Pe pisica mea o cheamă Herta și, în timp ce eu scriu aceste rînduri, Herta stă în brațele mele și se uită la ceea ce scriu eu aici. În vederile ei largi – care, cu totul, însumează 280 de grade – mai intru și eu uneori. Dar, din motive numai de ea știute, brusc mă văd expulzat din generosul ei unghi de vedere, și atunci Herta își vede de-ale ei și eu îmi văd de-ale mele și continuu să scriu despre ea și despre altele, continuu să scriu despre această umanitate pisicească, numită pisicitate.
Herta este nefumătoare, lucru obișnuit pentru pisicile de vîrsta ei. Ori de cîte ori îmi aprind o țigară, Herta mă dezaprobă vehement și devine foarte serioasă. Însă oricît de mult mi-aș iubi pisica, nu mă pot lăsa de fumat. Prefer să-i plătesc Hertei despăgubiri pentru fiecare țigară fumată, prefer să-i dublez rația de pește decît să renunț la țigări. Herta pare să accepte acest schimb, deși cum îmi aprind o țigară, cum fuge din brațele mele. Herta îmi tolerează fumatul, și asta pentru că mă iubește. După ce sting țigara, Herta se întoarce în brațele mele. Îi sînt recunoscător că mă acceptă cu toate defectele și viciile mele.
Și, totuși, de ce iubim pisicile? Eu le iubesc pentru că sînt mai feminine chiar decît înseși femeile, femei pe care, uneori, le iubim doar pentru că sînt aproape la fel de feminine și de senzuale ca și pisicile înseși. Iubesc pisicile pentru că au un schelet miraculos; pentru că întotdeauna cad în picioare; pentru că au nouă vieți; pentru că vînează cu multă grație, pentru că vînează fără să se folosească de arme; pentru că sînt subtile și fertile; pentru că o pisică poate naște, în cele nouă vieți ale ei, 28 de pui, și acest număr se suprapune peste durata ciclului selenar; pentru că sînt un exemplu de independență; pentru că sînt ființe libere; pentru că se pot dresa doar în măsura în care un tigru poate fi dresat; pentru că detestă sclavia, în care cîinii se complac, vai, atît de mult; pentru că pisicile l-au învățat pe om să privească dincolo de ceea ce poate fi văzut; pentru că pisica a fost primul animal divinizat de egipteni; pentru că, în antichitate, pisicile au fost purtătoarele mesajului divin și, poate, încă mai sînt; pentru că pisica i-a salvat viața, în deșert, profetului Mahomed; pentru că, pentru pisică, întunericul nu există; pentru că Gellu Naum iubea pisicile; pentru că e foarte adevărat ce spunea Gellu Naum despre diferența dintre pisici și cîini, citat aproximativ: „Una e să fii stăpînul unei ființe libere și alta e să fii stăpînul unui sclav“; pentru că, scormonind în blana pisicii, oamenii își găsesc liniștea; pentru că Eugène Ionesco iubea pisicile; pentru că pisicile sînt poeți, în timp ce cîinii sînt cel mult eseiști; pentru că, în timp ce murea, regele Bérenger, din Regele moare, și-a amintit de pisica lui iubită, și povestea este una foarte frumoasă, trebuie să o știți:
"Aveam o pisicuță roșcată. O poreclisem Ovreicuța. O găsisesem pe cîmp, fusese furată de la maică-sa, se sălbăticise de-a binelea. Avea cincisprezece zile, poate ceva mai mult. Știa să zgîrîie și să muște. Era ca o fiară. I-am dat de mîncare, am dezmierdat-o, am luat-o cu mine. A devenit pisica cea mai blîndă. O dată, s-a ascuns în mîneca hainei unei musafire. Era făptura cea mai politicoasă, o politețe firească, o prințesă, nu altceva. Venea să ne salute, cu ochii cîrpiți de somn, cînd ne întorceam la miezul nopții. Se ducea iar să se culce, buimacă. Dimineața ne trezea ca să se culce în patul nostru. Într-o zi a găsit ușa închisă. A încercat s-o deschidă, o împingea cu spatele, s-a supărat foc și a făcut un tărăboi nemaipomenit; o săptămînă a stat bosumflată. Îi era groază de aspirator, era o pisică fricoasă, lipsită de apărare, o pisică-poet. I s-a cumpărat un șoricel mecanic. A început să-l miroasă, cam speriată. Cînd am întors cheia și șoarecele a pornit-o din loc, a început să scuipe și a dat fuga să se ascundă sub dulap. Cînd s-a făcut mare, alte pisici se tot foiau pe lîngă casă, îi făceau curte, o chemau. Asta o făcea să-și piardă cumpătul, nici nu se mai clintea din loc. Am vrut s-o fac să cunoască lumea. Am pus-o pe trotuar, lîngă fereastră. Era abătută. În jurul ei zburau porumbeii; îi era frică de porumbei. M-a chemat disperată, gemînd, lipită de perete. Animalele, ca și celelalte pisici, erau pentru ea ființe stranii, în care n-avea încredere, sau dușmani de care se temea. Nu se simțea bine decît cu noi. Noi eram familia ei. De oameni nu-i era frică. Le sărea pe umăr pe neașteptate, îi lingea pe păr. Credea că noi sîntem pisici și că pisicile sînt altceva. Într-o bună zi, totuși, și-a zis către buie să iasă și ea în lume. A fost omorîtă de dulăul vecinilor. Era ca o pisică-jucărie, o pisică ce gîfîie, cu ochiul scos, cu o labă ruptă, da, ca o păpușă stricată de-un copil sadic. Ce rău mi-a părut după ea! Era bună, era frumoasă, era cuminte, toate calitățile. Și mă iubea, mă iubea. Sărmana mea pisică, singura mea pisică!“.
Pentru toate aceste motive și pentru multe alte motive, care acum nu se lasă transcrise, iubesc eu pisicile, și bravomiaaaaaau, pardon, bravo mie!
Text extras din Almanahul "Bătăi în dialog" , A.C. 2006
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu