Copilul, un talant incredintat mamei...

Copilul este o parte semnificativa din fiecare dintre noi. Copilul se afla la inceputul vietii oricarui om, fie el functionar de rand sau inalt dregator. Primilor ani de viata prefer sa le spun "copil", in loc de "copilarie", spre a nu aluneca intr-o depersonalizare a lor. Copilul este deci acea bucata de vreme pe care o vom duce cu noi toata viata, pana la ultima suflare.

Copilul este ceva viu, in oricare moment al vietii noastre. Poate si de aceasta ni se spune, imperativ: "De nu va veti intoarce si nu veti fi precum pruncii, nu veti intra in Imparatia cerurilor" (Matei 18, 3). Avem in noi, chiar daca undeva departe, adanc afundata, curatenia la care ne cheama Mantuitorul. Trebuie deci sa redevenim ceea ce am fost si suntem, intr-o masura insa, din ce in ce mai slab perceptibila.

Copiii sunt talanti incredintati mamelor. Mamele primesc acesti talanti spre mantuire, dupa cum citim: "Femeia se va mantui prin nastere de fii, daca va starui, cu intelepciune, in credinta, in iubire si in sfintenie" (I Timotei 2, 15). Copii sunt deci daruri ale lui Dumnezeu, facute numai acelora care au nevoie de ele, spre mantuire.

Dar mamele nu se mantuiesc numai nascand copii (primind talantii), ci si crescandu-i pe acestia in credinta si frica de Dumnezeu (inmultind talantii). Acest lucru reiese clar din cuvantul Sfantului Pavel, cand conditioneaza mantuirea mamelor prin "daca va starui, cu intelepciune, in credinta, in iubire si in sfintenie".

In pilda talantilor, relatata de Sfantul Matei (cap.25), Mantuitorul ne spune sa luam aminte la ce facem cu darurile incredintate. Sluga care a primit un talant, nelucrand nimic din el, l-a ascuns in pamant, dandu-l iarasi inapoi stapanului. La cuvintele slugii celei lenese: "Doamne, te-am stiut ca esti om aspru, care seceri unde n-ai semanat si aduni de unde n-ai imprastiat. Si temandu-ma, m-am dus de am ascuns talantul tau in pamant; iata ai ce este al tau.", stapanul a raspuns, zicand: "Sluga vicleana si lenesa, stiai ca secer unde n-am semanat si adun de unde n-am imprastiat? Se cuvenea deci ca tu sa pui banii mei la zarafi, si eu, venind, as fi luat ce este al meu cu dobanda. (...) Pe sluga netrebnica aruncati-o intru intunericul cel mai din afara. Acolo va fi plangerea si scrasnirea dintilor."

Mama deci, odata primind talantul (copilul) incredintat ei de Dumnezeu, este datoare sa il pretuiasca si sa ii creasca valoarea, facand din el "ban de aur", adica suflet curat si iubitor de Dumnezeu, cui si apartine de drept.

Sfantul Ioan Gura de Aur, spune acelasi lucru, zicand: "Mamele sunt adevarat mame nu numai dand nastere copiilor lor, ci mai ales dandu-le o buna crestere." Astfel, nu atat purtarea in pantece o face mama pe cea care naste, cat mai ales o temeinica educatie crestina a celor nascuti, deoarece: "Patimile noastre cele mai mari incep din cea mai frageda copilarie, iar indrumarea de capetenie a noastra e in mainile mamei." (Montaigne)

O mama buna pretuieste cat o multime de invatatori, binestiind faptul ca "profesorii buni fac scolari buni, in timp ce numai mamele bune fac oameni buni". Datorita acestui lucru, nu de putine ori, mamei i s-au atribuit merite nationale: "Decaderea mamei este inceputul decaderii unui popor." (Pr. Mircea Irina) "Numai popoarele care au mame vrednice progreseaza; cand la un popor a decazut maternitatea, la nimic nu foloseste cealalta educatie." (Pr. Dumitru Irina) "Fara mame sanatoase nu vom avea un popor robust." (Nichifor Crainic) "Viitorul tarii il tese femeia." (Carmen Sylva)

Tot o mama a avut si Sfantul Ioan Gura de Aur, una insa care, mai mult decat orice, L-a iubit pe Dumnezeu si si-a crescut fiul in credinta ortodoxa. Dupa moartea sotului, ea si-a inchinat viata educarii si cresterii in Biserica a fiului ei. Libanius, cel mai vestit retor al vremii, care era si pagan, cunoscand-o pe Sfanta Antuza, a spus: "Ce femei (mame) admirabile au crestinii."

Daca fericita Antuza nu s-ar fi ingrijit insa de pastrarea si inmultirea acestui singur talant (copil), cat ar fi pierdut oare lumea?! Un singur talant (copil) a primit aceasta sfanta mama de la Dumnezeu, iar prin el s-a imbogatit intreaga lume, de atunci si pana astazi, si inca se va mai imbogati, pana la sfarsitul lumii.

Parintele Porfirie Bairaktaris - Indemn catre mame !

"Sa le spui mamelor cat de mult le-a cinstit Dumnezeu, Care le-a invrednicit sa devina mame. Din momentul in care poarta in pantece embrionul conceput, au o a doua viata. Sa vorbeasca pruncului inca nenascut si sa-l mangaie, prin propriul lor pantece, iar fatul va simti mangaierea in chip tainic.

Sa se roage cu multa iubire pentru el. Alminteri, nu doar copilul nou-nascut, ci si fatul, simt lipsa de dragoste a mamei, nervii, supararea, scarba. Astfel se provoaca traume sufletelului, care il insotesc toata viata. Daca mamele au simtamite sfinte si duc o viata sfanta, isi sfintesc si copilul, chiar din momentul conceperii sale. Aceleasi lucruri sunt valabile si pentru tata."

Teodor Danalache

Michael jackson Lost children

Iubirea exagerata fata de animale

Animalul a ajuns pentru unii dintre noi sa inlocuiasca prietenii sau chiar rudele. Intalnesti persoane care vorbesc despre caini ca fiind copilul lor. Am ramas uimit cand cineva mi-a spus "hai sa-ti arat baiatul meu" si in loc de o fiinta umana, mi-a fost dat sa vad un caine.

Observ ca e la moda terapia cu ajutorul animalelor. Pentru probleme cardiace ai nevoie de un papagal, deprimarea poate fi inlaturata cu ajutorul pisicilor, etc. Nu ar fi exclus ca in cativa ani sa intalnim medici care sa ne prescrie nu doar medicamente, ci si animale de companie.

Si pentru ca mai toata lumea are un caine sau o pisica, s-a trecut la un alt registru: animale exotice: scorpioni, porcusori de Guineea, serpi, iguana, etc. In curand vor aparea si ele in fotografii ca facand parte din familie.

Prospera frizeriile canine. Afli ca nu e vorba de un simplu tuns, ci ca are nevoie de o anumita coafura. Iar in unele frizerii este nevoie de programare.

Nu se mai tine seama de vecini. Unora nu li se pare nefiresc ca un caine sa latre la ora trei dimineata. Si pentru cateva minute bune. Nu avem dreptul sa ne ridicam impotriva acestora, pentru ca suntem catalogati drept "neadaptati". Asa ca trebuie sa ne resemnam si sa ascultam in voie "glasul" de bucurie sau de durere al cainelui. Rezultatul este cutremurator: stapanul prefera sa nu mai vorbeasca cu vecinii, dar sa nu-i ingradeasca "libertatea" cainelui. In astfel de situatii, animalul este mai presus de om.

Pe zi ce trece intalnesti din ce in ce mai multe persoane care nu mai vorbesc de rude sau de prieteni, ci de aventurile fapturilor canine. Sau persoane care cheltuiesc foarte mult pentru hrana animalelor lipsite de stapani.

Unele animale au ajuns sa aiba si pagina personala pe Facebook. Am auzit ca exista un catel din rasa pomeranian, cu numele Boo, care are peste un million de fani. Daca iti doresti si tu unul la fel, trebuie sa platesti in jur de 2.000 de euro.

Nu mai stim ce este important si ce nu. Vedem din ce in ce mai multi tineri care refuza sa aiba un copil, dar isi doresc arzator un animal.

Nu sunt impotriva animalelor, dar trebuie sa intelegem ca oricat de frumoase si inteligente ar fi, ele nu pot suplini o fiinta umana.

