Acceptă-te, iubeşte-te! Ai pe tine semnătura lui Dumnezeu şi eşti deosebit, unic!

Dacă te accepţi pe tine, începi să accepţi totul. Dacă te respingi, respingi universul; dacă te respingi, respingi existenţa. Dacă te accepţi, accepţi existenţa; atunci nu mai ai nimic de făcut decât să te bucuri, să sărbătoreşti. Atunci nu te ai plângi de nimic, nu mai pizmuieşti pe nimeni, te simţi recunoscător. Atunci viaţa e bună şi moartea e bună, atunci bucuria e bună şi tristeţea e bună, atunci e bine să fii cu persoana iubită şi e bine să fii şi singur. Atunci tot ce se întâmplă e bine, pentru că se întâmplă din întreg. Dar de secole întregi omul este condiţionat să nu se accepte. Toate culturile din lume otrăvesc mintea omului, pentru că toate se bazează pe o singură idee: ideea de îmbunătăţire, de perfecţionare. Ele toate creează în om o stare de nelinişte – o stare de tensiune între ceea ce este omul şi ceea ce ar trebui să fie. Orice „ar trebui” creează nelinişte. Dacă există un ideal care trebuie înfăptuit, cum să fii în largul tău? Cum să te simţi acasă? Nu poţi trăi nimic total, pentru că mintea se gândeşte la viitor. Iar acel viitor nu vine, nu poate să vină, pentru ea însăşi natură dorinţei îl face imposibil – când vine, îţi imaginezi alte lucruri, îţi doreşti alte lucruri. Întotdeauna îţi imaginezi o stare de lucruri mai bună şi astfel eşti veşnic neliniştit, încordat, îngrijorat. Aşa trăieşte omenirea de secole întregi. Omul deşteptat este cel care a scăpat din capcana societăţii, care a înţeles că ideea de îmbunătăţire este pur şi simplu absurdă. Nu te poţi îmbunătăţi singur. Dar ia aminte, nu spun că îmbunătăţirea nu se petrece, ci că nu te poţi îmbunătăţi singur. Când nu mai cauţi să te îmbunătăţeşti, te îmbunătăţeşte viaţa. În acea stare de relaxare, în acea stare de acceptare, viaţa începe să te mângâie, viaţa începe să curgă prin tine. Şi când nu te mai plângi de nimic, când în tine nu mai există pizma, înfloreşti. Acceptă-te aşa cum eşti. Este cel mai greu lucru din lume, întrucât intră în conflict cu educaţia ta, cu cultura ta. De la început ţi s-a spus cum ar trebui să fii. Nimeni nu ţi-a spus că eşti bun aşa cum eşti, toţi ţi-au introdus în minte diverse programe. Ai fost programat de părinţi, de preoţi, de politicieni, de profesori, iar ideea a fost una singură – să te îmbunătăţeşti, să te perfecţionezi. Nu contează cine eşti, trebuie să alergi după altceva, continuu, fără odihnă. Când eşti deschis, întreaga existenţa începe să-şi toarne energia în tine. Atunci copacii sunt mai verzi decât îţi par acum, atunci soarele e mai strălucitor decât îţi pare acum; atunci totul capătă culoare. Altfel, totul e tern şi mohorât şi cenuşiu. Acceptă-te – asta înseamnă rugăciune. Acceptă-te – asta înseamnă recunoştinţă. Relaxează-te în fiinţă ta – aşa a vrut Dumnezeu să fii. Nu a vrut să fii în nici un alt fel, altminteri te făcea altcineva. Te-a făcut pe tine, aşa cum eşti. Încercarea de a-ţi aduce îmbunătăţiri este în esenţă încercarea de a-i aduce îmbunătăţiri lui Dumnezeu, ceea ce este de-a dreptul stupid, şi nu vei face decât să înnebuneşti tot încercând asta. Nu vei ajunge nicăieri, ci doar vei rată un mare prilej. Acceptă-te, acceptă-te întru totul, fă din acceptare culoarea ta, caracteristica ta. Viaţa e gata în orice clipă să îşi reverse darurile asupra ta. Viaţa nu e zgârcită, existenţa dăruieşte întotdeauna din abundenţă — însă nu îi putem primi darurile pentru că nu ne considerăm demni de a le primi. De asta oamenii se agaţă de suferinţă – ea se potriveşte programării lor. Oamenii se pedepsesc singuri în o mie şi unu de moduri subtile. De ce? Pentru că asta face parte din programul lor. Dacă nu eşti cum ar trebui să fii, trebuie să te pedepseşti, trebuie să-ţi provoci suferinţa. De asta oamenii se simt bine când sunt nefericiţi, când suferă. Oamenii se simt bine când sunt nefericiţi, şi sunt foarte, foarte încurcaţi, stânjeniţi când sunt fericiţi. Fiecare copil se naşte inocent. Noi îl facem să se simtă vinovat, spunându-i: „Nu aşa ar trebui să fii. Ar trebui să fii aia”. Iar copilul este natural şi inocent. ÎI pedepsim pentru faptul că este natural şi inocent, şi îl răsplătim că este artificial şi viclean. ÎI răsplătim pentru faptul că e fals — toate recompensele noastre sunt pentru oameni falşi. Nu răsplătim pe nimeni care este inocent; nu avem nici o consideraţie faţă de el, nu avem nici un respect pentru el. Inocentul e condamnat, inocentul e considerat aproape un infractor. Inocentul esue considerat prost, în timp ce vicleanul e considerat inteligent. Omul fals este acceptat – omul fals se potriveşte cu societatea falsă. Toată viaţa ta nu e decât un efort de a te pedepsi tot mai mult. Tot ce faci este rău, aşa că pentru fiecare bucurie trebuie să te pedepseşti. Chiar şi atunci când, în ciuda ta, bucuria vine, când uneori Dumnezeu se izbeşte de tine şi nu poţi să-l eviţi, imediat începi să te pedepseşti. Ceva nu e în regulă, cum i se poate întâmpla un astfel de lucru unei persoane oribile ca tine? De fapt, când cineva te iubeşte, chiar te miri: „Cum – pe mine? Mă iubeşte cineva pe mine?” Şi în mintea ta apare ideea: „Mă iubeşte pentru că nu mă cunoaşte. Dacă m-ar cunoaşte, dacă ar vedea prin mine, nu m-ar iubi în veci!” Astfel încep îndrăgostiţii să se ascundă unul de celălalt. Păstrează multe lucruri pentru ei înşişi, nu îşi dezvăluie secretele din cauză că se tem că în clipa în care îşi deschid inima, dragostea va dispărea. Deoarece nu se pot iubi pe sine, cum să conceapă că altcineva îi iubeşte? Iubirea începe cu iubirea de sine. A fi egoist şi a fi plin de tine sunt două lucruri diferite. Nu fi narcisist, nu fi obsedat de tine însuţi, ci iubeşte-te firesc. Iubirea de sine naturală este obligatorie ca să poţi iubi pe altcineva. Numai din ea se naşte iubirea pentru altcineva. Acceptă-te, iubeşte-te, eşti creaţia lui Dumnezeu. Ai pe tine semnătura lui Dumnezeu şi eşti deosebit, unic. Nimeni nu a mai fost ca tine şi nu va mai fi ca tine – eşti pur şi simplu unic, incomparabil. Acceptă acest lucru, iubeşte acest lucru şi sărbătoreşte-l, şi atunci vei începe să vezi unicitatea celorlalţi, incomparabila frumuseţe a celorlalţi. Iubirea este posibilă numai atunci când există o acceptare deplină a sinelui, a celuilalt, a lumii. Acceptarea creează mediul în care creaţi iubirea, în care înfloreşte iubirea! Osho – Intimitatea. Încrederea în sine şi în celălalt

Scrisoare din orașul avariat!

Hai să-ți spun ce mi se întâmplă. De la o vreme, îmi pare că oamenii nu sunt ceea ce credeam eu că sunt. Oamenii de lângă mine, cu ochii lor blânzi și mâinile calde, ei nu mă mai văd acum. Nici măcar eu nu mai sunt eu, sau ce vreau să fiu în fiecare zi. Am momente când nu îmi recunosc propriile gânduri, parcă fricile mele capătă un alt sens și deodată mă trezesc că nu îmi mai e frică deloc. Uneori frica e atât de copleșitoare, durerea atât de ascuțită că nu o mai înțeleg. Am obosit să încerc să o mai înțeleg acum. Orașul ăsta nu mă mai vrea. Mă respinge, îți spun. Nu mai are nevoie de mine, nu îi mai sunt de trebuință în nici un chip. Și nici el mie. Deși îl iubesc, și el știe asta. Însă mă uzează prea tare și nu mai am foarte mult timp. Hai să-ți spun ce mi se întâmplă când merg singură pe străzile cu vânt, străzi pe care le cunosc atât de bine. Da, ai să râzi, ai să spui că vorbesc prostii, dar eu deja nu mai sunt aici. Pășesc pe străzile din orașul meu și de fapt sunt în orașul tău acum. E seară și îmi pare că abia se face dimineață. Prietenii mei râd și povestesc ceva din trecut, se uită la mine și eu le zâmbesc. Îi iubesc și deja îmi e dor de ei. Dar eu nu mai sunt aici. Pășesc pe strada aceea cu clădiri mari și vechi, vântul bate dintr-o parte, iar cărămida miroase ca romanele lui Eliade. Din cealaltă parte aud vocea ta. Nu, nu râde, nu fi cinic, știi că eu nu sunt la fel, ți-am mai spus că știu și crede-mă, noi doi nu suntem chiar atât de diferiți. Lasă-mă doar să-ți strâng mâna și hai să pășim unul lângă altul în direcția vântului. Vezi tu, nu are ce să fie rău, amândoi știm asta. Dar nu, tu nu poți să taci niciodată, mereu ai ceva de spus. Da, te ascult, bineînțeles că te ascult. Sunt aici și chiar nu am de gând să plec prea curând. Unde altundeva aș putea să plec? Poate la mare, dar doar dacă vii și tu. Putem să stăm lângă șantierul naval și să ascultăm pescărușii și Talking Heads. Nu mi-ai spus niciodată că îți plac Talking Heads, dar eu știu asta. Hai să-ți spun ce mi se întâmplă. De prea multă vreme, stau noapte în pat și mi-e frică. De trecut, de viitor, de gândurile mele. Și ca să nu le mai aud, prefer să te ascult pe ține. Tu ești aici și eu acolo, și totuși, nu am loc în pat. Poți veni mai aproape, nu te teme. Am adormit și visez sau doar îmi imaginez ? Nu cred că are vreo importantă. Vezi tu, noi doi nu suntem chiar atât de diferiți. Dacă nu te superi, pot să-mi trec mâna prin părul tău când îți zâmbesc și, dacă nu sunt prea nepoliticoasă, pot să-ți spun “Andrei”? Pot, că doar ăsta-i numele tău, nu-i așa? Și spune-mi, totuși, pot să-ți strâng mâna într-a mea, să-mi trec mâna prin părul tău când îți zâmbesc, nu te teme, nu fugi, noi doi nu suntem chiar atât de diferiți, nu-i așa? Și, te rog, spune-mi, dacă tot sunt aici, nu crezi că e timpul să am o dată pentru totdeauna ce-i al meu?

Sigur sant nebun!!!!!!!!

"Când eşti considerat nebun? Atunci când părăseşti un cerc de prieteni şi renunţi la obiceiurile care nu îţi aduceau niciun folos, eşti considerat nebun! Atunci când încetezi să mai bârfeşti sau să discuţi despre alţi oameni (ce mănâncă, cum se îmbracă ori, ce muzică ascultă) eşti considerat nebun! Atunci când încetezi să mai fi preocupat cu nimicurile care preocupă pe toată lumea, eşti considerat nebun! Atunci când reuşeşti să te ridici, după ce ai primit o lovitură despre care cei ce te-au cunoscut au crezut că va fi fatală pentru tine, eşti considerat un nebun! Atunci când încetezi să te mai plângi şi să cerşeşti atenţie sau să vrei să captezi privirile tuturor, peste tot pe unde te duci, eşti considerat nebun! Atunci când accepţi situaţia ta, indiferent care ar fi aceea, şi te bucuri de viaţă (de cum este astăzi şi de cât ţi-a mai rămas din ea), eşti considerat un nebun! Atunci când respecţi deciziile celorlalţi şi apoi renunţi să încerci să îi mai formezi pe şi după placul tău, eşti considerat nebun! Atunci când începi să te bazezi pe tine şi, prin urmare, încetezi a mai da ascultare glasurilor „sfătuitoare“, eşti considerat nebun! Atunci când ierţi eşti considerat nebun! Atunci când iubeşti şi faci sacrificii pentru persoana iubită, eşti considerat un nebun! Atunci când iubeşti banii, dar şi când îi urăşti, iar din pricina lumii pe care ai întâlnit-o, alegi să te stabileşti în vârf de munte (pe motiv că nu te poţi regăsi la poalele lui), eşti considerat nebun… Ori, atunci când reuşeşti şi când tot ceea ce ţi-ai propus să faci a devenit o realitate pentru tine ori pentru cei din jurul tău, iar pentru asta oamenii te pot vedea de la o mie de kilometrii distanţă, cei mai puţin fericiţi te vor considera nebun! Ei bine, oare cine este „nebunul“?" ( Alberto Baicoi )...

Un om și o poveste adevărată... Corina Martin!

Am facut Revolutia din '89, in strada in Bucuresti... Am dormit 5 nopti pe jos in facultate, pe saltele aduse de colegii mei bucuresteni. Nu stiu daca mancam....Ne treceau gloantele pe la urechi, dar nu stiam ca sunt gloante adevarate....Eram studenta in anul IV la ASE. Plecasem acasa pe 21 decembrie dimineata, dupa ce s-a incheiat ultimul curs din semestru. Era ziua plecarii in vacanta de iarna, acasa. Eram deja unul din cei 3 studenti problema din noiembrie deja, cand noi, cele 3, am facut scut in jurul colegului nostru de grupa Ionut Radoi, care a scris din senin o scrisoare la Europa Libera...scrisoare citita pe post intr-o duminica seara....De a doua zi dimineata au venit sa-l ridice...Toata Facultatea de Comert din ASE si grupa noastra, unica in tara, ESAPT, paralizati de ceea ce ne lovise drept in cap, fara ca noi sa fi stiut ceva...Pe mine si pe inca 2 colege ne-a apucat revolta. Indignarea. Unde e dus colegul nostru ?! Ce urma sa i se intample ?! De ce nu sar si ceilalti colegi sa il apere ? A fost prima mea lectie despre lasitate. Pana in acea zi, nu aflasem cat putem fi de diferiti, noi, oamenii....De atunci stiu. Unii sunt lasi. Altii aleg sa iasa in fata si sa protesteze. Unii sunt fricosi. Altii au curaj. Si atitudine. Au urmat cateva saptamani in care noi, cele 3, am facut cerc in jurul lui Ionut, ca sa incercam sa aflam imediat daca dispare sau e dus undeva, si sa putem anunta. Pe oricine...Gabriela Gabriela Ilisan, Dalila Leonescu si Mirela Dambean, va amintiti ?...Dupa cateva zile s-a format un grup de simpatie in Politehnica, ne-au cautat. Sa fie solidari. Dupa alte cateva zile, ne-am dat seama ca suntem urmarite. Monitorizate. Numere de 3 litere la masini, pe urmele noastre...Unii profesori ne-au amenintat, ca vine examenul si ...vom pica...Altii ne avertizau....ca avem microfoane in banci...si nu stiam. Si unora, si altora, le port acelasi respect, acum. Nu toti reactioneaza la fel in fata pericolului. Unii sunt lasi. Altii ies la lupta...Dupa putine zile, timp in care miscarea noastra a prins amploare, Ceausescu a iesit sa declare ca va creste bursele la studenti. Cu 100 de lei. Mi-ar fi prins bine suta aia...Bursa aveam si eu, ca aveam parinti cu situatie modesta. Dar nu am renuntat. De acum transmisesem mesajul catre Europa Libera. Stiau de noi...In cateva zile, s-a miscat Timisoara. Asa a inceput totul. Pe 21 decembrie plecam spre ultimul curs. Ni se spusese sa nu cumva sa lipsim. Ne aveau pe lista. Tocmai imi respinsesera adeziunea la PCR. Imi venise randul...Dar m-au respins...Nu mai era nevoie de "cadre" ca mine...Nici nu cerusem, dar asa era regula....

.Nici pana astazi nu am si nu am avut nici un carnet in vreun partid. In dimineata aceea, verisoara mea si sotul ei m-au dus in mare graba si fara un cuvant direct la trenul de Constanta..Sa fug...Eu nu vroiam sa fug...Ce se va intampla cu colegele mele....cu Ionut, daca ne rupem unii de altii ?? Nu am mai avut cum. Toata noaptea, in casa verilor mei au sunat telefoanele de amenintare...Sa ma potoleasca. Sa ma opresc. Sa nu indraznesc, ca altfel....M-au urcat plangand in tren. Tineti minte, Lica si Virgil Bratean ? Eu nu stiam de Timisoara. Nu aveam cum sa stiu ca incepe o Revolutie. Pana cand trenul a intrat in gara la Constanta, nu ma gandeam decat la ai mei. Ca le stric lor visul ca sunt prima din familia lor la facultate. Oameni sarmani. Care stiau doar munca si copiii lor. Ce cautam eu sa fac ce nu face nimeni?! Plangeau in gara. Cu totii gandeam ca voi fi exmatriculata. Anul IV, note bune, intrasem cu brio....Ce cautam eu sa stric acum tot ?! Am coborat din tren cu convingerea ca imi vad ultima oara parintii...Si ca ma vor lua. Abia acasa, la televizorul cu unic program, am vazut ce incepuse...Eram un pericol, dar acum aveau un pericol mult mai mare...Vroiau sa ma ascunda la tara, la bunici, ai mei. La Gura Dobrogei. ( nu stiam pe atunci ca o gura a Dobrogei aveam sa devin peste ani...). Nu am mai fugit. Dar nici nu am putut rabda. Pe 24 decembrie am fugit cu trenul inapoi, la Bucuresti. Ca la televizor se facea intr-una apel ca studentii sa vina sa isi apere facultatile. De cine ?! Nici pana astazi n-am aflat! Dar am fugit sa-mi apar facultatea. Tara. Pe 25 decembrie seara verificam de ce se sting si se aprind lumini la un anumit etaj din Hotelul Dorobanti, exact vis a vis de Comert, unde eram noi in facultate.... Imi treceau gloante suierand pe la urechi...dinspre Piata Cosmonautilor. Inca se mai tragea...Dar nu intelegeam ca pot sa mor. Nici nu conta. Ne aparam tara...! Eram vigilenti de acum. Si mari aparatori..Langa un militian fara arma, ca numai el si cu noi, cativa studenti si o mana de profesori, aparam ASE- ul....Radu Vasile a stat atunci zi si noapte cu noi. El n-a tradat. A devenit intr-o zi Prim Ministru si ii port si acum respect si lumina, in lumea de dincolo... Am ramas pana pe 31 decembrie. Verificam posete, genti, strazi...Ce ni se spunea sau decideam...Pe Ionut nu l-am mai vazut niciodata. Pe colegele mele bucurestence am aflat atunci ca in noaptea aceea cu amenintari le luasera la sectie. Asa...de o perchezitie...Sa le stie acolo.... Da, eu am facut Revolutia in strada. Apoi mineriada din 14-15 iunie....Eram pe Magheru, veneam de la examen.. si nu intelegeam de ce sunt minerii aia pe strada...cu bate...batai si urlete in jurul meu....Nu stiu ce inger de acolo sus din cer mi-a soptit sa dau buletinul de Constanta...si nu legitimatia de student, cand ne-a luat haita la verificat, in strada... Am scapat...socata si marcata pe viata! Si acasa, la Constanta, tot blocul cu ai mei in frunte imi reprosau ca nu poate fi adevarat ce spun eu...ca au vazut ei la televizor! A fost a doua mare lectie de viata. Incepeam sa descopar manipularea. Haosul. Isteria provocata. Si bine condusa... Nu am cerut niciodata certificat de revolutionar. De aceea nici nu am. Desi ziarele