A doua întâlnire a fost în legătură cu Petre Ţuţea, vecin de cartier cu Părintele. Împreună cu Părintele şi cu fratele acestuia am organizat garsoniera lui Ţuţea astfel încât să pot sta cu el.
Am lucrat aproape doi ani la măsuţa de pescuit a lui Dom’ Mitică, mucalitul frate al Părintelui şi primul său mare admirator. De fiecare dată când venea la Bucureşti de la Mânăstirea Văratec, unde era retras după pensionare pentru a lucra la diortosirea (îndreptarea) Sfintei Scripturi, adică a Bibliei, Părintele mă invita la masă şi aveam ocazia să intru în contact cu prietenii lui: Alexandru Paleologu, Horia Bernea, Părintele Stăniloae.
Alţii, precum părinţii de fericită memorie Constantin Voicescu (care m-a găzduit după internarea lui Ţuţea la “Christiana”), Grigore Băbuş sau Sofian Boghiu, aveau să mă ocrotească nemijlocit, fără să îmi dau mereu seama, în vremuri destul de confuze precum anii tranziţiei, la început de ‘90. Toţi erau “academicieni”, adică făcuseră puşcăria politică. Atunci când se întâlneau, amintirile şi umorul dominau atmosfera.
Nimic din dorinţa de răzbunare sau din acreala celor învinşi de istorie nu se făcea simţit. Erau pur şi simplu senini, împăcaţi cu propria lor soartă şi având o evidentă recunoştinţă pentru şansa dată de Dumnezeu de a fi supravieţuit terorii. Prin contactul cu astfel de oameni am înţeles mai repede, înainte de a citi cărţile din domeniu, ce a însemnat comunismul, care sunt riscurile libertăţii, ce rol joacă în asemenea momente de cotitură caracterul fiecăruia, cum istoria ne poate doborâ, dar nu şi anihila. Au fost, indirect, profesorii mei de istorie.
O întâlnire destinală
Legat de cele două mari calităţi, teologică şi literară, ale Părintelui Anania, întâlnirea cu el a fost pentru mine cum nu se poate mai potrivită. A fost, pe bună dreptate, o întâlnire destinală. Eu eram în acea perioadă mai curând atras de lumea literelor, preocuparea teologică fiind una intimă, mai puţin vizibilă, legată de căutarea echilibrului interior. Literatura şi mai ales critica literară erau pentru mine pe primul loc.
Dialogul cu Părintele Anania, alături de întâlnirile repetate cu Părintele Stăniloae (care mi-a povestit de propria lui nehotărâre, litere versus teologie) şi, apoi, cu doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga, maica Benedicta de mai târziu – toate acestea m-au ajutat să îmi identific drumul. Ulterior, am avut nemeritata şansă de a mă bucura de prietenia sau cel puţin de atenţia unor oameni de anvergura lui Alexandru Duţu, faţă de care port o afecţiune ce depăşeşte pragul vieţii acesteia, Virgil Cândea, Părintele Galeriu sau Alexandru Elian care mi-au confirmat anumite intuiţii şi mi-au dat impulsuri noi. Nu pot decât să le fiu recunoscător!
http://corinanegreanu.blogspot.com/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu