Într-un an, cândva-ntr-o vară,Nu ştiu unde, în ce sat,Un ovrei mergând cu marfăÎntr-o curte a intrat.Şi cum intră el pe poartăCu bagajul la spinare,Hop, îi sare înainteUn dulău urât şi mare.,,Ce să fac acum? se-ntreabăBietul Iţic supărat.Dacă strig să vie omul,Pân' să vie — m-a mâncat!Dacă plec pe poartă iară, —Aş pleca eu bucuros,Dar dulăul e în stareSă m-apuce pe din dos...Nici încolo, nici încoace,Eu mai bine stau pe loc;Şi-am să-l iau cu vorbă bună, —Chiar aşa să am noroc!"— Moi Grivei, zic zou, ascultă,De când umblu eu pe josN-am văzut în toată lumeaUn căţel aşa frumos!Mă mai duc la târg eu, lasă,ţi-oi aduce un covrig.Ce folos ai dacă latri?Parcă-ţi iese vrun câştig?Moi Grivei, tu eşti cuminte,Ce-ai cu mine de-mpărţit?Am venit la badea Gheorghe, —Ei şi ce-i dac-am venit?N-am să stau un an la dânsul,Plec îndată la haham...Dar dulăul se repedeŞi mai tare: Ham! ham ham!— Stai pe loc! Ai-vei mi-e frică!Ci păcat că n-am o puşcă!Badi Gheorghe, badi Gheorghe,Ieşi afară că mă muşcă!Badea Gheorghe iese-n uşă,Dă c-o piatră după câineŞi-apoi zice: — Nu te teme!ţine-ţi inima, jupâne!Nu ştii vorba româneascăDe la moşi-strămoşi lăsată,Că un câine care latrăNu te muşcă niciodată?— Ştiu proverbul — zice Iţic —Că-l avem şi la ovrei,Ştiu prea bine... dar e vorbaDacă-l ştie şi Grivei!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu