştergare albe de pânză de casă, oameni în sumane cu pălării largi (...). Într-o grădină publică e o clădire ca pentru un oraş mare", există şi astăzi. Dintre câmpulungeni menţionez aprecierea istoricului făcută profesorului-etnograf Ion Ştefureac, care a prezentat la expoziţia de la Bucureşti, din 1906, un „Album de artă naţională românească”. Lui i-a scris N. Iorga: "Dragă D-le Ştefureac, ce faci e foarte bine şi frumos. Albumurile le cunosc. După închiderea expoziţiei încredinţează-mi-le pentru a reproduce din ele. Orice trimitere de fotografii ar fi binevenită. Primeşte încredinţarea întregii mele consideraţii - N. Iorga." În ianuarie 1909, Societatea "Şcoala română" din oraşul Câmpulung Moldovenesc s-a hotărât să organizeze o şezătoare literară la care a fost invitat şi N. Iorga, să ţină o conferinţă despre trecutul ţinutului câmpulungean. "Se făcuse mari pregătiri - scria tânărul Vasile Liţu - şi lumea aştepta cu multă nerăbdare sosirea celui mai iubit român în Câmpulung."

N. Iorga a fost însă oprit de jandarmi la gara de graniţă Burdujeni, la intervenţia contelui austriac Francisc Bellegarde - prefect şi deputat al Câmpulungului. Contele motiva - în scrisoarea adresată lui N. Iorga - că a interzis sărbătorirea din oraş, pentru că aceasta ar fi putut fi privită atunci, în toate cercurile Austriei (...), ca o demonstraţie română iredentistă şi, evident, antiaustriacă. Răspunzându-i contelui, N. Iorga a arătat că nu ştie ce e iredentismul, precizându-i: "ştiu însă că neamul meu are drepturi exclusive asupra teritoriului său naţional din care face parte şi întreaga Bucovină." - "Veneam la Câmpulung - unde fusesem invitat - să vorbesc despre trecutul nostru, pe care nici o putere din lume nu ni-l poate răpi, nici nu-l poate împiedica de a ne da îndemnuri şi speranţe. Trecutul Câmpulungului era subiectul conferinţei mele (...). Că d-v., politician austriac, nu puteţi iubi idealul românesc, (...) nu m-am îndoit. Deci câmpulungenii n-au ascultat o conferinţă despre trecutul lor. Paguba nu e aşa mare, se vor desprinde mai mult de prezent şi se vor gândi mai mult la viitor (...). Căci în lumea aceasta, conte Bellegarde, una din cele mai rari fericiri, când te-a făcut Dumnezeu cu suflet drept, e să afli adversarul pe care-l meriţi!" În Câmpulung spiritele erau "foarte agitate" la ştirea interzicerii conferinţei marelui istoric. În cartea sa „Oameni care au fost”, N. Iorga l-a amintit şi pe T.V. Ştefanelli, ce "a strâns ani de zile, asupra republicei de ţărani a Câmpulungului atâtea documente, care, tipărite deunăzi, [1915] luminează puternic această viaţă sătească de un caracter aşa de original." "(...) Fiecare loc de pământ are o poveste a lui - a scris N. Iorga -, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi şi trebuie şi un dram de iubire ca s-o înţelegi (...)." După Marea Unire din 1918, în toamna anului 1919, N. Iorga a venit şi în Câmpulungul Moldovenesc. A fost primit cu mare entuziasm de poporenii şi intelectualii oraşului. Marele istoric a vorbit mulţimii de oameni în faţa Bisericii Catedrale din centrul oraşului despre trecutul câmpulungenilor, despre înţelesul cel vechi al Câmpulungului Moldovenesc, despre legăturile lui cu Moldova. "Cât timp a ţinut domnia Moldovei, câmpulungenii au fost liberi", a spus el şi aducea ca mărturie scrisorile câmpulungenilor găsite la Bistriţa. "(...) De atunci, dinainte de 1350, cu veacuri în urmă, vă ştiu şi am trăit, pot zice, cu moşii şi strămoşii dumneavoastră prin foile zapiselor celor vechi şi [a] cărţilor de demult. De atunci o clipă nu v-am pierdut din vedere până acum, şi mi-e foarte drag de dumneavoastră. De aceea aş fi vrut să vin acum unsprezece ani, când m-aţi chemat (...). Dumneavoastră aţi făcut un Câmpulung ţărănesc, care se ocârmuia de sine, de ţărani care erau liberi. Toţi aveau în stăpânirea lor pământ(...). Dumneavoastră n-aţi avut stăpânitori numiţi din partea domniei, dumneavoastră v-aţi ţinut cu oameni aleşi de dumneavoastră; dumneavoastră nici n-aţi plătit bir pe vremea domnilor Moldovei, ci aţi făcut un dar domnilor Moldovei în fiecare an, prin bună învoială (...). Aşa a trăit Câmpulungul veacuri întregi, şi despre dăinuirile acestea au rămas urme în scris (...). Dumneavoastră de la cărturarii dumneavoastră aveţi de învăţat atâtea lucruri, dar noi cu toţii avem de învăţat atâtea lucruri, de la dumneavoastră, de la datinile dumneavoastră, de la cântecul cel vechi, de la danţurile dumneavoastră, de la cusăturile dumneavoastră cele frumoase şi de la graiul dumneavoastră curat (...)." Unul din reporterii vremii a notat: "Şi iată Câmpulungul - gura satului - cu pâlcuri de ţărani voinici, frumoşi, cu pletele rezemate pe umere şi femei cu trupurile strânse în catrinţe înflorate (...). Pe munţi răsuflă pădurile de brad. Rarăul stăpâneşte înălţimile. Soarele îşi grămădeşte tot aurul pe valea lungă. Drapelele închin lumini de curcubeu. Ca un vuiet de codru creşte strigătul câmpulungenilor (...). L-am auzit - scria în continuare reporterul - de sute de ori vorbind pe N. Iorga, dar n-am auzit o cuvântare mai frumoasă ca cea ţinută la Câmpulung, acolo, în inima munţilor (...), în mijlocul sutelor de ţărani." "Dumneavoastră [câmpulungenii] aţi dat şi un domn Moldovei: pe Ioan al lui Toader Călmaşul, care şi-a zis (grecizat) Callimachi, Calimah, cum au înţeles ai noştri (...). Mama lui era câmpulungeancă (...). Ioan Vodă v-a făcut biserica cea mică (...)", spunea N. Iorga, ce era pe locul unde e azi Biserica Sf. NicoIae. Ioan Teodor Callimachi a fost mai întâi dragoman (interpret oficial, înalt dregător, tălmaci) al imperiului otoman (1741-1751) şi (1752-1756) şi apoi domn al Moldovei (1758-1761), ducând o politică fiscală excesivă. Fratele domnitorului, Gheorghe, s-a născut tot în Câmpulungul Moldovenesc, la sfârşitul secolului al XVII-lea. A studiat Teologia la şcoala de la Mănăstirea Putna, devenind monah şi primind numele de Gavril. Şi-a desăvârşit învăţăturile şi el la Constantinopol, devenind Mitropolit al Tesalonicului (1745-1760), sub numele Gavril Callimachi, iar apoi Mitropolit al Moldovei, când ctitoreşte la Iaşi (în secolul XVIII), între anii 1761-1769, Biserica numită azi "Mitropolia veche". Domnitorul Ioan Teodor Callimachi a rânduit ca în anul 1761 Schitul Măgura Iaşilor, ridicat de domnitorul Constantin Nicolae Mavrocordat în 1734, să devină spital pentru bolnavii de ciumă sub grija Mănăstirii Sfântul Spiridon, construindu-se în acest scop mai multe case. De asemenea, în timpul său se întemeiază Mănăstirea Văratec, se unifică mănăstirile Neamţ şi Secu şi sprijină Mănăstirea Râmeţ din Transilvania cu veşminte şi cărţi. În încheierea cuvântării sale, N. Iorga a vorbit despre stăpânirea austriacă în Bucovina şi implicit în Câmpulungul Moldovenesc, exprimându-şi toată încredea în reînvierea oraşului şi prosperarea vieţii localnicilor. "Dintre ţinuturile româneşti nici unul nu se înfăţişează atât de curat românesc - una din alta şi una prin alta - ca ţinutul Câmpulungului (...), accentua el, cel mai românesc pământ din ţara de veşnic drept românesc al Bucovinei (...). Aveţi în Câmpulung una din cele mai mândre văi locuite de poporul nostru." În adierea vântului drapelele tricolore voioase fâlfâiau, fâlfâiau vesele, simbol al bucuriei depline! Profesor Graţian Jucan

Ospitalitatea.

Ospitalitatea, adica primirea si gazduirea strainilor, in afara oricarui interes, este o trastura esentiala a crestinului, atata timp cat iubirea fata de Dumnezeu se manifesta mai ales prin iubirea fata de aproapele. Ospitalitatea aratata celor straini izvoraste din multumirea adusa lui Dumnezeu pentru darurile primite, din mila crestina, care urmeaza milei Celui care tine toate in fiinta, si din dragostea dezinteresata fata de aproapele aflat in nevoi. Ospitalitatea este o trasatura caracteristica a poporului roman, aceasta manifestandu-se mai ales sub forma unei deschideri spre celalalt, intr-o dorinta curata de comuniune. Ernest Bernea, apostol al ospitalitatii "Ospitalitatea este legea omului innoit prin darurile lui Iisus. Ingenuncheat sub icoana, in umbrele serii, gazda rodnicelor randuieli asteapta sa-i cada drumetul ostenit si sarac, drumetul nestiut si necunoscut, drumetul fara paine, fara capatai. Stergarul ospitalitatii mangaie fruntea asudata, vinul intaritor umezeste buzele arse, vorba unduita si chipul luminat implinesc singuratatea saraca a drumetului." "Ospitalitatea inseamna suflet deschis, primitor si binefacator, inseamna lege a omeniei, dincolo de alegere. Omul se pune pe sine si casa sa la dispozitia unui necunoscut, al unui om nenorocit, a unui ratacitor, culegator de singuratate si lipsa. A-ti primi fratii, parintii sau rudele de orice fel nu inseamna a respecta legea ospitalitatii." "Ospitalitatea se asaza pe treptele superioare ale omeniei si este o expresie a luciditatii desavarsite. A fi ospitalier inseamna a fi gazda tuturor celor care iti bat la usa, inseamna a fi gazda tuturor sarmanilor, a acelora pe care i-a apucat seara fara masa, fara casa, a celor alungati, urati, inseamna a fi gazda omului frate de destin cu tine, gazda fapturii lui Dumnezeu si a adevarului intrupat. Ospitalitatea nu poate fi inteleasa prin randuielile sociale ale moralei, ci numai prin acelea spirituale, picuri din viata si lumina cereasca." Ospitalitatea, modul intalnirii cu Dumnezeu Ospitalitatea crestina izvoraste din modul intruparii Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, care nu se naste in centrul atentiei, ci la marginea societatii, intr-un loc trecut cu vederea de toata lumea. Dumnezeu isi asuma conditia anonimatului si a strainului, declarata raspicat prin modul Intruparii Sale si prin moartea pe Cruce, fiind parasit de toti cei pe care i-a ridicat din necunostinta, din boli si din moarte. In drumul lor spre Emaos, cand Sfintii Apostoli Luca si Cleopa s-au intalnit cu Mantuitorul inviat, crezand ca El nu stie nimic despre evenimentele petrecute in cetate, L-au intrebat, zicand: "Tu singur esti strain in Ierusalim?" (Luca 24, 18). Aceasta intrebare nu este doar un soi de repros adresat strainului, ci si o recunoastere inconstienta a faptului ca Mantuitorul este singurul cu adevarat strain in Ierusalim si in aceasta lume. Cei doi Apostoli s-au milostivit de Cel strain si L-au invitat sa ramana la ei, caci se apropia noaptea. In timpul mesei, cand Iisus a frant painea, atunci ochii lor s-au deschis si L-au cunoscut pe Cel strain, aratand, prin aceasta, ca Dumnezeu ramane strain celor ce nu se impartasesc cu El si se descopera acelora care Il primesc in launtrul lor. In cele din urma, cei doi ucenici s-au aflat musafiri in propria casa, ei fiind gazduiti de strainul intalnit pe cale. Conditia de strain adoptata de Dumnezeu este cea care il obliga pe crestin sa adopte, la randul sau, modelul ospitalitatii absolute, care nu poate trece cu vederea nici un strain. Pentru crestini, calatorul strain Il reprezinta in mod tainic pe Dumnezeu, care iese in intampinarea fiecaruia. Sfintii ii primeau pe oaspeti si pe straini ca si cum L-ar fi primit pe Dumnezeu, cu nespusa smerenie, dragoste si slujire, acestia traind intr-o asteptare continua a Lui. Ospitalitatea lui Avraam Este exemplara ospitalitatea Dreptului Avraam, care, fara a sti mai dinainte, a primit in gazda pe Dumnezeu, in chipul a trei ingeri, carora le vorbea la singular. "Domnul S-a aratat iarasi lui Avraam, la stejarul Mamvri, intr-o zi pe la amiaza, cand sedea el in usa cortului sau. Atunci, ridicandu-si ochii sai, a privit si iata trei Oameni stateau inaintea lui; si cum l-a vazut, a alergat din pragul cortului sau in intampinarea Lor si s-a inchinat pana la pamant. Apoi a zis: "Doamne, de am aflat har inaintea Ta, nu ocoli pe robul Tau! Se va aduce apa, sa Va spalati picioarele si sa Va odihniti sub acest copac. Si voi aduce paine si veti manca, apoi Va veti duce in drumul Vostru, intrucat treceti pe la robul Vostru!" (Facere 18, 1-5). Sfantul Apostol Pavel ne indeamna la ospitalitate, facand referire la ospitalitatea lui Avraam: "Primirea de oaspeti sa n-o uitati caci, prin aceasta, unii, fara ca sa stie, au primit in gazda ingeri. Aduceti-va aminte de cei inchisi (intr-o nevoie oarecare), ca si cum ati fi inchisi cu ei; aduceti-va aminte de cei ce indura rele, intrucat si voi sunteti in trup" (Evrei 13, 2-3). Mai mult, insusi Mantuitorul ne spune ca, oridecate ori primim un om in numele lui Dumnezeu, pe El il primim, impreuna cu Tatal, zicand: "Cel care primeste pe cel pe care-l voi trimite Eu, pe Mine Ma primeste; iar cine Ma primeste pe Mine, primeste pe Cel ce M-a trimis pe Mine" (Ioan 13, 20). De asemenea, omul care-L iubeste pe Dumnezeu si pazeste poruncile Lui se va invrednici de a-L primi pe El in casa sufletului, precum tot El ne incredinteaza: "Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi, si vom veni la el si vom face locas la el" (Ioan 13, 23). Fiul lui Dumnezeu, strainul cel flamand si bolnav "Cand va veni Fiul Omului, intru slava Sa, si toti sfintii ingeri cu El, atunci va sedea pe tronul slavei Sale. Si se vor aduna inaintea Lui toate neamurile si-i va desparti pe unii de altii, precum desparte pastorul oile de capre. Si va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stanga. Atunci va zice Imparatul celor de-a dreapta Lui: Veniti, binecuvantatii Tatalui Meu, mosteniti imparatia cea pregatita voua de la intemeierea lumii. Caci flamand am fost si Mi-ati dat sa mananc; insetat am fost si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit; gol am fost si M-ati imbracat; bolnav am fost si M-ati cercetat; in temnita am fost si ati venit la Mine. Atunci dreptii Ii vor raspunde, zicand: Doamne, cand Te-am vazut flamand si Te-am hranit? Sau insetat si Ti-am dat sa bei? Sau cand Te-am vazut strain si Te-am primit, sau gol si Te-am imbracat? Sau cand Te-am vazut bolnav sau in temnita si am venit la Tine? Iar Imparatul, raspunzand, va zice catre ei: Adevarat zic voua, intrucat ati facut unuia dintr-acesti frati ai Mei, prea mici, Mie Mi-ati facut. Atunci va zice si celor de-a stanga: Duceti-va de la Mine, blestematilor, in focul cel vesnic, care este gatit diavolului si ingerilor lui. (...) Intrucat nu ati facut unuia dintre acesti prea mici, nici Mie nu Mi-ati facut" (Matei 25, 31-45). Ospitalitatea sa fie dreapta ! Se spune ca orice fapta buna poate fi subminata de raul care o urmareste. Astfel, pentru cei imprudenti, ospitalitatea si dragostea de straini poate atrage dupa sine foarte usor pacate precum imbuibare si betia, petrecerea si rasul patimas, precum si altele asemenea. Pentru a evita aceste ispite si caderi, Sfintii Apostoli au hotarat ca ospitalitatea sa fie savarsita cu intelepciune, in Duhul Sfant, dupa cum citim: "Cautati sapte barbati dintre voi, cu nume bun, plini de Duh Sfant si de intelepciune, pe care noi sa-i randuim la aceasta slujba" (Fapte 6, 1-3). De asemenea, ospitalitatea facuta dintr-un anumit interes, material sau social, este neplacuta lui Dumnezeu, caci nu izvoraste din dragoste curata si din mila, ci din egoism si lacomie. Oridecate ori ne vom multumi cu "cercul stramt" al propriei persoane, orice asteptare a lui Dumnezeu va ramane lipsita de raspunsul mult-asteptat. Pentru a se transforma intr-o autentica intalnire cu Dumnezeu, ospitalitatea trebuie sa se manifeste mai ales ca o iesire din sine, spre celalalt, intr-un gest lipsit de orice urma de egoism. Teodor Danalache www.crestinortodox.ro

Toamna.

Casian Balabasciuc

Toamna este un fel de sâmbătă a anului, este vremea la care omul, după ce îşi vede ogoarele culese şi goale, cămările rânduite şi pline, are răgazul să se simtă obosit şi să-şi dorească un dram de odihnă. Nici prea multă, ca să nu se nărăve ască la huzur şi lene, nici prea puţină, ca să-i renască vlaga mădularelor trudite de muncile de peste an. În bătătura casei, roadele agonisite cu bătăturile palmelor mărturisesc despre vrednicia gospodarilor şi sunt chezaşe îndestulării de peste iarnă. La munte mai ales, unde iernile sunt lungi şi aspre ca gerurile ce fac să trosnească în pădure copacii, e musai ca din gospodărie să nu lipsească hrana omului şi a vitelor sale. Fânarele pline şi stivele de lemne frumos aşezate sub peretele dinspre miazăzi, sacul cu mălai din cămară şi movila de barabule din beci sunt cele ce vor ţine piept mormanelor de zăpadă ce vor troieni drumuri şi poteci deopotrivă făcând anevoioasă orice încercare de aprovizionare. Apoi, dacă pe cuiele bătute rar în grinda cămării mai atârnă şi câteva bucăţi de slănină, groasă de două sau trei degete, nişte hartane afumate şi o funie sau două de usturoi, poate să vină şi mama iernii, că nu e pricină de spaimă. În putina din tinda curată adastă laptele acru adunat de cu vară. Sigur că gospodarul s-a obosit să pună în coşurile aninate şi câteva mere roşii sau galbene din pomii aflaţi neapărat în grădina din spatele casei. Şi a pitit bine într-o oală smălţuită mierea scoasă peste vară de la roiurile din stupii pântecoşi, ca nu cumva cine ştie ce spiriduş năzdrăvan să păcătuiască poftind pe ascuns la dulceaţa ei. Nu a uitat nici de sacii cu boabe pentru păsările de curte, care trebuie bine păziţi de cutezanţa chiţăitoarelor năvăliri nocturne şi ca urmare sunt straşnic păziţi de capcane fioroase, gata să prăpădească şoricimea nepoftită. Ei, dar nu numai astea sunt grijile omului gospodar, căci bune sunt toate şi rânduite cum se cade la locurile lor. Nu cercetaţi cu prea mare nedumerire damigeana din cel mai ferit ungher al cămării. Aceea pare inima gospodăriei, căci în ea, fie că e negru ca sângele închegat, fie că e auriu ca frunzele atinse de surâsul toamnei, vinul aşteaptă venirea sărbătorilor, fără habar la privirile jinduitoare ale stăpânului casei. Şi tot prin preajmă vor fi fost cele câteva sticle butucănoase umplute până la dop cu rachiu parfumat şi îmbietor, care au dispărut nu se ştie cum, ori ca să apară mai târziu din ascunzătoare pe mesele întinse la Crăciun, la Anul Nou sau la Bobotează, ori ca să nu mai fie găsite niciodată din cine ştie ce pricină bună de mirare. Iar dacă toate sunt aşa cum le-am zis, de acuma poate să vină şi iarna…

Si eu sunt copilul Lui!

