Mintea de metal.

"Greu iti este sa lovesti cu piciorul in tepusa", i-a spus Mantuitorul lui Saul atunci cand i S-a descoperit, pe drumul Damascului. Pavel descoperi astfel, dintr-o data, ca intreaga sa viata mersese invers, impotriva cursului natural al lucrurilor. A inteles ca, de fapt, avusese o intelegere cu totul pamanteasca asupra Legii si descoperea ca ar fi trebuit sa aiba asupra ei o alta perspectiva, duhovniceasca. Intr-o situatie similara se gaseste si generatia noastra actuala, care incearca sa cuprinda lucrurile folosind o minte orientata in alta directie. *** Mintea omeneasca ramane, chiar si in acest inceput de secol XXI, o enigma. In fapt, sosirea epocii “iluminate” de tehnologie nu a contribuit la elucidarea problemelor duhovnicesti, ci a adus cu sine o alunecare din ce in ce mai periculoasa spre o “dedublare” a omului intre material si spiritual, astfel incat astazi omul nu mai are despre sine o conceptie unitara, ci una dualista, impartindu-se pe sine in aceste doua categorii opuse. Nu aceasta este si atitudinea Sfintilor Parinti. Pentru ei, pentru acesti neintrecuti cunoscatori ai omului, mintea este facultatea primordiala a sufletul uman insuflat cu rationalitate de catre Dumnezeu-Cuvantul. Ca atare, mintea nu este pur si simplu localizata in creier, ci penetreaza intru totul trupul omului, mai degraba continandu-l pe acesta decat fiind continuta in el. Sufletul omului nu este intemnitat in trup, ci el este cel ce transforma trupul in fiinta vie. In aceasta perspectiva, mintea este, in mod concret, chip al lui Dumnezeu in om, este “deiforma”, atunci cand se induhovniceste. Ravnind la cele ceresti si lucrand pe masura prin trezvie, mintea se curateste de patimi, iar perceptia ei asupra realitatii se induhovniceste: “Mintea atenta la lucrarea ei ascunsa, va dobandi impreuna cu celelalte bunuri, care izvorasc din lucrarea neincetata a pazirii de sine, si izbavirea celor cinci simturi de relele cele din afara” (Isihie Sinaitul, Catre Teodul, cap. 53). Iluminata de harul Duhului Sfant, care “o povatuieste la tot adevarul”, mintea se face locas al Sfintei Treimi si omul devine astfel asemanator cu ingerii: “Cunoştinţa Sfintei şi celei de o fiinţa Treimi este sfinţire şi indumnezeire pentru ingeri şi pentru oameni” (Talasie Libianul, Despre dragoste, infranare si petrecerea cea dupa minte, I, cap. 100). Aceasta este destinul – tinta – mintii, acela de a se uni fara amestecare cu Dumnezeu si a deveni astfel intru totul duhovniceasca. La capatul celalalt, mintea poate deveni demonica. Daca in cazul mintii duhovnicesti aceasta este caracterizata de dragoste, bucurie, pace, smerenie si blandete, mintii demonizate (dez-duhovnicite) ii sunt caracteristice neincrederea, ura, mandria si mania si o agitatie continua datorata lipsei totale a pacii duhovnicesti, care s-o linisteasca. Sfintii Parinti vorbesc despre producerea in mintea omeneasca a unor „intipariri” care provin din amestecarea mintii cu „chipurile lucrurilor sensibile”, mintea purtand astfel formele acestor lucruri. Si in urma acestui proces care introduce in mintea omului impatimirea de lucruri si patimi lumesti, „mintea insasi, starnita de om, aduce inchipuiri de lucruri si fapte”. Adica mintea intra intr-un soi de cerc vicios, in care rautatea pe care o acumuleaza face ca mintea sa produca ea insasi rautati. Vedem astfel cum Parintii au recunoscut rapid faptul ca mintea omului poate fi antrenata, si este intotdeauna antrenata. Daca omul nu o obisnuieste cu cele duhovnicesti, ea se obisnuieste in mod necesar cu cele lumesti. Intreaga istorie a nevointei duhovnicesti este istoria antrenarii mintii spre cautarea lui Dumnezeu si evitarea raului. In acest proces, apropierea de Dumnezeu produce linistirea si neimprastirea mintii, ca activitate de insanatosire a ei. Odata cu linistirea mintii, omul devine mai bland si mai putin agitat, mai putin taios in relatiile cu cei din jur. Mintea contemporana Acesta este contextul in care conditiile contemporane de viata joaca un rol crucial in modelarea mintilor noastre. Pentru ca ritmul de viata actual – si nu ma refer aici doar la graba cu care ne miscam in acest univers care parca a devenit tot mai mic, ci si la iutimea cu care executam, cu o raceala din ce in ce mai pronuntata, lucrurile pe care le avem de facut – isi pune amprenta in mod decisiv asupra gandirii noastre. Chiar si stiinta a demonstrat, prin ultimele sale cercetari in domeniul creierului, ca mediul prin care primim informatiile ne modeleaza gandirea. Concret, abandonand cartile in favoarea televizorului si internetului, creierul nostru se obisnuieste sa primeasca informatia doar intr-un singur mod: ca pe internet: concis, fragmentat, rece. Consecinta este faptul ca ne este afectata memoria pe termen lung (nu mai retinem ce citim), creativitatea (devenim din ce in ce mai previzibili si repetabili), in cele din urma, de fapt, devenim mai prosti, mai abili la a ne „descurca” sa „socializam” pe teme searbede si complet neimportante, dar mai incapabili a imbunatati in vreun fel, calitativ (din punct de vedere spiritual), viata pe care o ducem. Ducand o viata foarte alerta, in care nu mai avem „ragazuri”, in care mintea noastra este intr-o continua agitatie si fortata sa primeasca in ea o infinitate de probleme meschine si inutile, devenim automat mai reci, mai distanti, pe masura ce mintea noastra devine una mecanizata. Capatam o minte de metal, dotata cu o gandire mecanicista, foarte bine adaptata la aceasta lume rece si calculata; o minte taioasa ca lama unui cutit, care emite cu nemiluita definitii si ordine, ca si cum nu ar avea de a face cu oameni, ci doar cu obiecte. Este o minte care, in calculele ei, poate emite pareri avizate despre orice, ajungand chiar sa se creada atotstiutoare. Si noi, crestini fiind, stim de unde vine si unde duce aceasta atitudine. Este vechea inselare in care diavolul l-a ademenit pe Adam, facandu-l sa creada ca poate ajunge la cunoasterea binelui si raului fara Dumnezeu. Aceasta este mandria pe care diavolul, „tatal minciunii”, a reusit s-o insinueze in nenumarate moduri in sinea omului. Aceasta minte de metal, dezvoltata de lumea actuala, este cea mai noua deghizare a mintii demonice, si nu este ceva cu care noi, crestinii, nu ne-am mai confruntat pana acum. Si fiecare generatie de crestini, la vremea ei, a aflat modul potrivit de contracarare a actiunii demonice care se impune cu forta asupra mintii omenesti. Este deci datoria noastra sa cautam si sa gasim modul de iesire de sub actiunea demonica. In cazul unora este renuntarea cu totul la mijloacele tehnologice moderne si revenirea la o viata mai apropiata de pamant si natura. In cazul altora tehnologia moderna este pusa sub un control foarte strict si contracarata prin multa rugaciune si inima curata. Sunt multe moduri – sau arme – ale luptei crestine, dar un lucru este foarte clar: niciunul nu este fara sange. Asa incat de fiecare data cand ne vom descoperi in minte structura metalica, sa ne aducem aminte de mustrarea Apostolului: „nu ati luptat pana la sange”. Paul Cocei www.crestinortodox.ro

Pink Floyd - Shine On You Crazy Diamond

Pacatele tineretilor mele !

Pacatele tineretilor noastre sunt atat cele savarsite in vremea tineretii trupului, cand poftele aprind mai usor trupul, cat si cele savarsite in vremea tineretii sufletului, cand intunericul nestiintei si al necredintei slabeste simtirea mintii. Pentru aceasta, in rugaciunile noastre, ne rugam impreuna cu Psalmistul, zicand: "Pacatele tineretilor mele si ale nestiintei mele nu le pomeni. Dupa mila Ta pomeneste-ma Tu, pentru bunatatea Ta, Doamne" (Psalmi 24, 1-8). Pacatele tineretilor mele ! Desi pacate ale tineretii sunt socotite si cele savarsite cu nestiinta, in vremea tineretii sufletului, care isi numara anii in mod diferit fata de trupul omului, acestea se refera mai ales la cele trupesti, care sunt starnite de duhul viclean si murdar al desfranarii. Sfantul Apostol Pavel, plin de Duhul Sfant, spune: "Fugiti de desfranare! Orice pacat pe care-l va savarsi omul este in afara de trup. Cine se deda insa desfranarii pacatuieste in insusi trupul sau. Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri? Caci ati fost cumparati cu pret! Slaviti, dar, pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu." (I Corinteni 6, 18-20). Avand in minte aceste cuvinte, nu mai pot adauga decat un singur indemn: Pastrati-va curatia! Atat curatia trupului, in care-L primim pe Dumnezeu, prin impartasirea cu Sfintele Taine, cat si curatia sufletului, fara de care nu putem placea lui Dumnezeu, precum invatam din pilda celor zece fecioare. Mai de dorit este o viata scurta, dar virtuoasa, decat o viata lunga si patimasa. Desavarsirea vietii se cauta, deci, in curatia vietuirii, iar nu in numarul anilor, precum citim: "Batranetile cinstite nu sunt cele aduse de o viata lunga, nici nu le masori dupa numarul anilor. Intelepciunea este la om adevarata caruntete si varsta batranetilor inseamna o viata neintinata. (...) Ajungand curand la desavarsire, dreptul a apucat ani indelungati. (...) Dreptul care moare ii osandeste pe nelegiuitii care traiesc, iar tineretea ajunsa la grabnica desavarsire osandeste lungile batraneti ale celui nedrept" (Intelepciunea lui Solomon 4, 7-18). Omul intelept, deci, nestiind numarul anilor pe care Dumnezeu i-a randuit in cartea vietii sale, se pregateste din vreme pentru sfarsitul vietii sale. Tineretea este vremea cea mai potrivita pentru a ne intocmi bine viata si batranetea. Citim: "Daca in tineretile tale n-ai adunat, cum vei afla la batranetile tale?" (Isus Sirah 25, 5). Intelepciunea, deci, aceasta este: "Adu-ti aminte de Ziditorul tau in zilele tineretii tale, inainte ca sa vina zilele de restriste (greutatile, neputintele) si sa se apropie anii (batranetea) despre care vei zice: "N-am nici o placere de ei..." (Ecclesiast 12, 1). Fiecare etapa din viata omului depinde in mara masura de cea anterioara ei; o copilarie curata ne pregateste pentru o tinerete frumoasa, iar o tinerete-viata crestina ascunde in ea o batranete inteleapta si chiar viata cea vesnica. Evanghelia ne pune inainte cuvinte intelepte: "Deprinde pe tanar cu purtarea pe care trebuie s-o aiba si, chiar cand va imbatrani, nu se va abate de la ea" (Pilde 22, 6). Despartirea tineretii de batranete este una dintre marile inselari in care diavolul cauta sa-l tarasca pe om, pentru ca acesta din urma sa-si traiasca in mod gresit tineretea, sa-si deformeze restul vietii, sa-si ingreuieze batranetea si sa-si rateze mantuirea. Tineretea, cumva, trebuie rastignita. Acest cuvant ii poate scandaliza pe multi, insa il spun avand in vedere cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele" (Galateni 5, 24). Rastignire, adica omorarea pornirilor patimase care ne indeparteaza de Dumnezeu. Cum are loc, insa, aceasta rastignire a tineretii? Ne spune imparatul David, zicand: "Prin ce isi va indrepta tanarul calea sa? Prin pazirea cuvintelor Tale!" (Psalmi 118, 9). Socotind ca tineretea este o vreme a pogoramintelor, in care Dumnezeu ne trece cu vederea pacatele pe care le savarsim cu gandul pocaintei ulterioare, este o mare inselare. Cand calea de mijloc este inteleasa gresit, suferinta nu poate fi evitata. Aceasta este cauza multor necazuri care se abat peste cei tineri, nu atat ca pedeapsa, cat mai ales ca urmare a indepartarii lor de Dumnezeu. Nu trebuie sa ne uimeasca necazurile suferite de tinerii cei patimasi, caci ne sta inainte cuvantul: "Daca nebunia se pripaseste in inima celui tanar, numai varga certarii o va indeparta de el" (Pilde 22, 15). Cred ca mai de fericit este tanarul care, din pricina lipsurilor sau a unor neputinte nu poate pacatui, decat cel care, lipsit de orice constrangere, poate oricand sa intoarca spatele lui Dumnezeu, alegand intunericul, si sa-si implineasca toate poftele. Astfel inteleg cuvantul: "Bine este omului sa poarte un jug din tineretile lui" (Plangerile lui Ieremia 3, 27). Toti cei tineri se cuvine sa ridice cu bucurie jugul smereniei (inaintea prietenilor), al cumpatarii (inaintea lumii), al postirii (inaintea trupului) si al ascultarii de cei care au vietuit bineplacut inaintea lui Dumnezeu. "Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta" (Evrei 13, 7). Indemnuri catre tineri "Fiule! Din tineretile tale alege invatatura si pana la caruntetile tale vei afla intelepciune. Ca si cel ce ara si seamana, apropie-te de ea si asteapta roadele ei cele bune, caci cu lucrarea ei putin te vei osteni si curand vei manca roadele ei. Cat de grea este celor neinvatati si cel nepriceput nu va starui in ea, caci ea (intelepciunea) este pentru el ca o piatra grea de incercare, de aceea el nu va zabovi s-o arunce, ca intelepciunea indreptateste numele ei si nu la multi este aratata. Asculta, fiule, si primeste invatatura mea si nu lepada sfatul meu. Si baga picioarele tale in obezile ei si in lantul ei grumazul tau; incovoaie umarul tau si o poarta pe ea si sa nu-ti fie greu de legaturile ei. Cu tot sufletul tau apropie-te de ea si cu toata puterea ta pazeste caile ei; cearca-o si o cauta si ti se va arata si, daca o vei afla, sa nu o lasi, ca mai pe urma vei afla odihna ei si ti se va intoarce intru bucurie si iti vor fi obezile ei acoperamant de tarie si lanturile ei podoaba de marire, ca podoaba de aur este in ea si legaturile ei fire de iachint. Ca si cu haina de marire te vei imbraca cu ea si cununa de bucurie iti vei pune" (Isus Sirah 6, 18-32). Rugaciune pentru iertarea pacatelor (a Sfantului Ioan Gura de Aur) Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, slabeste, lasa, milostiveste-Te si-mi iarta mie, pacatosului, netrebnicului si nevrednicului robului Tau, caderile in pacat, smintelile si greselile mele toate cate am pacatuit fata de Tine, din tineretile mele pana in ziua si ceasul de acum, fie cu stiinta, fie din nestiinta, cu cuvantul, cu fapta, cu gandul, cu cugetul, cu deprinderile si cu toate simturile mele. Mai cu lesnire se vor numara picaturile de ploaie, decat multimea pacatelor mele, pentru ca au covarsit capul meu si ca o sarcina s-au ingreuiat. Caci din tineretile mele si pana acum poftelor celor necuvioase deschizandu-le usa, porniri neinfranate si fara de randuiala am uneltit, intinandu-mi haina Sfantului Botez, cea tesuta de sus, biserica trupului meu manjind-o, ticalosul meu suflet cu patimile necinstirii cu totul spurcandu-l si toata faradelegea si nedreptatea lucrand. Pe care, daca as vrea cu de-amanuntul sa le povestesc, nu ma va lasa vremea povestindu-le. Ca un om am pacatuit, insa Tu, ca un Dumnezeu, iarta-ma! Caci Tu cunosti, Stapane, alunecarea lesnicioasa a firi omenesti si cum ca "plecat este cugetul omului cu osardie spre cele rele, inca din tinerete". Adu-Ti aminte ca din pamant suntem. Adu-Ti aminte ca Tu singur esti curat si fara de prihana si neintinat, iar noi toti intru certari si canonisiri suntem. Adu-Ti aminte de indurarile Tale cele din veac si de mila Ta, si sa nu ma osandesti cu faradelegile mele, nici sa-mi rasplatesti dupa pacatele mele. Stiu multimea faradelegilor mele, ca mare este si fara numar. Dar stiu si noianul iubirii Tale de oameni, ca nemarginit este si nebiruit. Ca Tu esti cel ce ridici pacatul lumii, Care te-ai pogorat din cer pe pamant, ca sa cauti oaia cea ratacita si pierduta, Pastorul cel bun, Cel ce iti pui sufletul pentru oi, si ai venit in lume sa mantuiesti pe cei pacatosi, dintru care cel dintai sunt eu. Teodor Danalache www.crestinortodox.ro

Ce înseamnă turismul?

De ce am ales turismul? Este o întrebare care mi-e adresată destul de des. De mic am fost atras de scris şi de comunicare. Am urmat cursurile unei facultăţi de jurnalism (Şcoala Superioară de Jurnalistică – o adevărată legendă, deşi acum este, din păcate, istorie) şi am început să am colaborări, ca jurnalist, de la 18 ani. Am crezut de la bun început în mesajul lui Marshall McLuchan, un adevărat guru al comunicării, potrivit căruia “mediul este mesajul” (Medium is the Message). Acesta a dorit să ne spună că fiecare mediu de transmisie, independent de conţinut, îi implică diferit pe receptori şi afectează intensitatea şi ritmul comunicării. Ei bine, extrapolând, în 1997 am ajuns la concluzia că unul dintre cele mai frumoase mesaje şi canale de transmisie este turismul. O să vă miraţi, dar nu am descoperit turismul doar prin prisma călătoriilor, ci şi din cea economică, socială, culturală, mediatică. Am realizat că şi... turismul poate fi mesajul! Acest domeniu poate ajuta la îmbunătăţirea comunicării între oameni şi între diverse culturi, la dezvoltarea economică a unei ţări, la deschiderea orizonturilor pentru fiecare individ în parte. Văd turismul atât ca o formă de recreere, cât şi de dezvoltare personală şi de deschidere a minţii. Pe de altă parte, turismul este (sau ar trebui să fie) un domeniu economic prioritar pentru fiecare ţară. Este, aparent, cea mai simplă formă de export de servicii: turiştii vin la tine în ţară şi lasă bani. În acest prim articol de introducere, vă propun “decalogul” meu personal, după care mă ghidez zi de zi, în încercarea mea de a promova avantajele turismului. 1. Turismul este o modalitate de dezvoltare personală. Majoritatea specialiştilor în self help acordă o importanţă mare învăţării în timp şi, de asemenea, punerii în practică a informaţiilor acumulate. Dar puţini se referă şi la… spaţiu! Călătoriile deschid mintea. Mult! Chiar şi cele în ţara de baştină. Toţi prietenii mei sunt altfel când se întorc din deplasări. Eu unul m-am schimbat mult (de fapt enorm e cuvântul potrivit) datorită numeroaselor călătorii. Turismul te ajută să cunoşti oameni noi, culturi noi. Una e să cunoşti un străin la tine în ţară şi alta e să interrelaţionezi pe teritoriul lui! Pe de altă parte, e deja un mit faptul că doar oamenii cu mulţi bani ajung pe plaje exotice sau prin alte ţări, mai mult sau mai puţin îndepărtate. Turismul se dezvoltă, călătoriile nu mai sunt un vis… Deşi, turismul mai e numit uneori şi “industria viselor”. Dezvoltarea personală te scoate din mediul tău de creştere (tata spune “nu se poate”, mama spune “nu poţi face asta”, profesorul spune “viitorul tău este să fii un angajat bun” etc.). Revenind la “travel”… Cel mai mult te scot din sfera de confort circuitele culturale, călătoriile făcute de dragul de a vizita, de a cunoaşte oameni şi locuri, participarea la evenimente, seminarii. Deşi, chiar şi atunci când stai cu burta la soare prin Antalya, cunoşti oameni noi, interrelaţionezi cu un mediu nou. 2. Turismul a devenit foarte accesibil, nu există scuză să nu vrei să călătoreşti. Transporturile s-au ieftinit, pachetele turistice s-au ieftinit, circulăm liber (am şi uitat de nu foarte îndepărtaţii ani ’90, când aveam îngrădiri de circulaţie pe atâtea şi atâtea destinaţii). În plus, avem o ţară turistică foarte frumoasă, care aşteaptă să fie descoperită. 3. Fiecare destinaţie şi fiecare ţară are frumuseţea sa şi merită vizitată. Ca exotism, cel mai mult m-a fascinat Thailanda. Deşi, dincolo de exotismul ei, mi-au plăcut mult oamenii. Mereu zâmbitori, ştiu ce înseamnă să serveşti şi să comunici. Pe de altă parte, fiecare ţară m-a fascinat, pornind de la Grecia, Turcia, Tunisia, până la Austria, Germania, Italia, Portugalia ori Franţa. Şi ţara noastră soră, Republica Moldova, şi-a pus amprenta asupra mea, în special datorită autenticităţii şi a ospitalităţii oamenilor. Orice ţară merită vizitată, asiguraţi-vă doar că veţi fi în siguranţă acolo. 4. Turismul înseamnă cultură. Unicitatea este o replică la standardizarea cu care ne tot confruntăm astăzi. Paradoxal, turiştii doresc să vadă în ţările vizitate ceea ce oferă acestea şi ceea ce le deosebeşte de alte destinaţii/regiuni etc. Standardele sunt necesare, dar pot fi şi o piedică în calea dezvoltării şi a creaţiei. Cine oferă cel mai mult UNICITATEA? Cultura, fireşte. Prin intermediul turismul cultural, putem avea acces la diferite opere de artă, monumente, muzee, diferite culturi şi modele sociale. Internetul, televiziunea, cărţile nu vor ţine niciodată loc experienţelor LIVE, ci doar vor contribui la consolidarea bagajului de cunoştinţe. Toate simţurile sunt satisfăcute dacă suntem la faţa locului. Una e să vizitezi Muzeul Luvru online sau să citeşti despre el, alta este să fii acolo! 5. Turismul încurajează afacerile. Una e să faci afaceri prin telefon şi internet şi alta, la faţa locului. Când se negociază sau se semnează un contract, dacă partenerii sunt din ţări sau chiar din oraşe diferite, una din părţi se va deplasa. Şi va apuca, de cele mai multe ori, să viziteze zona, să beneficieze de servicii turistice. De asemenea, reuniunile, conferinţele, vor avea viitor. Oamenii vor dori să se deplaseze în continuare, însă o vor face într-un mod mai interactiv. Se vor pune în mişcare dacă vor cunoaşte oameni interesanţi şi dacă vor vizita locuri inedite. 6. Turismul încurajează economia unei ţări. Grecia, Spania, Franţa, Austria, ori Turcia trăiesc din turism sau, oricum, o mare parte a Produsului Intern Brut (PIB) le este asigurat de “industria viselor”. Din urmă vin puternic vecinii noştri Ungaria şi Bulgaria. La fel şi Croaţia sau Muntenegru. Ce fac ei? Pe lângă potenţialul turistic de necontestat se promovează, au o imagine turistică, servicii bune şi primesc mulţi turişti străini. Care vizitează, se relaxează, dar şi cheltuiesc, sprijinind astfel economia ţării. 7. Turismul încurajează creativitatea şi comunicarea. Mulţi dintre marii scriitori au călătorit mult, şi un exemplu este Jules Verne. Atunci când călătoreşti, cunoşti oameni noi, deprinzi limbi noi sau le perfecţionezi pe cele pe care le stăpâneşti. Ori de plăcere, ori de nevoie. Dar o faci! 8. Turismul sprijină dezvoltarea durabilă şi economia unei regiuni. Poate suna prea tehnic, dar vizitând multe ţări, m-am convins de importanţa conceptului de dezvoltare durabilă. De-a lungul călătoriilor mele m-am convins ce înseamnă turismul durabil şi sustenabilitatea. Peste tot unde am fost, pe lângă faptul că se marşează mult pe partea ecologică şi pe respectarea mediului înconjurător, inclusiv preparatele culinare fiind din produse din regiune, am observat că marea majoritate a banilor obţinuţi din turism rămân acolo, ajută la conservarea mediului, a tradiţiilor şi la dezvoltarea comunităţii. Când te vei reîntoarce, vei găsi acel loc şi mai dezvoltat dar, în acelaşi timp, nedistrus de impactul turismului. 9. Turismul este cea mai bună formă de recreere şi odihnă, atât a minţii, cât şi a corpului. Da, de multe ori, după o zi plină de vizite şi călătorii sau chiar după un concediu mai de relaxare, avem senzaţia că ne-am întors mai obosiţi decât la plecare. Ei bine, este o impresie falsă! Spiritul nostru este cu mult mai relaxat şi mai odihnit. Încercaţi să vă „relaxaţi” stând câteva zile doar în casă, şi veţi vedea cum veţi fi când veţi ieşi prima oară afară: ameţiţi, plini de anxietate, fără niciun spor... 10. România este o ţară frumoasă, pe care trebuie să o cunoaştem! Când mă gândesc la turism, mă gândesc întotdeauna, în primul rând, la ţara mea. Nu vreau să vă înebunesc cu truisme gen: avem munţi, mare, lacuri, tradiţii, obiceiuri, câmpii etc. Majoritatea ţărilor le au, măcar în mare parte. Dar străinii sunt cei care îmi confirmă mai mereu că ţara noastră are punctele ei unice. Dacă nu avem încredere în noi şi în părerea noastră, poate că putem lua în seamă părerea oaspeţilor noştri, pornind de la prinţul Charles, până la a unui simplu turist. Vă dau numai trei exemple de... „de ce îmi place România”. Unul, de comparaţie. Tocmai mă întorsesem din Thailanda şi eram pe un mic vas de croazieră pe Dunăre, la Cazane. Mă uitam în jur, la stâncile impunătoare, şi îmi dădeam seama că este unul dintre cele mai frumoase locuri din lume. Şi e la noi! Apoi, un exemplu de ataşament faţă de un loc. Anul acesta fac 20 de ani de când merg pe o insulă pe Dunăre, la Capidava (20 de km nord de Cernavoda), unde se desfăşoară Academia de vară Atlantykron. N-aş lipsi nici în ruptul capului de acolo. Nu în ultimul rând, Maramureş şi Bucovina. Când mă aflu acolo, mă întreb mereu: sunt în România sau asta e adevărata Românie? Traian Bădulescu www.adevarul.ro

Vladimir Ghika, "marele vagabond apostolic".

Monseniorul Valdimir Ghika a fost preot. Scriitor. Prinţ. Martir pentru credinţă. Cei ce l-au avut alături i-au cunoscut bunătatea şi îndârjirea cu care a luptat pentru apărarea religiei şi a celor slabi. Acum, la 59 de ani de la moartea sa, Biserica Catolică îl va beatifica în "semn de speranţă că dificultăţile, persecutările şi problemele înfruntate în numele credinţei nu rămân neluate în seamă". Recunoscut drept preot martir de către Papa Francisc, monseniorul Vladimir Ghika va fi beatificat în acest an, intrând astfel în rândul fericiţilor şi sfinţilor Bisericii Catolice. Sfânta Liturghie a beatificării se va desfăşura pe 31 august, la Romexpo, şi va fi prezidată de trimisul Papei Francisc, Eminenţa Sa Cardinalul Angelo Amato, Prefectul Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. Astfel, monseniorul Vladimir Ghika va fi sărbătorit începând cu anul viitor pe 16 mai, odată cu introducerea în calendarul Bisericii locale, al Arhidiecezei Romano-Catolice de Bucureşti. „Este vorba despre maturitatea unei biserici în trăirea credinţei. Este un semn de speranţă că dificultăţile, persecutările şi problemele înfruntate în numele credinţei nu rămân neluate în seamă”, a explicat pentru gândul preotul Wilhelm Dancă, Rectorul Institutului Teologic Romano-Catolic din Bucureşti şi decan al Facultăţii de Teologie Catolică din cadrul Universităţii Bucureşti. Monseniorul Vladimir Ghika va deveni al treilea martir catolic din România, din perioada prigoanei comuniste, declarat fericit de către Biserica Catolică, după Szilárd Ignác Bogdánffy (2010), episcop romano-catolic auxiliar de Satu Mare şi Oradea, mort în 1949 în închisoarea din Aiud, şi János Scheffler (2011), episcop romano-catolic de Satu Mare, mort în 1952 în închisoarea din Jilava. Cererea pentru începerea Procesului în cauza de beatificare şi canonizare a monseniorului Vladimir Ghika a fost adresată Sfântului Scaun încă din anul 1991, de către IPS Ioan Robu. „Încă din 1954 s-a dorit începerea procesului de beatificarea şi canonizare a monseniorului, la Paris (ca preot aparţinea de Dieceza de Paris), dar toate demersurile din anii ‘70 şi ‘80 au fost oprite de teama repercusiunilor politice ale autorităţilor comuniste din România asupra Bisericii Catolice din ţară”, a precizat pentru gândul preotul Francisc Ungureanu, Postulatorul Cauzei de Beatificare. Ulterior, după căderea regimului comunist, Sfântul Scaun şi-a dat acordul pentru începerea alcăturii dosarului ce avea să stea la baza recunoaşterii martiriului din partea Papei Francisc, pe 27 martie 2013. Munca de documentare a mai durat însă mult timp, atât în România cât şi în Franţa, unde Vladimir Ghika a trăit şi a slujit. În Franţa a fost înfiinţat Institutul Vladimir Ghika, fondat de cei care l-au cunoscut direct sau indirect pe Monseniorul, cercetători şi posesori de documente. "Au fost făcute cercetari în peste 20 de arhive, ultima disponibilă a fost cea a securităţii – CNSAS -, care ne-a şi dat elementele probatorii cele mai importante pentru martiriul lui Vladimir Ghika", a arătat preotul Francisc Ungureanu. „A fost voba despre un proces foarte îndelungat", a completat preotul Wilhelm Dancă. "La începutul anilor ’90, Papa Ioan Paul al II-lea a lansat episcopilor din Europa de Est îndemnul de a începe pregătirea Bisericilor pentru intrarea în rândul fericiţilor şi sfinţilor Bisericii Catolice a celor care şi-au dat viaţa pentru credinţă”, a mai precizat acesta, arătând că monseniorul Vladimir Ghika şi-a dedicat viaţa ajutorării celor din jurul său şi propovăduirii credinţei. „A fost un apostol al carităţii intelectuale, nu doar a celei materiale.” Cine a fost Monseniorul Vladimir Ghika Vladimir Ghika s-a născut pe 25 decembrie 1873, la Constantinopol (astăzi Istanbul, n. red). Tatăl său, Ion Ghika, a fost general de divizie şi ministru plenipotenţiar al României în Turcia, iar mama lui, Alexandrina Moret de Blaremberg, era descendentă din regele Henric al IV-lea al Franţei. Nepot al principelui Grigore V. Ghika Vodă, ultimul domnitor al Moldovei, Vladimir Ghika a fost botezat şi miruit ortodox, însă pe când avea cinci ani a fost trimis la şcoală în Franţa, la Toulouse, unde a fost lăsat în grija unei familii protestante. Atunci a început să primească educaţia religioasă specifică acestei confesiuni, mai ales că în zonă nu exista nicio biserică ortodoxă. După anul 1895, a urmat Facultatea de Ştiinţe Politice, frecventând în paralel şi cursurile de medicină, botanică, artă, litere, filosofie, istorie şi drept. Suferind de angină pectorală, o afecţiune cauzată de un debit sangvin insuficient în arterele coronariene, Vladimir Ghika s-a întors în România unde şi-a continuat studiile până în 1898. În acelaşi an, a plecat la Roma, unde s-a înscris la Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor în Roma, “Angelicum”. La începutul anilor 1900, Vladimir Ghika face profesiunea de credinţă catolică, spre stupoare mamei sale care era foarte credincioasă şi ataşată de Biserica Ortodoxă. Iniţial, dorinţa sa a fost să devină preot sau călugăr, însă, la sfatul Papei Pius al X-lea, s-a dedicat apostolatului ca laic, desfăşurându-şi activitatea în oraşe precum Bucureşti, Roma, Paris, Congo, Tokyo, Sidney sau Buenos Aires. Supranumit “marele vagabond apostolic” de către Suveranul Pontif de la acea vreme, Vladimir Ghika revine la Bucureşti, unde deschide primul dispensar gratuit, “Bethleem Mariae”. De asemenea, pune bazele spitalului şi sanatoriului Sf. Vicenţiu de Paul, înfiinţând astfel primul spital gratuit din România şi prima ambulanţă. În timpul Primului Război Mondial se dedică misiunilor diplomatice şi îngrijirii victimelor cutremurului din Avezzano, bolnavilor de tuberculoză din ospiciul din Roma şi răniţilor de război. Sfinţirea lui Vladimir Ghika ca preot În octombrie 1923, Cardinalul Dubois, Arhiepiscopul locului, îl sfinţeşte ca preot, astfel că timp de 16 ani Vladimir Ghika îşi desfăşoară ministerul sacerdotal în Franţa. La scurt timp după hirotonire, îi cere Papei privilegiul de a putea oficia atât în rit latin, cât şi bizantin. Acordul Pontifului îl transformă astfel în primul preot român biritual. Ulterior, i se încredinţează o parohie în Villejefuit, o mahala săracă şi periculoasă a Parisului, unde face eforturi extraordinare pentru educarea locuitorilor. În 1924, întemeiază “Opera fraţilor şi Surorilor Sf. Ioan”, o societate auxiliară de misiuni, şi ce îşi va desfăşura activitatea în clădirea unei foste închisori penrtru femei. Din cauza problemelor financiare însă, imobilul este vândut, iar membrii societăţii se dispersează. În 1930, este retras din parohia din Villejefui din cauza unei probleme de sănătate, dar este numit Rector al Bisericii Străinilor din Paris. Un an mai târziu, Vladimir Ghika este numit de Papă Protonotar apostolic (prelat la curtea papală, însărcinat cu înregistrarea şi expedierea actelor pontificale, n.red). Începutul celui de-Al Doilea Război Mondial îl surprinde în România, însă refuză să părăsească ţara pentru a fi alături de săracii şi de bolnavii din Bucureşti. Din aceleaşi motive, mai târziu, preferă să rămână în Capitală, deşi comuniştii preluaseră puterea. În seara zilei de 18 noiembrie 1952, monseniorul este arestat sub acuzaţia de „spionaj în interesul Vaticanului şi al puterilor imperialiste”, chiar în timp ce ieşea din casa lui Vasile Stoica, unde fusese să dea asistenţă bolnavei Maria Radovici (mama actorului Sebastian Radovici). Este întemniţat la Jilava, unde este bătut crunt şi torturat. În urma procesului desfăşurat în 1953, când se apără singur, este condamnat la trei ani de închisoare. Săvârşeşte însă pedepsa doar parţial, monseniorul Vladimir Ghika murind în puşcărie pe 16 mai 1954. A fost înmormântat iniţial în cimitirul din apropierea închisorii Jilava, însă în anul 1968 rămăşiţele sale au fost mutate în cimitirul Bellu Ortodox din Capitală. “Gânduri pentru zilele ce vin” Monseniorul Vladimir Ghika avea o cultură deosebită, astfel că în urma unei munci extraordinare de cercetare în arhivele Vaticanului a publicat volumul „Revue Catolique”. De asemenea, a publicat diverse articole în reviste precum „Convorbiri Literare”, „La Revue Hebdomadaire”, „Les Études”, „Le Correspondant”, „La Revue des Jeunes” şi „La Documentation Catholique”. Obişnuia să îşi noteze pe bucăţi de hârtie scurte concluzii ale meditaţiilor personale, o parte dintre acestea fiind reunite şi publicate ulterior sub numele „Pensées pour la suite des jours” („Gânduri pentru zilele ce vin”). Deşi cele mai multe dintre scrierile sale au apărut în limba franceză, unele volume au fost traduse şi în română: „Sfânta Fecioară şi Sfântul Sacrament” (discursul rostit de monseniorul Vladimir Ghika în noiembrie 1928, la deschiderea Congresului Euharistic de la Sidney), „Spicuiri istorice”, „Femeia adulteră” (piesă de teatru, n. red), „Convorbiri spirituale”, „Interludiile din Talloires” (album de gravuri cu comentarii), „Ultimele mărturii”. Alte beatificări şi canonizări Potrivit preotului Francisc Ungureanu, Biserica Catolică din România a mai făcut o serie de propuneri pentru beatificare şi canonizare a unor români. “La Roma, într-o fază foarte avansată este procesul episcopului de Iaşi, Anton Durcovici, mort martir la Sighet în 1951. Se lucrează intens şi la cauza grupului de episcopi greco-catolici, toţi martiri: Valeriu Traian Frenţiu, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu, Ioan Bălan, Ioan Suciu, Vasile Aftenie şi Tit Liviu Chinezu. Şi Arhidieceza romano-catolică de Alba-Iulia l-a propus spre beatificare pe episcopul Marton Aron, pentru trăirea eroică a virtuţilor, dosarul aflându-se tot la Roma. La Vatican este şi procesul pentru Veronica Antal, propus de Provincia Fraţilor Franciscani Conventuali din România, care a început şi procesul pentru un medic, Martin Benedict”, a conchis acesta. sursa: gandul.info

Sa imbratisam ciudatenia.

Trebuie sa invatam sa imbratisam „ciudateniile” si „ciudatii” care le nascocesc. Pentru ca unii dintre ei sunt de fapt progresul, care ne bate deghizat la usa. De cand ne-am despartit de regnul animal, una din caile de a crea valoare (adica de a ridica statutul nu doar social, ci si economic al unei comunitati) este gasirea sau nascocirea de lucruri pe care nu le-a mai avut nimeni inainte, niciodata. Pentru asta, e nevoie de mesteri, barzi, visatori, atleti, clovni, vraci, povestitori sau orice alt fel de „nebuni” (semi)geniali. Si de circumstante favorabile pentru ca ei sa se manifeste. Daca se intampla o singura data, comunitatea respectiva devine un loc de pelerinaj religios sau laic. Ganditi-va la Maglavit (si la multele alte locuri din toata lumea unde diversi credinciosi au avut epifanii), sau la locurile pe unde a vietuit Vlad Tepes. Se castiga o paine si in Sighisoara, si la Bran din asta. Nu foarte alba, dar nici nu se moare de foame. Dar daca se intampla mai mereu, nu prin repetitie ci printr-un flux constant de lucruri nemaivazute, localitatea (sau regiunea) respectiva devine o Mecca. Pe de-a dreptul vorbind, ciudate, lucrurile, ideile si persoanele noi exercita o evidenta atractie atat pentru alte lucruri, idei si persoane noi cat si pentru capitalul mereu dornic sa se inmulteasca. Odata pornit, procesul acesta de atractie nu e liniar, ci devine repede un cerc virtuos care se auto-amplifica. Si care inseamna o paine mult mai alba si mai mare decat cea care iese din vanzarea de tricouri cu vampiri. Stiu ca o faceti deja, dar nu va ganditi doar la Silicon Valley – lumea e plina de exemple, si mai vechi si mai noi decat capatul sudic al golfului San Francisco. Iar diferentierea prin noutate „ciudata” nu genereaza valoare doar in domenii-vedeta precum tehnologiile avansate sau energia, ci si in agricultura, medicina sau educatie. Un profesor care transforma modul de gandire al unei generatii sau un bucatar care schimba obiceiurile alimentare ale unui intreg oras sunt la fel de valorosi ca un arhitect de software care lucreaza la sistemul de operare pentru urmatorul must-have gadget. Iar in jurul lor cresc alti oameni si alte locuri de munca si alte idei si alti oameni... E un scenariu frumos, dorit si cautat in toata lumea. In cel mai recent articol pe aceasta tema pe care l-am citit (http://bit.ly/103KZxP), cineva de la MIT1 provoca foarte direct managerii comunitatilor locale sa incurajeze „ciudatii” si sa-i lase sa infloreasca (a se citi: sa inoveze), inclusiv prin a se da la o parte din calea lor atunci cand e cazul. Pentru ca nu de putine ori, circumstantele favorabile de care scriam mai sus sunt de fapt o combinatie cu doar doua ingrediente. Unu: un nivel acceptabil al infrastructurii care deserveste nevoile elementare (de la siguranta publica si canalizare la comunicarea electronica). Si doi: eliminarea sau prevenirea aparitiei piedicilor birocratico-legislative, de la legendara stampila pe bon pana la finantarile bine intentionate (europene sau nu) dar care ingradesc inovatia prin conditionarile kafkiene cu care vin la pachet. Ziceti ca suna prea frumos ca sa se intample si la noi, in Romania? Ei bine, de data asta eu sunt optimist si zic ca o sa se intample. In urmatorii trei pana la sapte ani vom vedea primari si consilii de pe la noi care vor face exact acest lucru, in mod sistematic si cu o suplete mentala si operationala neobisnuita pentru birocratii sau pentru alesii romani. Nu dintr-o mare pasare pentru semeni, ci dintr-un pragmatism foarte pronuntat. Retetele traditionale de succes in domeniul lor2 se perimeaza incetul cu incetul, in vreme ce incurajarea (sau macar netulburarea) „nebunilor” nascocitori de inovatii si business poate genera capital financiar si politic serios fara sa coste comunitatile, figurativ vorbind, o mana si un rinichi. Asa ca lasati „ciudatii” sa vina la voi, sa se adune si sa faca ce stiu ei mai bine. Pana nu-i ademenesc altii, sa creeze bunastare in alta parte. Citeste mai mult: http://www.wall-street.ro/editorial/684/Sa-imbratisam-ciudatenia#ixzz2TR56zyjx Follow us: @WallStreetRo on Twitter | WallStreetRo on Facebook

O Cescuta de ceai pentru voi...........

“O familie a plecat într-o excursie în Orient să cumpere ceva dintr-un frumos magazin de antichităţi, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la căsătorie. Amândurura le plăceau antichităţile şi produsele din argilă, ceramice, în special ceştile de ceai. Au observat o ceaşcă excepţională şi au întrebat:”Putem să vedem ceşcuţa aceea? Nu am văzut niciodată ceva atât de frumos.” În timp ce doamna le oferea ceea ce ceruseră, ceşcuţa de ceai a început să vorbească: “Voi nu puteţi să înţelegeţi. Nu am fost de la început o ceşcuţă de ceai. Cândva am fost doar un bulgăre de argila roşie. Stăpânul m-a luat şi m-a rulat, m-a bătut tare, m-a frământat în repetate rânduri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”,“Nu-mi place!” “Lasă-mă în pace,” dar el a zâmbit doar şi a spus cu blândeţe:“Încă nu!”. Apoi, ah! Am fost aşezată pe o roată şi am fost învârtită, învârtită, învârtită. ”Opreşte!” Ameţesc! O să-mi fie rău!” am strigat. Dar stăpânul doar a dat din cap şi a spus, liniştit:”Încă nu.” M-a învârtit, m-a frământat şi m-a lovit, şi m-a modelat până a obţinut forma care i-a convenit şi apoi m-a băgat în cuptor. Niciodată nu am simţit atâta căldură. Am strigat, am bătut şi am izbit uşa … “Ajutor! Scoate-mă de aici!”. Puteam să-l văd printr-o deschizătură şi puteam citi pe buzele sale în timp ce clătina din cap dintr-o parte în alta:”Încă nu.” Când mă gândeam că nu voi mai rezista încă un minut, uşa s-a deschis. Cu atenţie, m-a scos afară şi m-a pus pe raft… am început să mă răcoresc. O, mă simţeam atât de bine! ”. Ei, aşa este mult mai bine” m-am gândit. Dar, după ce m-am răcorit, m-a luat, m-a periat şi m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut că mă sufoc. “O, te rog, încetează, încetează”, am strigat. EL doar a dat din cap si a spus: “Încă nu!” Apoi, deodată, m-a pus din nou în cuptor. Numai că acum nu a mai fost ca prima dată. Era de două ori mai fierbinte şi simţeam că mă voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat, am plans, eram convinsă că nu voi scăpa. Eram gata să renunţ. Chiar atunci, uşa s-a deschis şi EL m-a scos afara şi, din nou, m-a aşezat pe raft, unde m-am răcorit şi am aşteptat, şi am aşteptat întrebându-mă: ”Oare ce are de gând să-mi mai facă?” O oră mai târziu mi-a dat o oglindă şi a spus: ”Uită-te la tine.” Şi m-am uitat. Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasă. Sunt frumoasă!!! El a vorbit blând: “ Vreau să ţii minte, ştiu că a durut când ai fost rulată, frământată, lovită, învârtită, dar, dacă te-aş fi lăsat singură, te-ai fi uscat. Ştiu că ai ameţit când te-am învârtit pe roată, dar, dacă m-aş fi oprit, te-ai fi desfăcut bucăţele, te-ai fi fărâmiţat. Ştiu că a durut şi că a fost foarte cald în cuptor şi neplăcut, dar a trebuit să te pun acolo, altfel te-ai fi crăpat. Ştiu că mirosurile nu ţi-au făcut bine când te-am periat şi te-am colorat peste tot, dar, dacă nu aş fi făcut asta, niciodată nu te-ai fi călit cu adevarat. Nu ai fi avut strălucire în viaţă. Dacă nu te-aş fi băgat pentru a doua oară în cuptor, nu ai fi supravieţuit prea mult fiindcă acea întărire nu ar fi ţinut. Acum eşti un produs finit. Acum eşti ceea ce am avut în minte prima dată când am început să lucrez cu tine…” Morala este aceasta: Dumnezeu ştie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila LUI. EL ne va modela, ne va face şi ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrări perfecte care să împlinească buna, plăcuta, sfânta SA voie.Dacă viaţa pare grea şi eşti lovit, bătut şi împins aproape fără milă; când ţi se pare că lumea se învârteşte necontrolat, când simţi că eşti într-o suferinţă îngrozitoare, când viaţa pare cumplită, fă-ţi un ceai şi bea-l din cea mai drăguţă ceaşcă, aşează-te şi gândeşte-te la cele citite aici şi apoi discută puţin cu OLARUL.“Asta îmi este toată misiunea şi rostul pe pământ, pentru care m-a înzestrat cu daruri – deşi eu sunt nevrednic. Pentru asta sunt solicitat în toate părţile, ca să propovăduiesc iubirea lui Dumnezeu şi sfinţirea oamenilor prin iubire.. De alte gânduri şi rosturi sunt străin.” Pr. Arsenie Boca