studentesti ale vremii au scris atunci despre ce facusem noi in ASE. Poate de aceea m-au ales atunci colegii ca reprezentantul studentilor in Consiliul pentru intaia data mixt , pe care l-am facut imediat dupa Revolutie, in ASE. A fost prima mea asumare ca lider ales. Nici nu stiam pana atunci ca pot. Abia acum imi dau seama ca atunci trebuie sa fi inceput misiunea mea. Nu am certificat de Revolutionar. Pentru ca niciodata nu am cerut. Si acum inteleg de ce eu, nici de atunci incoace, nu am cerut niciodata nimic pentru mine. Intotdeauna pentru ai mei. Ai nostri. Pentru mai bine pentru toti. Poate de aceea fac voluntar tot ceea ce fac , de 9 ani in turism, la conducerea unora dintre cele mai mari organizatii din turismul romanesc. Fara 1 RON. De 9 ani. Nu am povestit niciodata public aceste lucruri pana acum. Asa cum nu am spus multe lucruri despre mine si despre situatia mea, pana acum. Pe mine ma vedeti si ma cunoasteti vorbind despre Constanta, despre Litoral, despre Delta Dunarii si turismul romanesc, despre romani si despre tara mea. Nu despre mine. Tac cand mai citesc pareri gresite. Oamenii nu au cum sa stie, daca tu alegi sa nu spui despre tine. Si astazi, ca si atunci, fac ceea ce imi spune constiinta. Datoria. Si onoarea. Cum altfel as putea explica cum si de ce muncesc 99% din timpul meu pentru a face tot ce stiu si tot ce pot pentru turismul romanesc, fara nici macar un leu de 9 ani, cand eu locuiesc cu chirie de peste un an...pentru ca am plecat cu capul sus dintr-o casatorie... Am scris acum pentru prima oara aceste lucruri...pentru copiii si tinerii din strada. Ceea ce se intampla acum la Universitate si in orasele din tara e inceputul culturii protestului, cum a spus Tudor Chirila. Asta inseamna sa ai ATITUDINE. SA LUPTI! Si ma bucur, dragi copii si tineri din strada, ca voi sunteti acolo. Asa cum am fost si eu si generatia mea, cu 26 de ani in urma. Eu sunt in casa acum pentru ca ma bazez pe voi! E randul vostru acum! Sunt la fel de revolutionara ca acum 26 de ani. Dar eu fac Revolutia unde pot eu mai bine acum. In turismul romanesc, pe frontul de lupta. In fiecare zi si cu capul sus! Ca si pana acum. Puteti sa contati pe mine. Suntem impreuna in lupta. Si suntem multi !

ULTIMA CAFEA

ULTIMA CAFEA Hai, Moarte, să bem o cafea Ţi-o fac cu caimac, aromată Mai leapădă-ţi coasa cea grea Şi mantia asta ciudată. Te rog să iei loc în fotoliu Nu mă supără dacă fumezi După cine eşti, Moarte, în doliu? De ce tot suspini şi oftezi? E foarte fierbinte cafeaua Nu te grăbi, că te frigi Mai lasă-mi pe cer, încă, steaua Dacă eu am să mor, ce cîştigi? Ai venit să mă iei în persoană Prea mare onoare îmi faci Din toată specia asta umană Numai pe mine mă placi? Hai să-ţi ghicesc în cafea E bine să ştii ce te-aşteaptă O cumpănă grea vei avea Dar tu te descurci, eşti deşteaptă. Eşti tot timpul în criză de bani Aici, te asemeni cu mine De ce să fim noi duşmani? Eu te-nţeleg cel mai bine. Lumea te aplaudă de departe În zvon de corridă, olé! Fii bună şi-ntoarce-te, Moarte Să văd: după tine ce e? Acum eşti captivă la mine Am vrut să-ţi arăt, draga mea Că nu-mi este frică de tine: Ţi-am pus şoricioaică-n cafea. Corneliu Vadin Tudor

Am devenit milionar si nu a fost asa bine cum mi-am imaginat.

Am facut 15 milioane de dolari inainte de a implini 30 de ani dupa ce am vandut o firma specilizata in tehnologie. M-am gandit mult la ce ar trebui sa fac pentru a ramane asa cum eram inainte de a ma imbogati. Acesta este raspunsul meu: este mai bine sa fii bogat decat sa fii sarac, dar a fi bogat nu este nici pe departe precum ti-ai imaginat. In primul rand, atunci cand esti bogat nu mai trebuie sa-ti faci griji pentru bani. Vor mai fi lucruri pe care nu ti le vei putea permite (si iti vei dori sa ti le poti permite), dar in ceea ce priveste majoritatea lucrurilor nu vei mai fi nevoit sa te gandesti la pret atunci cand vei cumpara ceva. Aceasta situatie este mult mai convenabila, fara nicio indoiala. Cu toate acestea, cand esti bogat te poti confrunta cu unele dezavantaje. Primul lucru la care te gandesti citind asta este faptul ca exagerez. Acesta este unul dintre dezavantaje. Omul bogat nu are voie sa se planga niciodata de nimic. Oamenii cred ca daca esti bogat ai atins starea de nirvana, nu ti se mai permite sa ai nevoi umane sau frustrari vizibile celor din jur. Cand esti bogat, majoritatea oamenilor nu te trateaza ca si cum ai fi o simpla fiinta umana. Acesta este cel de-al doilea dezavantaj. Majoritatea lumii va vrea acum ceva de la tine si iti vei da seama cu greu daca cineva se poarta bine cu tine pentru ca te place sau pentru ca esti bogat. Daca esti necasatorit vei avea indoieli in privinta partenerei si iti vei da seama greu daca scopul acesteia este de a pune mana pe banii tai. De asemenea, trebuie sa iei in considerare si prietenii si familia. Desi relatia voastra nu va deveni dezagreabila, vei intampina anumite dificultati. Relatia cu acestia poate deveni ciudata pe masura ce incep sa te trateze diferit. Ti-ar putea cere un imprumut (este o idee proasta: daca vrei sa ii ajuti, da-le banii cadou). In plus, familia si prietenii un vor mai aprecia cadourile de Craciun asa cum o faceau inainte deoarece atunci cand te imbogatesti ei incep sa aiba asteptari nerealiste privind valoarea cadoului. Astfel, in cazul in care cadoul nu este pe masura asteptarilor, acestia vor fi dezamagiti. Ia in considerare toate acestea si vei incepe sa simti o oarecare stare de izolare. Stai treaz noaptea uneori, intrebandu-te daca ai luat deciziile corecte cu privire la investitiile tale sau daca poti pierde totul. Cunosti sentimentul acela pe care il ai cand te afli intr-o cladire inalta, acel sentiment ca ti-ai putea pierde mintile si ai putea sari? Uneori esti ingrijorat ca ai putea innebuni si ai putea cheltui totul. Urmatorul lucru pe care trebuie sa il intelegi cand vine vorba de bani este faptul ca un lucru nu are valoare pentru tine decat daca nu ti-l poti permite sau daca trebuie sa muncesti mult pentru a-l obtine. Poate ca ai pus ochii pe vreun Audi nou - odata ce ti-l vei putea permite, nu va mai insemna la fel de mult ca inainte. Totul este relativ, esti mai mult sau mai putin neputincios in privinta asta. Intr-adevar, in prima luna in care conduci noul Audi sau cand mananci la un restaurant scump, te bucuri de fiecare moment. Dar dupa un timp te obisnuiesti cu toate acestea. Vei cauta mereu un alt lucru care sa te satisfaca. Problema este ca vei avea mereu alte asteptari astfel incat unele lucruri cu care te-ai obisnuit nu iti vor mai trezi interesul. Asta se intampla tuturor. Sunt oameni care vor lupta impotriva acestei neputinte, fara a se lasa influentati de bani. Dar exista si oameni care nu fac decat sa se planga cu nesimtire de statutul lor. Dar tine minte asta: ti se poate intampla si tie chiar daca pe moment nu crezi asta. Va trebui sa ma crezi pe cuvant. Cei mai multi dintre oameni au iluzia ca daca ar avea mai multi bani, viata lor ar fi mai buna si ei ar fi mai fericiti. Apoi se imbogatesc si cand rezultatul nu este pe masura asteptarilor, acestia se confrunta cu o criza. Daca faci parte din clasa de mijloc, ai oportunitatile necesare pentru a face ce vrei in viata. Daca nu esti fericit acum, nu vei fi fericit nici cand vei fi mai bogat. Fie ca esti bogat sau nu, croieste-ti un drum in viata asa cum vrei tu si nu gasi in bani o scuza. Implica-te, fii activ, urmareste-ti telurile si fa o schimbare. Citeste mai mult: http://www.wall-street.ro/articol/Lifestyle/171704/am-devenit-milionar-si-nu-a-fost-asa-bine-cum-mi-am-imaginat.html#ixzz3U52c0CCy Follow us: @WallStreetRo on Twitter | WallStreetRo on Facebook

Mândria de a fi bucovinean!

Vreau să stabilim din capul locului care-i treaba cu mândria. Să nu înţelegeţi greşit, nu e vorba despre un sentiment urât care să nască reacţii negative, care să-i denigreze pe alţii care nu sunt de aceeaşi speţă. Eu vorbesc despre o mândrie frumoasă, care să nască respect, care să te facă să fii mai bun. Am auzit de multe ori, spre exemplu, contraargumentul „De ce să fii mândru că eşti român/bucovinean/(ce vreţi voi)? Doar nu ai niciun merit că te-ai născut acolo!” Sigur, nu am niciun merit pentru asta. În schimb, sunt absolut convins că zona în care am crescut, printre altele, m-a modelat în omul care sunt acum. Mândria asta s-ar traduce foarte bine prin dragoste. Să fii mândru că eşti român, spre exemplu, înseamnă să-ţi iubeşti ţara, să lupţi pentru ea, să nu vrei s-o furi, să-ţi iubeşti neamul, să nu-l denigrezi, să faci tot ce-ţi stă în putinţă să schimbi în bine ce ţi se pare prost. Bucovina nu e Moldova. Bogăţia Bucovinei stă în munţii împăduriţi şi izvoarele cu apă limpede care-i brăzdează, în aerul uşor rece şi curat, în casele frumoase şi gospodăriile îngrijite sau în datinile şi obiceiurile străvechi încă păstrate. Perioada de ocupaţie habsburgică i-a adus un plus de organizare şi de corectitudine, cât şi o arhitectură distinctă. Iar detaliile astea se văd cu ochiul liber, de îndată ce intri, şi se accentuează pe măsură ce te adânceşti în ţinuturile sale. Graiul e altfel, diferit de accentul moldovenesc. Oamenii sunt buni şi-s în stare să te aşeze cu ei la masă la 5 minute după ce te-au cunoscut. Bucovina, pentru mine, va fi mereu ACASĂ. Este locul pe care-l iubesc cel mai tare pe lumea asta, unde mi-ar plăcea să crească şi copiii mei, locul pentru care mă arde-un dor teribil când trece mai mult de o lună fără să-l văd. Ca şi cum ar fi ceva magic care te cheamă mereu acolo. Este locul despre care spun că-i cel mai frumos din lume şi pe care îl laud ori de câte ori am ocazia şi-i invit pe toţi să vină, să-l vadă ce minunat e. Pentru că, în inima mea, eu sunt al Bucovinei şi Bucovina e a mea. Sursa: vladilaș.ro