Pe acest drum al vietii suntem mereu pusi in situatia de a vedea Adevarul sau minciuna, Binele sau raul, caderea sau ridicarea... Dar pentru a deosebi puterea dumnezeiasca de neputinta omeneasca, avem dovada incontestabila a minunii, care descopera puterea Iubirii de a readuce natura decazuta la starea initiala, la Viata. "In spatele oricarei minuni exista compatimirea lui Dumnezeu, mila Lui si dragostea pentru zidirea Lui..." spunea Ips. Anthony Bloom, dar din pacate ramanem fascinati de minune ca o intamplare nemaivazuta si uitam ca Domnul compatimeste cu noi, Ii este mila de noi si in acelasi timp ne iubeste mereu! Nu cred ca exista o imagine mai sfasietoare ca imaginea unui copil decedat, ce este pus intr-un cosciug si urmeaza a fi inmormantat. Nu cred ca poate rezista cineva, oricat de dur si incercat ar fi in viata, sa nu planga. Stiu preoti care nu sunt in stare sa savarseasca slujba inmormantatarii, pentru ca li se pare imposibil a se ruga, fiind clipa care-ti destainuie starea adevarata in care ne aflam: nevinovatia copilariei si consecinta despartirii de Dumnezeu. M-am intrebat adesea de ce nu este acuzat Hristos ca ar fi avut si copii? Toti acesti "oameni de stiinta" care mereu fac cate o descoperire ce "va zgudui din temelii crestinismul", nu au anuntat ca au gasit pe copiii Lui? Este clar: pentru simplu fapt ca toti suntem copiii Lui!!!... Exista lucruri pe care le facem constienti si vorbe pe care le spunem inconstienti; si astfel iti dai seama ca in subconstientul fiecaruia din noi - fie crede, fie nu crede - sta marturie, adanc pastrata!, ca suntem copiii lui Dumnezeu toti… De aceea m-am exprimat spunand "nevinovatia copilariei", caci fiecare din noi nu este altceva decat un copil pentru Domnul. El este Tatal, iar noi suntem si ramanem pana la sfarsitul vietii noastre, copii. Noi suntem datori cu o scuza, el ne imbratiseaza cu iertare pentru ceea ce facem. Ce parinte nu-si iarta copilul? "Si acum, Doamne, Tu esti Tatal nostru, noi suntem lutul si Tu olarul, toti lucrul mainilor Tale suntem! O, Doamne! Nu Te mania pe noi foarte si nu-Ti aduce aminte la nesfarsit de faradelegile noastre! Priveste, caci noi toti suntem poporul Tau!” (Isaia 64, 7-8). Sfantul nu este altceva decat fiul risipitor care se intoarce in Casa Parinteasca si indeplineste dorintele Parintelui cu bucuria recunostintei ce ar trebui sa ne caracterizeze pe fiecare din noi… Hristos a ascultat rugaciunea lui Iair, insa nu as vrea ca cineva sa creada ca rugaciunea lui nu este ascultata! Sunt multi parinti care si-au pierdut copiii si fara indoiala s-au rugat pentru o minune, dar Domnul "nu a facut nimic". Asa se pare la prima vedere, iar daca Domnul tace, eu nu pot raspunde in locul Lui… Pot insa sa impartasesc cu voi un gand: care este scopul final, sa traiesti viata sau sa te mantuiesti?... Iar Domnul i-a mantuit! Un alt aspect pe care-l trecem cu vederea sunt cuvintele Mantuitorului: "N-a murit, ci doarme", si sigur n-a spus-o din politete, ci cred ca ni se dezvaluie ce este moartea: somn! Cei mai multi dintre noi o considera ca fiind cel mai cumplit lucru pe acest pamant, ceea ce nu ne lasa sa traim viata, tragedia existentei… Si totusi este un simplu somn! O adormire catre grijile lumesti, dar o trecere la cele Ceresti. Fiecare clipa de somn este o mica moarte, fiecare trezire este ca o inviere… Iar daca somnul este atat de benefic organismului, de ce moartea nu ar fi si ea binefacatoare?! Citeam un articol despre niste cercetari facute in SUA si un sondaj de opinie pentru a intreba cati ani ar vrea sa traiasca in medie omul de azi, iar concluzia dezamagitoare pentru cercetatori: 65-67% vroiau sa traiasca pana la varsta de cel mult 80 de ani; 7-9% pana la varsta de 120 de ani si doar 1,4% vesnic pe acest pamant! (cred ca cei care vroiau sa traiasca vesnic pe acest pamant erau bogati…), restul nici macar nu au fost interesati! Toate minunile care sunt mentionate in Sfanta Evanghelie si citite iara si iara an de an, au scopul de a ne intari in credinta si a ne trezi sentimentul dragostei. Suntem chemati sa iubim, nu doar sa credem; suntem chemati sa cercetam, nu sa ramanem pasivi; caci fiecare zi poate fi o rascruce si fiecare gand ar trebui sa fie o rugaciune. Dostoievski spunea ca: "Daca vrei sa vezi Raiul, uita-te in ochii unui copil”, asa si noi, daca vrem sa vedem cat ne iubeste Domnul, sa ne uitam in ochii copilei inviate! Bucuria pur si simplu se revarsa..." Arhim. Siluan Visan www.crestinortodox.ro

Sarbatoarea dracilor.

Diavolului ii place sa schimonoseasca chipul fapturii create de Dumnezeu. El a fost cel care l-a ispitit pe om sa alunece dinspre perfectiune spre stricaciune. Si ce este in fapt stricaciunea daca nu o schimonosire, o batjocorire a chipului bun in care au fost create lumea si omul? Cine ar fi crezut insa ca va veni o vreme cand omenirea va face o sarbatoare din acest lucru? Cine s-ar fi asteptat, nu cu mult timp in urma - cand inca eram crestini - ca va veni o vreme cand vom abandona cu totul sfintenia chipului lui Hristos din noi pentru a adopta chipul cazut al lui antihrist? Lumea actuala este capabila de a justifica orice. Gaseste deseori justificari pentru sinucideri, pentru necredinta sau pentru traiul in pacat. Dar este un moment trist si apocaliptic atunci cand omenirea, la unison, gaseste justificari si motive pentru imbracarea chipului dracesc. Satana ar rade probabil in hohote vazand in ce hal de prostie i-a adus pe oameni, cat de subjugati de lucrarea lui au ajuns! Dar eu nu cred ca rade. Diavolul e prea serios, nu are timp de glume. Vremea lui, iata, se apropie pe zi ce trece. Lucrarea lui e din ce in ce mai subtila pentru cei ce nu-l cunosc, dar din ce in ce mai evidenta pentru cei ce stiu cu cine au de-a face. O veche vorba din popor spune ca "Cine se aseamana, se aduna". Si in timp ce Hristos zicea ca vine stapanitorul acestei lumi; si el intru Mine n'are nimic, oamenii lumii de azi se regasesc parca intru totul in lucrarile diavolului, cautand sa-l imite ca niste adevarati preoti ai lui. Acestora le spun sa nu aiba nicio indoiala: de traiul impreuna cu diavolul "se vor bucura" in veci. Doar ca in aceasta nu va fi nicio bucurie. Iar pentru noi, cei ce cautam mantuirea, a venit cred momentul sa ne osebim de inchinatorii la diavoli, urmand cuvintele apostolilor: Nu va injugati la jug strain cu cei necredinciosi, caci ce insotire are dreptatea cu faradelegea? sau ce partasie are lumina cu intunericul? si ce invoire este intre Hristos si Veliar? sau ce are laolalta un credincios cu un necredincios? sau ce intelegere este intre templul lui Dumnezeu si idoli? Ca noi suntem templu al Dumnezeului Celui-Viu, asa cum a zis Dumnezeu. Paul Cocei www.crestinortodox.ro

Statul e o curvă

STATUL E O CURVĂ: îi dai banii înainte şi, când te aştepţi să-ţi presteze serviciile pentru care ai plătit corect, conform târgului, te trezeşti că îţi trânteşte uşa în nas. Afirmaţia nu este a mea, ci a unui bolnav de cancer. Nu este singurul. Este doar unul dintre bolnavii de cancer care acuză statul de imoralitate, din moment ce i-a plătit taxele şi impozitele impuse, aşteptând să i se garanteze siguranţa stării de sănătate. Dar, când a început lupta cu boala, s-a trezit singur şi abandonat. Este STATUL TRĂDĂTOR cel care, deşi îi datora protecţie, a scos de pe piaţă multe citostatice, a eliminat medicamentele ieftine şi l-a făcut să trăiască neputinţa fizică de a-şi procura medicaţia de bază. Umilit, a înţeles că preţul medicamentelor e mai important decât preţul vieţii lui, pentru simplul motiv că el, biet bolnav, nu mai poate aduce beneficii în buzunarul statului; un stat care îl lucrează pe la spate, care e interesat să facă economii, şi nu are niciun interes ca el să trăiască mai bine. Sau măcar să trăiască! Şi asta, pentru că este un STAT MAFIOT, ce dezvoltă structuri paralele, folosind structurile statului clientelar. Boala şi spaima de moarte devin afaceri profitabile. Se închid spitale şi se deschid tot mai multe farmacii, unde se vând medicamente negociate la preţuri avantajoase pentru afacerişti. La mijloc, bolnavul de cancer. Viaţa lui e o afacere: afacerea LOR. Disperarea lui de a trăi satisface nevoia LOR de a trăi mai bine. Trăim într-un STAT CINIC, în care, la nevoia de grijă, sistemul medical răspunde cu dispreţ, batjocură şi umilinţă. În jurul cetăţeanului amărât, doborât de vestea cruntă, nu stau psihologi, care să-i spună cum să lupte cu cancerul, aşa cum se întâmplă în ţările în care 8 din 10 bolnavi îl înving. Un stat agresiv îl face să-şi transforme revolta într-o resemnare mioritică, ce îl plasează automat în rândul celor 8 din 10 care mor. Morfina ajută; devine ultimul prieten adevărat. Dar statul cinic îşi permite, cu indolenţă, să negocieze şi acest drept fundamental al omului de a se stinge în demnitate şi îi taie doza de morfină, lăsându-l pradă chinurilor, torturîndu-l ca în Evul Mediu. E un STAT DUŞMAN, care îi alungă din cetate pe cei care nu mai pot produce pentru el şi îi face să se simtă inutili şi vinovaţi pentru slăbiciunea de a se fi îmbolnăvit. „Vreau să fiu eutanasiată!” – cere public o pacientă disperată – „am obosit să trăiesc şi să mă lupt cu sistemul!” În războiul psihologic dintre bolnavul de cancer şi statul duşman, statul a mai făcut o victimă. Victorie! Ne stăpâneşte un STAT CRIMINAL, care acceptă amatorismul şi afacerismul în structurile de conducere ale sistemului de sănătate, permiţănd promovările pe criterii politice şi menţinîndu-i în funcţii de decizie pe cei care apără diverse interese financiare. Ei au drept de viaţă şi de moarte asupra noastră. A tuturor, căci numai când suntem tineri şi sănătoşi ni se pare că bătrâneţea, boala şi moartea sunt pentru alţii. Cancerul nu e numai pentru alţii! Şi bolnavul de cancer, cândva şi el tânăr şi sănătos, o ştie prea bine! De aceea, epuizat în lupta cu birocraţia şi cu MegaStatul român, nu mai găseşte putere să lupte şi cu boala şi se înregimentează resemnat pe lista celor 465.000 de decese anuale, cu strângerea de inimă că pe noi, ceilalţi, ne-a lăsat în urmă în grija unui STAT BOLNAV. Aurora Martin www.stelian-tanase.ro