Adrian Cocosila

Jurnalismul de cumetrie Cezar PAUL-BĂDESCU | Cultura pe sticlă

M-am întrebat de mai multe ori în cadrul acestei rubrici ce caută pe micile noastre ecrane unele figuri de comentatori pe care le vedem toată ziua bună ziua. Aceeaşi nedumerire şi-au exprimat, în repetate rînduri, şi alte voci din presă.

Ce competenţe, ce charismă televizuală, ce calităţi de vorbitor are de exemplu o Monica Tatoiu, de se înghesuie toate televiziunile s-o invite în platourile lor şi s-o pună să-şi dea cu părerea despre absolut orice, de la divorţuri mondene la criza economică, de la problemele amoroase ale vreunui personaj dîmboviţean, la chestiuni de geopolitică? Este inteligentă, informată sau măcar decorativă şi nu-mi dau eu seama? Mare mister!



Sau Bogdan Chireac... Jurnalistul curat, dar care a avut grijă să facă afaceri dubioase cu Serviciul de Telecomunicaţii Speciale, omul integru, dar care nu s-a dat în lături să se asocieze într-un şantaj cu Sorin Roşca Stănescu, domnul care afişează în faţa camerelor de luat vederi o morgă de seriozitate, dar care atunci cînd nu e filmat vorbeşte cu organele genitale la vedere, ca orice golănaş de cartier.

Vinerea trecută, Vlad Mixich publica pe site-ul HotNews un articol sub formă de scrisoare deschisă adresată Corinei Drăgotescu, în care-i punea o întrebare legată de Bogdan Chireac, cel pe care moderatoarea îl avusese invitat în emisiunea Ediţie Specială de la Realitatea TV şi căruia i se adresase la un moment dat: „Eu vreau să-l întreb pe Bogdan Chireac, pentru că nu mai vreau minciuni de la nici un politician. Şi atunci îl întreb pe Bogdan Chireac, care este analist şi este în afara zonei politice“. Vlad Mixich aminteşte şi o recomandare de acum un an şi jumătate: „Clubul Român de Presă şi Asociaţia Jurnaliştilor din România «recomandă instituţiilor de presă şi jurnaliştilor să nu-i mai prezinte pe Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chireac drept jurnalişti sau cu orice altă titulatură care face referire la această meserie»“. Dă şi cîteva exemple care ilustrează cum îl văd alţi jurnalişti pe Bogdan Chireac: „Chireac este lubrifiantul prin care politicienii şi presa fac comerţ cu prestaţii reciproce. Ei obţin dividendele îngenunchierii autorităţii în faţa intereselor private. Sînt brokerii de putere“, scria Cătălin Tolontan. Şi Vlad Mixich îşi încheie textul publicat la HotNews: „Raportul Freedom House privind libertatea presei, care menţionează în dreptul României (depăşită chiar şi de Bulgaria şi de Italia) «parţial liberă», este doar o oglindire a realităţii. Acea Realitate în care şantajiştii şi agenţii de influenţă continuă să fie invitaţi şi prezentaţi ca «analişti» credibili. De ce aveţi încredere în astfel de oameni, doamnă Corina Drăgotescu?“.

Aş fi şi eu curios să aflu răspunsul Corinei Drăgotescu la această întrebare, dar mă tem că nici eu, nici Vlad Mixich nu-l vom primi. Nu se va deranja marea formatoare de opinie să răspundă unora care pentru ea nici nu există.

Aşa stînd lucrurile, voi încerca să intuiesc motivele pentru care un personaj iremediabil compromis ca Bogdan Chireac este în continuare pus să arbitreze şi e oferit telespectatorilor drept reper al imparţialităţii. Unul este evident: mulţi jurnalişti îşi desconsideră publicul şi-l cred redus mintal, fără memorie, uşor de prostit. Poate că unii telespectatori chiar aşa sînt, dar, în cazul acesta, mi se pare de-a dreptul imoral să profiţi de handicapul lor, în loc să-i ajuţi să şi-l depăşească. Apoi, invitarea lui Chireac, în continuare, la televiziuni dovedeşte că nu e un caz izolat şi că mulţi alţi jurnalişti îi sînt cumetri. Că sînt conştienţi că joacă în aceeaşi ligă şi că-i unesc aceleaşi interese. Că de fapt aşa e o mare parte din presa românească – ipocrită, şantajistă şi coruptă. Bogdan Chireac e doar partea vizibilă a aisbergului. Un om care a avut neşansa să fie dat de gol şi pe care acum colegii de breaslă se grăbesc să-l reabiliteze, gîndindu-se că s-ar fi putut să fie ei înşişi în locul lui.

Puteţi urmări pe site-ul adevarul.ro ediţia de săptămîna aceasta a emisiunii Cultube, realizată de Cezar Paul-Bădescu.

De ce iubim pisicile Moravuri grele de Iulian Tănase

Pe pisica mea o cheamă Herta și, în timp ce eu scriu aceste rînduri, Herta stă în brațele mele și se uită la ceea ce scriu eu aici. În vederile ei largi – care, cu totul, însumează 280 de grade – mai intru și eu uneori. Dar, din motive numai de ea știute, brusc mă văd expulzat din generosul ei unghi de vedere, și atunci Herta își vede de-ale ei și eu îmi văd de-ale mele și continuu să scriu despre ea și despre altele, continuu să scriu despre această umanitate pisicească, numită pisicitate.

Herta este nefumătoare, lucru obișnuit pentru pisicile de vîrsta ei. Ori de cîte ori îmi aprind o țigară, Herta mă dezaprobă vehement și devine foarte serioasă. Însă oricît de mult mi-aș iubi pisica, nu mă pot lăsa de fumat. Prefer să-i plătesc Hertei despăgubiri pentru fiecare țigară fumată, prefer să-i dublez rația de pește decît să renunț la țigări. Herta pare să accepte acest schimb, deși cum îmi aprind o țigară, cum fuge din brațele mele. Herta îmi tolerează fumatul, și asta pentru că mă iubește. După ce sting țigara, Herta se întoarce în brațele mele. Îi sînt recunoscător că mă acceptă cu toate defectele și viciile mele.

Și, totuși, de ce iubim pisicile? Eu le iubesc pentru că sînt mai feminine chiar decît înseși femeile, femei pe care, uneori, le iubim doar pentru că sînt aproape la fel de feminine și de senzuale ca și pisicile înseși. Iubesc pisicile pentru că au un schelet miraculos; pentru că întotdeauna cad în picioare; pentru că au nouă vieți; pentru că vînează cu multă grație, pentru că vînează fără să se folosească de arme; pentru că sînt subtile și fertile; pentru că o pisică poate naște, în cele nouă vieți ale ei, 28 de pui, și acest număr se suprapune peste durata ciclului selenar; pentru că sînt un exemplu de independență; pentru că sînt ființe libere; pentru că se pot dresa doar în măsura în care un tigru poate fi dresat; pentru că detestă sclavia, în care cîinii se complac, vai, atît de mult; pentru că pisicile l-au învățat pe om să privească dincolo de ceea ce poate fi văzut; pentru că pisica a fost primul animal divinizat de egipteni; pentru că, în antichitate, pisicile au fost purtătoarele mesajului divin și, poate, încă mai sînt; pentru că pisica i-a salvat viața, în deșert, profetului Mahomed; pentru că, pentru pisică, întunericul nu există; pentru că Gellu Naum iubea pisicile; pentru că e foarte adevărat ce spunea Gellu Naum despre diferența dintre pisici și cîini, citat aproximativ: „Una e să fii stăpînul unei ființe libere și alta e să fii stăpînul unui sclav“; pentru că, scormonind în blana pisicii, oamenii își găsesc liniștea; pentru că Eugène Ionesco iubea pisicile; pentru că pisicile sînt poeți, în timp ce cîinii sînt cel mult eseiști; pentru că, în timp ce murea, regele Bérenger, din Regele moare, și-a amintit de pisica lui iubită, și povestea este una foarte frumoasă, trebuie să o știți:


"Aveam o pisicuță roșcată. O poreclisem Ovreicuța. O găsisesem pe cîmp, fusese furată de la maică-sa, se sălbăticise de-a binelea. Avea cincisprezece zile, poate ceva mai mult. Știa să zgîrîie și să muște. Era ca o fiară. I-am dat de mîncare, am dezmierdat-o, am luat-o cu mine. A devenit pisica cea mai blîndă. O dată, s-a ascuns în mîneca hainei unei musafire. Era făptura cea mai politicoasă, o politețe firească, o prințesă, nu altceva. Venea să ne salute, cu ochii cîrpiți de somn, cînd ne întorceam la miezul nopții. Se ducea iar să se culce, buimacă. Dimineața ne trezea ca să se culce în patul nostru. Într-o zi a găsit ușa închisă. A încercat s-o deschidă, o împingea cu spatele, s-a supărat foc și a făcut un tărăboi nemaipomenit; o săptămînă a stat bosumflată. Îi era groază de aspirator, era o pisică fricoasă, lipsită de apărare, o pisică-poet. I s-a cumpărat un șoricel mecanic. A început să-l miroasă, cam speriată. Cînd am întors cheia și șoarecele a pornit-o din loc, a început să scuipe și a dat fuga să se ascundă sub dulap. Cînd s-a făcut mare, alte pisici se tot foiau pe lîngă casă, îi făceau curte, o chemau. Asta o făcea să-și piardă cumpătul, nici nu se mai clintea din loc. Am vrut s-o fac să cunoască lumea. Am pus-o pe trotuar, lîngă fereastră. Era abătută. În jurul ei zburau porumbeii; îi era frică de porumbei. M-a chemat disperată, gemînd, lipită de perete. Animalele, ca și celelalte pisici, erau pentru ea ființe stranii, în care n-avea încredere, sau dușmani de care se temea. Nu se simțea bine decît cu noi. Noi eram familia ei. De oameni nu-i era frică. Le sărea pe umăr pe neașteptate, îi lingea pe păr. Credea că noi sîntem pisici și că pisicile sînt altceva. Într-o bună zi, totuși, și-a zis către buie să iasă și ea în lume. A fost omorîtă de dulăul vecinilor. Era ca o pisică-jucărie, o pisică ce gîfîie, cu ochiul scos, cu o labă ruptă, da, ca o păpușă stricată de-un copil sadic. Ce rău mi-a părut după ea! Era bună, era frumoasă, era cuminte, toate calitățile. Și mă iubea, mă iubea. Sărmana mea pisică, singura mea pisică!“.

Pentru toate aceste motive și pentru multe alte motive, care acum nu se lasă transcrise, iubesc eu pisicile, și bravomiaaaaaau, pardon, bravo mie!


Text extras din Almanahul "Bătăi în dialog" , A.C. 2006

Câinele ovreiului de George Topârceanu

Într-un an, cândva-ntr-o vară,Nu ştiu unde, în ce sat,Un ovrei mergând cu marfăÎntr-o curte a intrat.Şi cum intră el pe poartăCu bagajul la spinare,Hop, îi sare înainteUn dulău urât şi mare.,,Ce să fac acum? se-ntreabăBietul Iţic supărat.Dacă strig să vie omul,Pân' să vie — m-a mâncat!Dacă plec pe poartă iară, —Aş pleca eu bucuros,Dar dulăul e în stareSă m-apuce pe din dos...Nici încolo, nici încoace,Eu mai bine stau pe loc;Şi-am să-l iau cu vorbă bună, —Chiar aşa să am noroc!"— Moi Grivei, zic zou, ascultă,De când umblu eu pe josN-am văzut în toată lumeaUn căţel aşa frumos!Mă mai duc la târg eu, lasă,ţi-oi aduce un covrig.Ce folos ai dacă latri?Parcă-ţi iese vrun câştig?Moi Grivei, tu eşti cuminte,Ce-ai cu mine de-mpărţit?Am venit la badea Gheorghe, —Ei şi ce-i dac-am venit?N-am să stau un an la dânsul,Plec îndată la haham...Dar dulăul se repedeŞi mai tare: Ham! ham ham!— Stai pe loc! Ai-vei mi-e frică!Ci păcat că n-am o puşcă!Badi Gheorghe, badi Gheorghe,Ieşi afară că mă muşcă!Badea Gheorghe iese-n uşă,Dă c-o piatră după câineŞi-apoi zice: — Nu te teme!ţine-ţi inima, jupâne!Nu ştii vorba româneascăDe la moşi-strămoşi lăsată,Că un câine care latrăNu te muşcă niciodată?— Ştiu proverbul — zice Iţic —Că-l avem şi la ovrei,Ştiu prea bine... dar e vorbaDacă-l ştie şi Grivei!