„Vremurile, circumstanţele, ambiţia, înrâuririle, toate se îmbină pentru a face pe copii să se deosebească de părinţi; şi apoi, adesea, mama uită când un copil o uimeşte sau o dezamăgeşte, că nu ea singură a plămădit acel copil. Într-un copil curg totdeauna două izvoare de sânge; un lung şir de străbuni – iluştri sau nu, aceasta nu importă – sunt părtaşi la făurirea copilului, pe care fiecare mamă din instinct îl crede numai al ei, fără doar şi poate, căci nu l-a purtat ea nouă luni şi, la urmă, nu i-a dat ea viaţă, cu preţul chinului ei?
Părinţii mei mai aveau trei fiice. Victoria Melita, născută la Malta în 1876, Alexandra Victoria, născută la Coburg doi ani mai târziu şi, în sfârşit, Beatrice, care se născu şi dânsa la Eastwell în 1883. Ea era „copilul preferat” al familiei şi se pricepea foarte bine să se întărească în această situaţie de invidiat.
Copilăria noastră a fost o copilărie fericită şi fără griji, copilăria unor copii bogaţi şi sănătoşi, feriţi de loviturile şi de asprele realităţi ale vieţii.
Mama ţinea în viaţa noastră un loc mai mare decât tata – el fiind marinar, lipsea adesea dintre noi, ba chiar era întrucâtva un străin pentru noi, un străin oarecum minunat, frumos, pârlit de soare, cu ochi albaştri, şi, după cât îmi amintesc, cu părul aproape negru, – cu toate că mai târziu am băgat de seamă în portretele lui, că părul nu-i era atât de negru cât părea ochilor mei de copil. Aveam noi oarecare teamă de el? Poate că da, puţintel; orişicum, el era pentru noi ceva cu totul deosebit şi zilele în care ne băga în seamă erau zile de sărbătoare pentru noi; dar mama era marea realitate a vieţii noastre. Mama era aceea care hotăra despre toate, mama era aceea la care alergam, mama care venea să ne sărute la culcare, care ne lua la plimbare pe jos sau cu trăsura, care ne mustra sau ne lăuda, şi care ne spunea ce trebuie să facem sau ce nu.
Ne iubea cu patimă. Întreaga-i viaţă era dăruită copiilor ei: noi îi eram grija de căpetenie şi însuşi miezul existenţei sale. Avea, însă, ideile ei proprii asupra severităţii şi niciodată n-a admis vreun amestec între generaţii. N-a fost niciodată tovarăşa noastră, ci în mod foarte hotărât a rămas exclusiv mamă, aceea care întruchipează autoritatea şi totodată dragostea – suverană, stăpână în căminul ei, aceea care ţine sceptrul şi te face să simţi că puterea asupra binelui şi a răului este a ei. Tata era marinar – şi era şi sportsman, trăgaci de seamă şi, ca orice englez, aştepta cu deosebită plăcere anotimpul vânătorilor. Toamna, multă lume era poftită în parcul de la Eastwell, domni şi doamne cu nume strălucite şi de felurite naţionalităţi.
Integral pe jurnalul.ro
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu