Povestea unui erou român prea puţin cunoscut: Traian Popovici.

Cel de-al Doilea Război Mondial va rămâne întotdeauna în cărţile de istorie drept unul dintre cele mai negre evenimente din istoria omenirii, iar Holocaustul – programul de eliminare sistematică a evreilor, ce a dus la moartea a peste 6 milioane de persoane – unul dintre cele mai cumplite acte de genocid. În timpul acestor evenimente tragice, în istoria Europei s-au remarcat mai mulţi eroi care nu şi-au pierdut reperele morale şi care au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a salva vieţile celor din jur. Unul dintre aceste personaje faimoase, care şi-a riscat viaţa într-un act de curaj ce a dus la salvarea a peste 1100 de vieţi, este Oskar Schindler. Povestea lui a devenit cunoscută graţie cărţii "Schindler's Ark", ecranizată în 1993 de Steven Spielberg sub numele "Lista lui Schindler", film ce a câştigat 7 premii Oscar. Un erou mai puţin cunoscut, dar la fel de curajos ca germanul Oskar Schindler, a fost Traian Popovici, primarul român al oraşului Cernăuţi, care prin acţiunile sale a dus la salvarea de la moarte a aproape 20.000 de evrei bucovineni.

Cine a fost Traian Popovici? Traian Popovici s-a născut pe 17 octombrie 1892 în satul Ruşii Mănăstioarei, aflat atunci în Ducatul Bucovinei, Austro-Ungaria, astăzi localitate în comuna Udeşti, judeţul Suceava. Era fiul preotului Ioan Popovici şi strănepot al celebrului preot Andrei din Udeştii Sucevei, cel care, în anul 1777, a refuzat să depună jurământul faţă de noua stăpânire austriacă. Popovici a urmat gimnaziul la Suceava, iar apoi s-a înscris la Facultatea de Drept din cadrul Universităţii din Cernăuţi. Când a început primul război mondial, a trecut în România şi s-a înrolat în Armata română, luptând până la sfârşitul războiului. A absolvit facultatea abia la sfârşitul primului război mondial, în 1919, devenind apoi doctor în drept. În perioada interbelică a lucrat ca avocat în Cernăuţi, oraş care devenise parte a României în 1918, după destrămarea Austro-Ungariei. În iunie 1940, când Armata Roşie a cucerit Bucovina de Nord, şi oraşul Cernăuţi a devenit parte a Republicii Socialiste Sovietice Ucrainene, dr. Popovici s-a refugiat la Bucureşti, unde a continuat să profeseze ca avocat. În urma încheierii alianţei cu Germania nazistă, România a recucerit Cernăuţiul în iulie 1941, în timpul atacului asupra Uniunii Sovietice. Alături de armata română şi de cea germană, în Cernăuţi a pătruns şi gruparea paramilitară Einsatzkommando 10b, al cărui rol era de a ucide evreii şi de a instiga populaţia română împotriva acestora. La începutul războiului, în Cernăuţi locuiau 42.932 de evrei, aceştia reprezentând 37,9% din totalul populaţiei. Mulţi evrei care locuiau în împrejurimile oraşului s-au mutat în Cernăuţi, sperând că impresionanta comunitate evreiască din oraş le va oferi protecţie. După eliberarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei, provinciile recuperate nu au fost imediat alipite statului român, ci au funcţionat ca regiuni conexe, conduse de câte un guvernator. La începutul lunii iulie 1941, avocatul Traian Popovici este trimis în Bucovina ca "prim-ajutor de primar" (funcţie echivalentă cu cea de viceprimar) al municipiului Cernăuţi. La 29 iulie 1941, împuternicitul generalului Antonescu pentru administrarea Bucovinei, colonelul Alexandru Rioşanu, solicită conducătorului statului acordul pentru emiterea unei ordonanţe care să impună evreilor din Bucovina eliberată purtarea unui semn distinctiv. Aceasta a intrat în vigoare în ziua următoare. La data de 1 august 1941, acelaşi guvernator militar al Bucovinei îl numeşte pe dr. Traian Popovici în funcţia de primar al municipiului Cernăuţi. La scurt timp după numire, dr. Popovici poartă un dialog cu guvernatorul despre "problemele evreieşti". Popovici relatează întâlnirea în cartea "Spovedania unei conştiinţe", scrisă imediat după război: Câteva zile după instalarea mea ca primar, am avut ocazia să vorbesc într-o audienţa de lucru cu guvernatorul Rioşanu, asupra problemelor evreieşti. Decedatul guvernator îmi cerea să procedez la delimitarea unui cartier de oraş căruia voia să-i dea destinaţie de gheto. I-am expus punctul meu de vedere net şi i-am arătat enormitatea acestei măsuri medievale, raportată la gradul de cultură a evreimii cernăuţene, i-am arătat că din punct de vedere tehnic nu pot admite aspectul degradant al închiderii unei părţi din oraş în baricade de sârmă ghimpată şi în îngrădituri de scândură. Cernăuţii cu aliura lui de oraş occidental refuzând sub aspect edilitar o astfel de pângărire a esteticului său. Rioşanu mi-a declarat verbal: "recunosc, ai în totul dreptate, dar ce vrei să fac, când sunt mereu împins de preşedinţie şi zilnic asaltat la telefon dacă am ghetoul". Larg cum era el în vederile sale europene, mi-a dat dreptate şi pentru ca să adormim vigilenţa preşedinţiei şi să liniştim impetuozitatea romanizatorilor, cărora le puţea oraşul a jidan, am găsit expedientul studierii ghetoului. Pe 30 august, Alexandru Rioşanu a murit în urma unei operaţii nereuşite, fiind înlocuit de generalul Corneliu Calotescu. Pe 10 octombrie, populaţia a fost înştiinţată că s-a hotărât evacuarea populaţiei evreieşti din Bucovina. Pentru a fi evacuată, era necesar să fie mai întâi strânsă într-un ghetou. În aceeaşi zi, Guvernatorul Calotescu a emis ordinele pentru înfiinţarea ghetoului Cernăuţi, pentru confiscarea averilor şi pentru deportarea evreilor peste Nistru, în ciuda opoziţiei ferme a primarului Traian Popovici. Acesta relatează în cartea sa dialogul purtat cu guvernatorul Calotescu la aflarea veştii că se hotărâse deportarea în masă a evreilor din Cernăuţi: Am rămas înmărmurit. Am putut doar să îngân Guvernatorului atât: "aici aţi ajuns, domnule guvernator?", la care dânsul îmi răspunde: "ce să fac? E ordinul Mareşalului şi aici sunt şi delegaţii marelui Stat Major". [...] N-am cruţat nici un argument, pentru a-i dovedi enormitatea pasului ce e pe cale a-l comite. Am vorbit de umanitate, de omenie, de blândeţea tradiţională a românului, de barbarie, de cruzime, de crimă, de ruşine. Am evocat toate virtuţile strămoşeşti, am înfierat sadismul rasial. Am evocat ruşinea Spaniei care nu poate şterge din istoria ei prigoana împotriva evreilor de la 1492, sub Torquemada. Textual i-am spus: "Domnule guvernator, revoluţia franceză care a dat omenirii dreptatea şi libertatea a costat numai 11.800 victime, pe când d-ta trimiţi la moarte în pragul iernii peste 50.000 suflete". Pledoaria primarului a fost în zadar. Decizia fusese luată la cel mai înalt nivel. Operaţiunea strângerii evreilor în ghetou a avut loc în zorii zilei de 11 octombrie, iar pentru ca statul să nu fie păgubit, toate averile acestora erau trecute în proprietatea statului. Condiţiile de viaţă din ghetou urmau să fie foarte aspre: se interzicea părăsirea ghetoului după ora 18:00, iar spaţiile de cazare din ghetou nu puteau adăposti mai mult de 10.000 de persoane, dar cu toate acestea urmau să primească 50.000 de evrei. La scurt timp după ce evreii au fost mutaţi în ghetou, acesta a fost împrejmuit cu sârmă ghimpată şi prevăzut cu porţi de lemn, păzite de soldaţi. Nimeni nu mai avea acces în interior fără permisiunea guvernatorului, cu excepţia creştinilor care locuiau în cartier, calitate care trebuia dovedită cu o legitimaţie.

Lupta lui Popovici pentru salvarea evreilor. Traian Popovici a făcut tot ce a putut pentru a salva cât mai mulţi evrei de la deportarea în Transnistria, adică de la moarte sigură. În ziua de 12 octombrie a avut loc o conferinţă cu toate autorităţile, în cadrul căreia primarul Popovici a pledat pentru salvarea unui număr mare de evrei, afirmând că este nevoie de ei ca specialişti fără de care oraşul nu putea funcţiona. El relatează în cartea sa: Am cerut graţie pentru cei dăruiţi bisericii prin botez, arătând că furăm temeiurile ei, misionarismul fiind cheia de boltă a creştinismului. Am cerut cruţarea pentru cei juruiţi culturii profunde şi artelor frumoase. Am cerut recompensă pentru cei care au binemeritat recunoştinţa de la neam, pensionari, ofiţeri, invalizi. Am cerut păstrarea maeştrilor în toate ramurile de industrie. Am cerut, în slujba umanităţii, exceptarea medicilor. Am cerut, pentru opera de reconstrucţie, ingineri şi arhitecţi. Am cerut, pentru cinstirea intelectului şi civilizaţiei, magistraţii şi avocaţii. Protestul său nu a rămas fără consecinţe. Popovici relata în cartea sa că atunci "când am părăsit şedinţa, fusesem tacit ostracizat şi de oficialitate ca «jidovit»". Cu toate acestea, efortul său nu a fost în van. Aşadar, pe 15 octombrie, guvernatorul a primit vestea că pledoaria primarului l-a convins pe Mareşalul Antonescu. Popovici relatează în cartea sa: Strădania mea a fost însă încununată de succes, pentru că în după-amiaza zilei de miercuri 15 octombrie, mareşalul Antonescu, în convorbirea telefonică cu guvernatorul, a consimţit la o retuşare a deportării masive, ordonând exceptarea de la evacuare a unui lot de până la 20.000 suflete, în care număr să intre categoriile asupra cărora atrăsesem atenţia în conferinţa administrativă de duminică şi asupra cărora avizasem prin intermediul unor factori de absolută greutate. Aşa s-a ajuns la oprirea în Cernăuţi, a unui număr de cca. 20.000 evrei. Că această oprire nu era pe placul străzii şi improvizaţilor romanizatori, nu importă. Până pe 14 octombrie 1941, când s-a încetat deportarea evreilor, peste 30.000 de evrei fuseseră evacuaţi din Cernăuţi. Rămăseseră în oraş 15.600 de evrei, desemnaţi ca "esenţiali pentru funcţionarea oraşului" ca urmare a unei decizii a guvernatorului Corneliu Calotescu, cărora se adăugau încă 4.000 care beneficiau de autorizaţii temporare emise de Dr. Traian Popovici.

Curajul lui Popovici nu a rămas fără consecinţe. La începutul anului 1942, la Bucureşti s-a format o comisie de anchetă care investiga modul de realizare a selecţionării specialiştilor evrei, în urma mai multor denunţuri ale informatorilor. Găsit vinovat pentru eliberarea numeroaselor certificate care le-au permis evreilor să evite deportarea, Traian Popovici a fost înlocuit în iunie 1942 din funcţia de primar. Locul său a fost luat de Dimitrie Galeş, iar deportările în Transnistria au fost reluate, alte cinci mii de evrei pierind în Transnistria.

În cartea-mărturie scrisă după război, dr. Traian Popovici a explicat ce l-a condus spre actul de eroism ce a salvat viaţa atâtor oameni: În ce mă priveşte, dacă m-am învrednicit de această tărie de a nu ceda curentului, de a mă împotrivi lui, de a fi stăpân pe voinţa mea, de a înfrunta pe cei mari, de a fi cu un cuvânt om, nu e meritul meu. E meritul tuturor generaţiilor de popi din care mă trag şi cari m-au învăţat ce e iubirea de oameni, e meritul tuturor profesorilor de la liceul din Suceava, cari m-au crescut în lumina frumoaselor virtuţi ale clasicisimului şi mi-au plămădit sufletul la căldura umanităţii, care neobosită cizelează pe om şi-l diferenţiază de brută. După ce a fost îndepărtat din funcţie de primar, Popovici a mai trăit doar 4 ani, decesul său fiind înregistrat la 4 iunie 1946. Este înmormântat în curtea bisericii satului Colacu din Fundu Moldovei.

Povestea lui Traian Popovici dăinuieşte peste ani Gestul dr. Traian Popovici nu a rămas nerecunoscut. La 23 de ani după moartea sa, în 1969, institutul Yad Vashem a organizat o ceremonie în memoria lui, în care l-a omagiat ca "Drept între Popoare". Traian Popovici este primul român căruia i-a fost acordat acest titlu ce desemnează eroii ne-evrei care au ajutat şi salvat evreii aflaţi în primejdie în timpul Holocaustului.

Şi autorităţile bucureştene au cinstit memoria lui Popovici, la aproape 35 de ani de la recunoaşterea sa de către Yad Vashem ca "Drept între Popoare". În urma unei solicitări a Ministerului Culturii şi Cultelor, Primăria Sectorului 3 al Capitalei şi-a dat acordul pentru schimbarea numelui străzii Unităţii în strada "Dr. Traian Popovici". Este primul "Drept între Popoare" onorat astfel de statul român.

Bucureştiul nu este singurul loc în care sunt preţuite faptele eroice ale lui Traian Popovici. Comunitatea evreilor din Cernăuţi a plătit o placă memorială spre cinstirea lui. Pe 21 aprilie 2009, cu permisiunea autorităţilor locale, placa a fost amplasată pe casa din Cernăuţi în care a locuit Traian Popovici. Pe placă este înscris, în limbile română, engleză şi ucraineană, următorul mesaj: Aici a locuit Traian Popovici (1892 - 1946). În 1941, ca primar al oraşului Cernăuţi, a salvat de la deportare în Transnistria şi probabil de la moarte 19 600 evrei. Cu recunoştinţă veşnică şi amintire eternă, Evreii Cernăuţeni

www.descopera.ro

Luarea mesei in familie, izvor de bunatate

Intr-o vreme in care dragostea a inceput sa scada, comunicarea dintre membrii familiei adesea intampina greutati, iar mersul la fast-food a devenit o adevarata moda, raportarea cuviincioasa la mancare, precum si luarea mesei in comun, in mijlocul familiei, a ajuns sa fie vazuta ca un lucru depasit, daca nu chiar rusinos. Pentru aceasta, astazi, omul mananca adesea singur, in graba, oriunde, oricum si oricand.

Sa nu luam in ras lucrurile pe care parintii nostri le considerau si le simteau a fi sfinte. Nu putini sunt cei care au ajuns sa vada luarea mesei in comun astfel: "Pentru ce tin oamenii mortis sa ia masa in familie? Hai, de Craciun, de Pasti, mai inteleg. Dar eu sunt obisnuit sa iau masa in liniste. La mine in familie nu se vorbeste la masa. Daca mananc singur sau cu ai mei este exact acelasi lucru. Masa este un act administrativ, de mentenanta, este ceva necesar, este satisfacerea unei nevoi; nu e nimic sfant in asta."

Din ce in ce mai putini oameni se bucura de o masa luata in tihna casei lor, impreuna cu familia. O parte nu mai au timp, o alta parte prefera sa stea cu prietenii decat cu familia, iar o alta parte comporta rusinea de "a fi invechit". Masa este una dintre bucuriile reale ale inimii omului, de cand lumea. Din pacate insa, vrand sa fie moderne, din ce in ce mai putine familii calca pe urmele "bine batatorite" ale familiei traditionale.

Oricat s-ar schimba insa mintea omului, mancarea si luarea mesei in comun vor ramane pentru totdeauna ceva cu mult mai inalt si mai profund decat ne putem da seama. Luarea mesei in familie, ori impreuna cu cei apropiati, se va face intotdeauna izvor de liniste, de bucurie si de comuniune, deoarece nu pot sta la aceeasi masa cei dezbinati, precum nici cei straini sufleteste unul de celalalt.

Sederea la masa, cel dintai si cel mai de pe urma lucru

Deschizand prima carte a Sfintei Scripturi, putem spune ca istoria lumii incepe cu "o invitatie la masa". Astfel, dupa ce Dumnezeu l-a creat pe om, El l-a indemnat, zicandu-i: "Din toti pomii din rai poti sa mananci, iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci, in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit!" (Facerea 2, 16-17) Vedem cum, inca dintru inceput, se face o distintie clara intre mancarea care uneste, dand viata, si mancarea care dezbina, omorand.

Parcurgand celelalte carti ale Sfintei Scripturi, putem vedea cu usurinta cum mai toate marile evenimente se petrec in jurul mesei. Astfel, dreptul Avraam ii aseaza pe Ingeri la masa, unde si primeste de la Acestia fadaduinta nasterii unui fiu (Facere 18, 1-16). De asemenea, toate intalnirile de cinste erau sarbatorite cu asezarea unei mese. Cand tatal (Dumnezeu), il vede pe Fiul cel Risipitor (omul) intorcandu-se acasa, randuieste imediat masa: "Aduceti vitelul cel ingrasat si-l injunghiati si, mancand, sa ne veselim" (Luca 15, 23).

Mantuitorul Iisus Hristos poposea adesea la mesele celor din vremea lui, precum citim: "Iar carturarii si fariseii, vazandu-L ca mananca impreuna cu vamesii si pacatosii, ziceau catre ucenicii Lui: De ce mananca si bea Invatatorul vostru cu vamesii si pacatosii? Dar, auzind, Iisus le-a zis: Nu cei sanatosi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi" (Marcu 2, 16-17). Nu putine minuni a savarsit Mantuitorul la masa, acesta fiind un moment prielnic pentru a vorbi inimii omului. Cina cea de Taina este cea mai sfanta "masa" luata de Mantuitorul, impreuna cu ucenicii Sai, "masa" la care ne cheama si pe noi. Astfel, Hristos se da pe Sine drept hrana datatoare de viata.

Deschizand ultima carte a Sfintei Scripturi, intalnim iarasi "o invitatie la masa", precum citim: "Iata, Eu stau la usa si bat; de va auzi cineva glasul Meu si va deschide usa, voi intra la el si voi cina cu el si el cu Mine (Aocalipsa 3, 20). De asemenea, vesnicia este si ea exprimata sub chipul unei cine, la care suntem neincetat chemati: "Fericiti cei chemati la cina nuntii Mielului" (Apocalipsa 19, 9).

Luarea mesei in familie, izvor de bunatate

Luarea mesei in comun, impreuna cu familia sau cu cei apropiati, este unul dintre acele lucruri care amintesc de sfintenia zilei, este una dintre bucuriile simple ale omului curat, este un semn al unui suflet sanatos. Luarea mesei in comun este un moment de apropiere, de blandete si de vulnerabilitate, fiecare trebuind sa fie cu adevarat prezent, atent si personal: la masa, fiecare il priveste in ochi pe celalalt; la masa nu este loc de ascunzisuri, de retrageri sau de pretexte. A sta la masa impreuna cu oameni cu care nu ai nimic in comun sau fata de care inima ta nu se deschide, este un adevarat chin.

Atat de viclean este "stapanitorul acestei lumi", incat a reusit sa strice pana si cele mai marunte bucurii din viata de familie, pe care atat de mult o uraste. Orasul parca a sugrumat randuielile sanatoase ale parintilor nostri, cu care, uneori, parca ne si este rusine sa ne asemanam. Astfel, omul de la oras pune prea usor luarea mesei in comun pe seama taranilor, care "nu prea aveau multe de facut".

Lucrurile stau insa altfel: cel ce nu a simtit nici macar pentru o singura data odihna unei mesei luate in familie, ori impreuna cu cei iubiti ai sai, nu va intelege niciodata sfatul/indemnul de a nu trece cu vederea acest izvor de intarire a unitatii familiei, de impacare cu cei de langa noi, de solidaritate si de comunicare.

Desi unele lucruri se schimba, nu trebuie sa fim de acord cu schimbarea (inlocuirea) anumitor randuieli sanatoase. Daca bucuria mesei in comun se pierde, nici o alta nu ii poate lua locul, in aceeasi masura si cu aceleasi roade.

Pentru multi dintre noi, furati de agitatia vietii de zi cu zi, luarea mesei nu mai are nimic sfant; a devenit un act banal prin care ne satisfacem o simpla necesitate trupeasca. Daca masa nu mai este prilej de comuniune cu cei din familiile noastre, cu atat mai putin, ea se va face prilej de comuniune cu Dumnezeu. Mancam fara sa-L purtam in noi pe Domnul, "Cel ce da hrana la tot trupul".

Daca nici in familie nu ne mai putem aduna, rabda si bucura unul de celalalt, ce pretentii sa mai avem de la restul lumii. Cum sa ne adunam cu totii, in Biserica lui Hristos, in duh de pace, daca in familie nu mai reusim sa fim una?! Din familie incep toate cele bune, din familia in care se odihneste Hristos.

Dragostea fiecaruia fata de ceilalti se masoara in clipele petrecute impreuna, iar masa, care nu poate fi ocolita, este un moment deosebit de important in aceasta privinta. Oriunde ar exista deci familia, luarea mesei in comun comporta aceeasi importanta, ca moment al intalnirii, al vederii si al bucuriei reciproce.

Luarea mesei in comun nu trebuie sa fie vazuta ca si o obligatie, ci mai ales ca "o gura de aer personalizator", intr-o atmosfera din ce in ce mai impersonala. In vremurile noastre, cand serviciul si timpul limitat ne indeparteaza chiar si de cei dragi, o cina luata impreuna cu toti cei al casei este o adevarata punte de legatura cu lumea reala. In asemenea momente se revitalizeaza cu adevarat relatia personala dintre membrii familiei.

Masa este locul intalnirii si al comuniunii. Masa este locul unde toti se aduna, toti ajuta, toti lucreaza, unul facand ceva si altul altceva. Masa este locul unde fiecare se odihneste in celalalt, dupa o zi de munca sau invatat, dupa o calatorie sau inaintea unei plecari. Masa luata in familie trebuie sa fie si o rugaciune de multumire si slava adusa lui Dumnezeu, pentru nenumaratele daruri primite.

Masa in famile este o adevarata binecuvantare, atat pentru parinti, cat si pentru copii, care vor ramane cu aceste frumoase amintiri despre "acasa". Ce poate fi mai frumos decat starea aceea de bucurie, de comuninune, pe care o simti cand toti cei dragi sunt langa tine?! Din pacate, insa, doar cel care a trait aceasta bucurie o poate intelege. Cred ca numai acela care a fost odihnit in vechea familie va naste si in noua familie un asemenea loc de comuniune, de odihna si de dragoste.

Consider ca o familie care nu se aduna impreuna, macar o data in zi, sufera de o rana ascunsa. Atunci cand masa nu se mai ia impreuna in familie, intreaga familie sufera in mod inconstient, intreaga familie ajunge sa simta o lipsa neinteleasa, cu totii ajung sa se simta, mai mult sau mai putin, singuri. Dintre familiile pe care le cunosc, cele mai frumoase si mai odihnitoare sunte acelea care petrec timp impreuna, in pofida tuturor programelor diferite si a varstei membrilor ei.

Luarea mesei impreuna cu familia, macar o data in zi, poate deveni (foarte usor) factor de unitate si intarire a dragostei. Pentru aceasta insa este esential ce facem in timpul zilei. Un om care sta numai la calculator si la TV, ori numai in vreo pasiune care-l izoleaza comuniunii cu ceilalti, nu se va putea simti niciodata odihnit la o masa luata in familie, unde monitorul lipseste, unde zgomotul sportului este absent, unde stirile si emisunile TV nu se mai aud, iar singurul lucru care ramane de facut este mancatul si privitul in ochii celor adunati laolalta.

Daca ne-am umple ziua numai cu lucruri bune, intalnirea din vremea mesei ar fi o urmare fireasca a acestora, deci tot un lucru bun, un moment de impartasire a fiecaruia de ceilalti. Cum ar fi o cina luata in familie, daca fiecare ar injura si ar vorbi numai despre stiri si sport, numai despre accidente si drame ale "star-urilor"?! Nu ar fi oare aceasta o parodie ciudata a ceea ce ar insemna de fapt "luarea mesei in familie"?!

Deci, modul in care ne petrecem ziua poate atrage dupa sine clipe odihnitoare si binefacatoare aproape de cei dragi ai casei. Inceputul cel bun se pune astfel: "Trage-ti un scaun la masa, inchide televizorul, lasa telefonul de o parte si ai sa vezi ca intri intr-o alta dimensiune!" Daca aceasta "dimensiune" va fi odihnitoare sau nu, aceasta tine numai de tine, si anume de ceea ce ai in launtrul tau.

Teodor Danalache
http://www.crestinortodox.ro

Guerrilla: CINE A DECLANSAT SI LA CE AU FOLOSIT RAZBOAIELE MO...

Guerrilla: CINE A DECLANSAT SI LA CE AU FOLOSIT RAZBOAIELE MO...: "Benjamin H. Freedman, evreul care a spus adevărul, dezvăluind adevăratele intrigi şi motive ale celui de-al Doilea Război Mondial Artico..."

CINE A DECLANSAT SI LA CE AU FOLOSIT RAZBOAIELE MONDIALE?

>Benjamin H. Freedman, evreul care a spus adevărul, dezvăluind adevăratele intrigi şi motive ale celui de-al Doilea Război Mondial
Articol preluat din revista Lumea nr. 7/2010



Discurs ţinut de Benjamin H. Freedman, consilierul preşedintelui W.Wilson, în 1961

Aici, în Statele Unite, sioniştii şi coreligionarii lor deţin un control total asupra guvernului nostru. Din foarte multe motive (prea multe şi prea complexe pentru a le analiza acum), sioniştii şi coreligionarii lor conduc aceste State Unite, precum nişte monarhi absoluţi ai acestei ţări. Veţi putea, evident, considera că este o afirmaţie foarte vagă, dar permiteţi-mi să vă descriu ce s-a petrecut în timp ce noi dormeam.
Ce s-a petrecut? Întâi s-a petrecut primul război mondial, care a izbucnit în 1914. Mai sunt puţini oameni de vârsta mea care-şi amintesc lucrul acesta. Acest război a fost purtat într-o tabără de către Marea Britanie, Franţa şi Rusia, şi, în cealaltă tabără, de către Germania, Austro-Ungaria şi Turcia. În doar doi ani, Germania practic câştigase acel război: nu doar "de iure", ci chiar "de facto".
Submarinele germane, care au fost o surpriză pentru întreaga lume, nimiciseră toate convoaiele din Atlantic. Marea Britanie rămăsese fără muniţii pentru soldaţii ei, cu alimente doar pentru o săptămână, după care a urmat foametea.
În aceeaşi perioadă, armata franceză era zguduită de rebeliuni.
Francezii pierduseră 600 000 de tineri pe Somme, in timpul defensivei de la Verdun. Armata rusească înregistra dezertări masive, oamenii îşi luau jucăriile şi plecau acasă; ruşii nu-l iubeau pe Ţar.
Armata italiană era şi ea pe cale de a se prăbuşi. Nu se trăsese un singur foc pe teritoriul Germaniei. Nici un singur soldat inamic nu trecuse frontiera în Germania. Şi, cu toate acestea, Germania era cea care oferea Angliei condiţiile păcii. Germania oferea Angliei o pace negociabilă pe care juriştii o numesc "status quo ante basis". Aceasta înseamnă "să dăm războiul deoparte şi să considerăm totul aşa cum a fost înainte ca războiul să înceapă". Deci Anglia, în vara lui 1916, începuse să analizeze aceste propuneri şi încă în mod serios. Nici nu prea avea de ales. Era una din două: să accepte o pace negociabilă, pe care Germania o oferea cu generozitate, sau să continue un război inutil până la nimicirea totală.
În timp ce aceste evenimente aveau loc, sioniştii din Germania (care-i reprezentau de fapt pe sioniştii din estul Europei) au mers la Ministerul de război britanic şi - aici voi fi foarte laconic pentru că povestea este lungă, dar am toate documentele care dovedesc afirmaţiile mele - au spus: "Uitaţi cum stau lucrurile: încă mai puteţi câştiga acest război. Nu trebuie să vă predaţi. Veţi putea câştiga acest război, dacă Statele Unite ar deveni aliaţii voştri".
La vremea respectivă Statele Unite nu erau implicate în război. Eram proaspeţi, eram tineri, eram bogaţi, eram puternici. Sioniştii au spus Angliei: "Vă garantăm că vom aduce Statele Unite în acest război Ca aliat al vostru, să lupte de partea voastră, cu condiţia să ne promiteţi Palestina pentru după victorie".
Cu alte cuvinte, ei făcuseră următorul târg: "Vom aduce SUA in război ca aliat al vostru. Preţul pe care trebuie să-l plătiţi este Palestina, după ce anihilaţi Germania , Austro-Ungaria şi Turcia". Anglia avea tot atâta drept să promită cuiva Palestina, aşa cum SUA ar fi avut dreptul să promită, de exemplu, Japonia Irlandei, pentru vreun motiv oarecare. Este absolut absurd ca Marea Britanie, care nu a avut niciodată vreo legătură sau vreun interes sau vreun drept asupra a ceea ce se numea Palestina, să folosească această ţară precum moneda de schimb oferită sioniştilor pentru serviciul lor de a aduce SUA în război. Cu toate acestea Marea Britanie a făcut această promisiune sioniştilor, în octombrie 1916.
Şi, la puţin timp după acest moment - şi nu ştiu câţi dintre dumneavoastră îşi mai amintesc - Statele Unite, care erau in cvasi-totalitate pro-germane, au intrat în război împotriva Germaniei, de partea Marii Britanii. Am afirmat că SUA erau în cvasi-totalitate pro-germane, deoarece ziarele americane erau controlate de evrei, bancherii americani erau evrei şi, în general, mass-media americană aparţinea evreilor; iar ei, aceşti evrei, erau pro-germani. Erau pro-germani, deoarece foarte mulţi dintre ei proveneau din Germania şi doreau să vadă o Germanie care-l va distruge pe Ţar. Evreii nu-l iubeau pe Ţar şi nu doreau să vadă Rusia câştigând războiul.
Aceşti bancheri evrei-germani, precum Kuhn Loeb şi alte bănci celebre americane refuzaseră să finanţeze Anglia sau Franţa, chiar şi cu un dolar. Ei au stat deoparte spunând: "Câtă vreme vedem Franţa şi Anglia aliate cu Rusia - nici un cent!" În schimb, aceşti bancheri au pompat bani în Germania , luptând în acest mod alături de Germania, în speranţa de a vedea Rusia îngenunchiată şi Ţarul anihilat. Acum, aceiaşi evrei, când au văzut nesperata posibilitate de a obţine Palestina, au mers în Anglia şi au făcut acest târg. Şi, la vremea respectivă, aceasta a dus o schimbare totală de atitudine, exact ca un semafor care trece de pe roşu pe verde.
După ce toate ziarele americane fuseseră pro-germane, explicând despre dificultăţile întâmpinate de către Germania în războiul dus împotriva Angliei, deodată, pentru aceleaşi ziare, germanii nu mai erau buni. Germanii erau ticăloşi. Germanii erau numiţi "huni". Germanii executau surori ale Crucii Roşii. Germanii tăiau mâinile bebeluşilor. La puţin timp după acest moment, Woodrow Wilson a declarat război Germaniei. Sioniştii din Londra au telegrafiat în SUA judecătorului Louis Bradeis (de la Curtea Supremă de Justiţie), spunându-i. "Du-te acum şi fă presiuni asupra preşedintelui Wilson. Noi obţinem de la Anglia ce dorim. Acum e rândul tău să faci presiuni asupra preşedintelui Wilson să aducă în război Statele Unite".
Iată cum au intrat în război Statele Unite ale Americii. America nu avea nici un interes în acel război. America avea la fel de mult interes în acel război ca cineva care ar trebui să fie pe lună în această seară, în loc să fie în patul lui. Pentru contextul Primului Război Mondial, nu a existat nici un sens ca America să fie implicată în acel război.
După ce noi, americanii, am intrat în război,sioniştii au mers în Marea Britanie şi au spus: "Ei bine, noi ne-am îndeplinit obligaţiile din acord. Hai acum să vedem ceva scris care să ne arate că veţi respecta târgul şi că ne veţi da Palestina după război". Ei atunci nu ştiau dacă războiul va mai dura un an sau zece ani. Aşa că s-au gândit să conceapă "o chitanţă". Iar "chitanţa" a luat forma unei scrisori, care a fost însă redactată într-un limbaj foarte criptic, astfel încât lumea să nu-şi poată da seama despre ce e vorba. Această scrisoare a fost denumită Declaraţia Balfour…

Declaraţia Balfour nu era deci decât promisiunea Marii Britanii de a plăti sioniştilor preţul efortului lor de a aduce SUA în război. Deci această celebră Declaraţie Balfour, despre care tot auzim vorbindu-se, este la fel de falsă ca o bancnotă de trei dolari. Şi nu cred că aş fi putut demonstra acest lucru mai mult decât am făcut-o.

De aici au început necazurile. Statele Unite au intrat în război. Statele Unite au strivit Germania ... Când războiul a luat sfârşit şi germanii au mers la Paris pentru Conferinţa de Pace, acolo se aflau 117 evrei: era delegaţia condusă de către Bernard Baruch. Eu am fost acolo: e normal deci că ştiu. Ce s-a întâmplat apoi? Evreii, în cadrul Conferinţei de Pace, în timp ce tăiau în felii Germania şi împărţeau bucăţi Europa naţiunilor care aveau şi ele pretenţii, au spus: "Ce-ar fi să ni se dea nouă Palestina?" După care au scos în public, în faţa germanilor (care nu ştiau nimic), Declaraţia Balfour. Şi, în acea clipă, germanii au înţeles că fuseseră învinşi şi obligaţi să plătească înspăimântătoarele reparaţii de război, numai din cauza faptului că sioniştii doriseră Palestina şi fuseseră decişi să o obţină, prin orice mijloace.
Evenimentele acestea ne conduc la un alt punct interesant al istoriei. Când germanii au realizat ce se petrece, au fost evident indignaţi. Trebuie precizat că, până în acel moment, în nici o ţară a lumii, evreii nu erau mai confortabil instalaţi decât în Germania. Era acolo domnul Rathenau - un personaj la fel de important în finanţele şi industria Germaniei cum era Bernard Baruch la noi. Era domnul Balin, care deţinea două mari linii maritime - North German Lloyd's şi Hamburg-American Lines. Era domnul Bleichroder, bancherul familiei Hohenzollern. În Hamburg era familia de evrei Warburg, deţinători ai celor mai mari bănci comerciale ale lumii. Evreii trăiau foarte bine în Germania, fără îndoială.
Deci germanii au avut tot dreptul să gândească: "Iată, într-adevăr, trădare!".
A fost o trădare care poate fi comparată cu următoarea situaţie ipotetică. Să presupunem că SUA ar fi în război cu URSS. Şi că noi învingem. Şi că le spunem ruşilor: "Ştiţi ceva, hai să uităm toată tărăşenia. Vă oferim o pace negociabilă". Şi deodată China comunistă ar intra în război, ca aliată a URSS. Iar implicarea Chinei ar duce la înfrângerea noastră. O înfrângere dureroasă, cu un cortegiu de reparaţii pe care imaginaţia unui om nu le poate concepe. Apoi imaginaţi-vă că, după înfrângerea noastră, am afla că tocmai chinezii de la noi ne-au trădat. Că e vorba de propriii noştri chinezi. Că ei ne-au trădat şi că, prin ei, China comunistă a fost ademenită în război împotriva noastră. Care ar fi atunci atitudinea noastră, a americanilor faţă de cetăţenii noştri de origine chineză? Probabil nici un chinez nu şi-ar mai arăta faţa pe străzile Americii. Şi nu ar fi destui stâlpi de iluminat şi copaci, pentru a ne ocupa de ei. Imaginaţi-vă deci, cum v-aţi simţi…
Ei bine, asta au simţit germanii faţă de evrei. Fuseseră aşa de drăguţi cu ei: din 1905 încoace, după ce prima revoluţie comunistă eşuase în Rusia şi evreii trebuiseră să fugă de acolo, toţi luaseră calea Germaniei. Iar germanii le oferiseră azil. Germanii i-au tratat cu respect. Şi acum evreii vânduseră Germania , doar pentru motivul că doreau Palestina, pentru a crea acolo "un stat evreu".

Nahum Sokolov, precum şi toate marile personalităţi de care ştiţi că sunt legate azi de sionism, în 1919, 1920, 1921, 1922 şi 1923, au scris în toate articolele lor (şi presa era plină de afirmaţiile lor) că sentimentul antievreiesc din Germania a apărut numai după ce poporul german a aflat de intervenţiile evreieşti în scopul aducerii în război a Statelor Unite, înşişi evreii au recunoscut acest lucru.
Antievreismul german nu a apărut din cauză că germanii, în 1919, au descoperit că un pahar cu sânge de evreu e mai gustos decât Coca-Cola sau berea müncheneză. Nu era, în plus, nici vorbă de un resentiment religios. Era ceva totalmente politic. Era ceva totalmente economic. Orice, dar nu religios.

Nimănui nu-i păsa, în Germania de atunci, de faptul că evreul merge acasă, trage storurile şi spune "Shema'Israel" în loc de "Tatăl Nostru". Resentimentele evreieşti mereu crescânde în Germania interbelică nu s-au datorat decât unui lucru: germanii îi considerau pe evrei răspunzători de înspăimântătoarea lor înfrângere militară. Iar primul război mondial a fost pornit împotriva Germaniei fără niciun motiv de care Germania să fie responsabilă. Germanii nu aveau nici o vină decât una: vina de a avea succes. Germanii creaseră o flotă puternică, germanii creaseră comerţul mondial.
Nu trebuie să uităm că, pe vremea Revoluţiei Franceze, Germania era constituită din 300 de oraşe-stat, principate, ducate şi aşa mai departe. 300 de entităţi politice separate. Iar aceste entităţi, pe timpul lui Napoleon şi Bismarck, au fost reunite într-un stat unic. Pentru ca, în următorii 50 de ani, Germania să devină una dintre marile puteri ale lumii. Marina germană rivaliza cu cea a Marii Britanii; comerţul şi afacerile germane erau de talie mondială; Germania surclasa pe oricine; Germania producea produsele cele mai bune.
Şi care a fost rezultatul acestor lucruri? O conspiraţie între Anglia , Franţa şi Rusia, pentru a o demola. Nu există un singur istoric pe lumea aceasta care să găsească motivul plauzibil pentru care aceste trei state au decis să şteargă Germania de pe hartă, din punct de vedere politic.
Să revenim la situaţia de după primul război mondial. După ce descoperiseră că evreii purtau vina înfrângerii ţării lor, resentimente puternice s-au dezvoltat în germani. Dar nici un fir de păr de pe capul vreunui evreu nu a fost atins. Profesorul Tansill de la Universitatea Georgetown (care a avut acces la multe documente de la Departamentul de Stat) citează un raport semnat Hugo Schonfedt, un evreu trimis de către Cordell Hull , în 1933, în Germania , ca să inspecteze aşa-zisele lagăre de deţinuţi în perfectă stare de sănătate şi pline de comunişti. E drept, mulţi dintre ei erau evrei, dar aceasta pentru că, întâmplător, la vremea respectivă, circa 98% din comuniştii Europei erau evrei. Tot în acele lagăre se mai aflau şi preoţi, şi miniştri, şi masoni, toţi bănuiţi de afiliaţii internaţionale.
Acum, nişte rapeluri istorice necesare: în 1918-1919, comuniştii au preluat puterea în Bavaria , pentru câteva zile. Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht şi alţi evrei au reuşit să preia puterea guvernamentală pentru trei zile. De fapt Kaiserul, când a încheiat războiul, a fugit în Olanda, deoarece bănuia că cei ce vor prelua puterea în Germania vor fi comuniştii şi că el va fi executat, aşa cum păţise Ţarul. Aşa că şi-a căutat refugiu în Olanda.
Apoi însă, după ce ameninţarea comunistă în Germania a fost anihilată, evreii au încercat să reintre în vechile posturi, iar germanii au început să lupte împotriva lor în toate modurile, dar fără să se atingă de vreun fir de păr al vreunui evreu german. Lupta de atunci a germanilor împotriva evreilor era similară cu lupta noastră împotriva delincvenţilor de pe vremea Prohibiţiei. Nu era deci o luptă cu pistoale.

Şi, nu uitaţi, la acea vreme existau între 80 şi 90 milioane de germani contra a numai 460 000 evrei. Numai 0,5% din populaţia Germaniei era evreiască. Şi, cu toate acestea, evreii erau cei care controlau presa, precum şi cea mai mare parte a economiei germane (acţionaseră în momentul prăbuşirii mărcii şi practic cumpăraseră tot ce se putea cumpăra).
Evreii au încercat să ascundă acest lucru: trădarea poporului german şi adevărata cauză a resentimentelor germanilor. Germanii au demarat acţiuni împotriva evreilor, organizând o discriminare globală.
Practic evreii au fost îndepărtaţi din structurile nivelurilor sociale, aşa cum noi americanii i-am îndepărta, de îndată, pe chinezi sau negri sau catolici sau pe oricine care s-ar afla în ţară şi care ne-ar fi trădat, inamicului nostru aducându-ne în faţa unei înfrângeri umilitoare.
După o vreme, evreii lumii au organizat o conferinţă la Amsterdam. În iulie 1933, evrei din toate colţurile lumii s-au reunit în acest oraş. Şi acei evrei au spus Germaniei: "Îl concediaţi pe Hitler şi instalaţi fiecare evreu în postul pe care-l deţinea, fie el comunist sau nu. Nu ne puteţi trata aşa. Noi, evreii lumii, lansăm aici acest ultimatum împotriva voastră!"
Vă puteţi imagina ce au răspuns germanii….
Ce au făcut în această situaţie evreii? După ce Germania refuzase să se predea ultimatumului evreimii mondiale, lucrările Conferinţei de la Amsterdam au fost întrerupte şi Samuel Untermeyer, şeful delegaţiei americane şi preşedinte al conferinţei, a revenit în SUA! Aici el a mers de pe vapor direct la studiourile de radio CBS, de unde a rostit următoarele cuvinte: "Evreii lumii declară azi război sfânt împotriva Germaniei. Ne aflăm din această clipă angajaţi într-un conflict sacru împotriva germanilor. Şi îi vom înfometa până se vor preda. Vom organiza un boicot mondial împotriva lor. Şi aceasta îi va distruge, deoarece ei depind de comerţul mondial în cadrul afacerilor de export". Era o realitate: două treimi din alimentele necesare, Germania trebuia să le importe, pe baza a ceea ce Germania exporta. Implicit deci, fără export două treimi din germani ar fi pierit de foame.
În această declaraţie, tipărită în New York Times, pe 7 august 1933, Untermeyer mai declara, cu îndrăzneală: "Acest boicot va fi autoapărarea noastră. Chiar preşedintele Roosevelt ne-a recomandat această metodă, în cadrul lui National Recovery Administration". Vă reamintesc că aceasta era entitatea aparţinând de programul New Deal şi care putea declara, în context juridic, un stat apt de a fi boicotat economic.
Imediat s-a instalat boicotul economic mondial al Germaniei, un boicot atât de asiduu, încât pe niciun raft de magazin al lumii nu mai puteai găsi un produs având inscripţionat Made in Germany. Un membru al conducerii reţelei de magazine Woolworth mi-a mărturisit că, atunci, au trebuit să arunce în râu farfurii şi ceramică germană în valoare de milioane de dolari. Magazinele cu marfă germană erau, la rândul lor boicotate şi cetăţenii pichetau cu pancarte pe care scria "Hitleriştii!" sau "Asasinii!" - aşa cum se face uneori în Sud.
Într-un magazin Macy (reţea condusă, paradoxal, de familia evreiască Strauss), o femeie a găsit o pereche de ciorapi vechi de 20 ani, cu eticheta Made in Germany . Imediat magazinul a fost boicotat şi pichetat de sute de cetăţeni cu pancarte antihitleriste.
În timp ce acestea se petreceau în lume, repet, în Germania nimeni nu se atinsese de un fir de păr al vreunui evreu. Nu exista suferinţă în rândul evreilor. Nu exista foamete. Nu erau crime. Nimic.
Evident, germanii au spus: "Cine sunt aceste persoane care declară boicot împotriva noastră şi ne aduc oamenii în şomaj şi ne fac să ne îngheţe industria?! Cine sunt ei, ca să ne facă aşa ceva?!" Erau evident indignaţi. Unii au început să picteze zvastici pe magazinele evreilor. Lucru normal. De ce s-ar fi dus un german să-şi dea banii unui proprietar de magazin din aceeaşi etnie cu cei care îi înfometau ţara prin embargoul mondial, pentru a face Germania să îngenuncheze şi apoi să vină să-i dicteze cine să fie premierul sau cancelarul? Era ridicol. Boicotul mondial a mai continuat ceva timp.
Dar, de-abia în 1938, când un tânăr evreu polonez a împuşcat un diplomat german în ambasada Germaniei din Paris , germanii au devenit într-adevăr duri cu evreii din Germania . Astfel au apărut vitrinele sparte şi luptele de stradă şi tot ce cunoaştem.

Acum, cu toate că nu-mi place cuvântul (pe care-l consider un nonsens), dar dumneavoastră vă spune ceva, îl voi utiliza în continuare. După cum vedem, supremul motiv pentru care în Germania a explodat antisemitismul şi resentimentele împotriva evreilor era responsabilitatea lor pentru izbucnirea primului război mondial şi boicotarea mondială a Germaniei. Şi, în final, se vede că ei deveneau autorii celui de-al doilea război mondial, pentru că deja lucrurile nu mai puteau fi controlate şi era absolut necesar ca germanii şi evreii să-şi încrucişeze săbiile într-un război care avea să decidă odată pentru totdeauna cine va supravieţui şi cine va pieri.
În acea perioadă, trăiam în Germania şi ştiam că germanii deciseseră că Europa urma să fie sau creştină sau comunistă; nu exista cale de mijloc… Şi germanii se deciseseră: aveau să încerce să menţină o Europă creştină, pe cât posibil. Şi au început reînarmarea.
În noiembrie 1933, SUA au recunoscut oficial Uniunea Sovietică. URSS devenea foarte puternică, iar Germania şi-a dat seama că, "dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru".
Aşa cum azi, în America , spunem "dacă nu suntem puternici, curând vine şi rândul nostru". Iar guvernul nostru cheltuieşte 84 miliarde de dolari pentru apărare. Şi apărare împotriva cui? Apărare împotriva a 40 000 de mici evrei care au luat puterea la Moscova, după care, prin varii metode, au obţinut comanda în atâtea ţări ale lumii.
Ce putem face noi, azi, în pragul celui de-al treilea război mondial? Dacă acţionăm rapid, poate salvăm nişte vieţi care ar putea fi ale fiilor noştri. Fiii dvs. ar putea fi chiar în seara aceasta chemaţi sub arme şi dvs. nu ştiţi, aşa cum englezii nu au ştiut în 1916, în Londra, că sioniştii făceau un târg cu cabinetul de război britanic, pentru a le trimite cei mai buni copii să moară într-un război absurd ca toate războaiele. Dar cine a ştiut de asta în SUA, la vremea respectivă? Nimeni.

Nimănui în SUA nu i se permitea să ştie asta. Dar cine a ştiut sigur? Preşedintele Wilson a ştiut. Colonelul House a ştiut. Alţi oameni din interior au ştiut. Mă întrebaţi dacă eu am ştiut? Ceva idei aveam, pentru că eram omul de legătură al lui Henry Morgenthau Sr., în 1912, în timpul campaniei în care Wilson a fost ales, şi circulau zvonuri prin birouri la vremea aceea. Eram omul de încredere al lui Morgenthau, care era preşedintele Comitetului de finanţare, eram omul de legătură între el şi Rollo Wells, trezorierul.
Deci am asistat la şedinţele lor, cu preşedintele Wilson în capul mesei. Toţi ceilalţi erau acolo şi îi auzeam cum îl bombardează pe preşedinte cu chestiunea impozitelor şi a situaţiei grave a lui Federal Reserve Bank şi îi auzeam cum îl îndoctrinează pe preşedintele nostru cu teorii sioniste. Judecătorul Brandeis şi preşedintele erau acolo şi vorbeau, îi văd şi acum, aproape unul de altul, la fel de lipiţi ca degetele unei mâini. Preşedintele Wilson, când venise la discuţii să afle despre ce este vorba, era la fel de neştiutor ca un nou-născut.
Aşa am fost noi, americanii, atraşi în primul război mondial, în timp ce dormeam cu toţii. Ne-am trimis copiii în Europa, pentru a fi măcelăriţi! Dumneavoastră ştiţi ce fac evreii de Ziua Iertării, care credeţi că este aşa de sacră pentru ei? Eu ştiu, pentru că am fost unul din ei… Ceea ce spun nu este din auzite. Sunt aici să vă prezint fapte.
În Ziua Iertării, ca evreu, intri în sinagogă şi rosteşti o rugă, singura rugă care te obligă să rămâi în picioare. Această rugă scurtă se repetă de trei ori: ea se numeşte Kol Nidre. Ruga se referă la un acord pe care-l faci în clipa aceea cu Atotputernicul Dumnezeu, în sensul că orice promisiune, declaraţie sau jurământ pe care-l vei face în următoarele 12 luni să fie nul şi neavenit. Jurământul nu va fi jurământ; promisiunea nu va fi promisiune. Acestea nu vor avea nici o valoare. Cu atât mai mult, Talmudul reaminteşte evreului că ori de câte ori face o promisiune sau un jurământ, să nu uite că legământul făcut sub Kol Nidre, de Ziua Iertării, îl scuteşte de respectarea lor.
Deci, cât de mult ne putem noi baza pe loialitatea evreilor? Ne putem baza pe loialitatea lor la fel de mult cât s-au bazat germanii pe loialitatea lor, în 1916. Şi, fără îndoială, noi, americanii, vom avea aceeaşi soartă pe care au avut-o germanii, şi din aceleaşi motive.

Benjamin H. Freedman
Benjamin H. Freedman a fost una dintre cele mai uimitoare, dar şi contradictorii personalităţi ale secolului trecut. Născut în 1890, acesta a fost un om de afaceri evreu de succes în New York City, fiind principalul acţionar al companiei Woodbury Soap. După cel de-al doilea război mondial, a întrerupt contactul cu organizaţiile evreieşti şi şi-a petrecut restul vieţii cheltuind o mare parte din averea sa evaluată la cel puţin 2,5 milioane dolari, pentru a prezenta opiniei publice structurile de putere ale evreilor care dominau Statele Unite. De aceea mărturiile sale sunt extrem de valoroase, deoarece provin chiar din interiorul celor mai înalte nivele ale organizaţiilor evreieşti şi maşinaţiunilor acestora puse la cale pentru a-şi câştiga şi menţine puterea asupra naţiunii americane. Freedman a lucrat alături de Bernard Baruch, Samuel Untermeyer, Woodrow Wilson, Franklin Roosevelt, Joseph Kennedy, John F. Kennedy şi multe alte personalităţi de vază ale societăţii americane.

Discursul pe care l-am redat cititorilor noştri a fost ţinut în 1961, la Hotelul Willard din Washington DC, şi publicat la acea vreme de Commori Sense.
Despre actualitatea mesajului său nu e cazul să vă convingem.
E suficient să parcurgeţi cu atenţie discursul său.

Bon Jovi - It's My Life

Regulile casatoriei

Eu si sotia mea cunoastem secretul pentru a mentine o casatorie
solida:
1. De doua ori pe saptamana mergem intr-un restaurant dragut -companie
placuta, mancare buna, bem vin...Ea merge marti si joi, eu miercuri si
vineri.
2. Dormim in paturi separate, eu la Bucuresti, ea la Cluj.
3. O duc peste tot, dar ea reuseste mereu sa gaseasca drumul inapoi.
4. Am intrebat-o unde vrea sa mearga pentru aniversarea casatoriei si
mi-a raspuns:"intr-un loc unde nu am mai fost demult".I-am sugerat
bucataria.
5. Ne tinem de mana mereu. Daca nu o fac, incepe sa cheltuiasca.
6. Are un robot de bucatarie electric, un storcator electric, un
prajitor electric si zice ca sunt prea multe in casa, nu are loc de ele
unde
sa stea. Asa ca i-am cumparat un scaun electric.
7. Mi-a spus ca masina nu merge, ca are apa in carburator. Am intrebat
unde e masina si mi-a raspuns: "In lac".
8. A facut o masca de argila. Pentru doua zile a fost frumoasa foc.
Apoi si-a spalat masca de pe fata.
9. A fugit dupa camionul de gunoi, urland: "Sunt in intirziere pt.
gunoi?" Soferul i-a raspuns: "Nu, salta inauntru!"
10. Aminteste-ti mereu, casatoria e prima cauza a divortului.
11. Nu i-am vorbit sotiei timp de 11 luni. Nu indrazneam sa o intrerup.
12. Ultima cearta ! a fost din cauza mea. A intrebat "Ce e pe
televizor?", iar eu i-am raspuns: "Praf".
13. La inceput, Dumnezeu a creat pamantul si s-a odihnit. Apoi a creat
barbatul si s-a odihnit. Apoi a creat femeia. Si nici omul, nici Dumnezeu
nu
s-au mai odihnit niciodata.

Savage Garden - I Want You

Te-as strange prea duios la san,
dator pe viata sa-ti raman,
dar nu pot suntem la birou
si-am un costum aproape nou!

Te-as strange, diamant, la piept,
dar io am invatat sa astept
si simt sub orce imbratisare
o despartire viitoare