Ion Creangă, un preot ieşit din comun!

Încadrat de criticii literari în categoria marilor clasici ai literaturii române, Ion Creangă a fost de profesie preot „de mir“. Cariera preoţească a scriitorului s-a încheiat în urma unui proces cu Mitropolia Moldovei, la capătul căruia a fost caterisit. În 1860, domnitorul Alexandru Ioan Cuza înfiinţa Universitatea din Iaşi, iar printre cele patru facultăţi s-a numărat şi cea de Teologie. Era prima instituţie de învăţământ superior, în accepţiunea modernă a termenului, din Principatele Unite. Hirotonit în 1859, preotul Ion Creangă din Humuleşti s-a înscris la noua facultate în toamna lui 1860. A frecventat cursurile un an, apoi şcoala s-a închis. Viitorul scriitor nu era la prima experienţă de acest gen. În copilărie, mica şcoală de cântăreţi bisericeşti din satul natal se închisese când „bădiţa Vasile", dascăl la biserică şi primul învăţător al puilor de humuleşteni, fusese „luat la oaste cu arcanul". De-atunci şi până în 1860, tot de întreruperi şi accidente ale parcursului şcolar a avut parte scriitorul. Astfel că, în 1861, tânărul preot a hotărât că ajunge cu învăţătura teologică. „Să înşir atâtea şcoli", se plângea apoi în „Amintiri din copilărie", „pentru a căpăta voie să mă fac ia colo un popă prost, cu preuteasă şi copii, prea mult mi se cere!" Amintiri cu preoţi, dascăli şi cântăreţi bisericeşti Experienţele de învăţăcel într-ale preoţiei le-a descris mai cu seamă în „Amintiri din copilărie". Dar şi în câteva bucăţi literare evocând figuri de clerici. De pildă „Popa Duhu" îl are ca protagonist pe ieromonahul Isaiia Teodorescu, de la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ, frecventată de Creangă un an. Cunoscute mai cu seamă pentru aventurile micului Nică a lui Ştefan a Petrei la scăldat ori la furat de cireşe, „Amintirile" povestesc de fapt sistemul de învăţământ românesc din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Şi, totodată, despre starea preoţimii din vremea lui Creangă. Amare concluzii s-ar putea trage, dintr-o carte plină de umor. Ion Creangă a fost un cleric onorabil, dar fără vreo chemare deosebită pentru preoţie, aprecia criticul literar Vladimir Streinu (Istoria literaturii române, vol. III, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1973). A excelat ca scriitor, iar din punct de vedere profesional - în cariera didactică, atât ca învăţător, cât şi ca autor de manuale şcolare. S-a căznit să deprindă „vecernia", „ceaslovul", „psaltirea" şi „glasurile". Mai apoi latina şi greaca veche, istoria universală şi a românilor, dogmatica şi retorica mai mult de dragul mamei sale. La Smaranda Creangă, evlavia mergea mână-n mână cu pragmatismul: voia să-şi vadă feciorul scăpat de sărăcie. Haina preoţească era aducătoare de beneficii. Preoţii n-aveau grija birului. Erau respectaţi de comunitate şi duceau un trai relativ simplu şi îndestulat. Ştia toate acestea de la rudele sale, printre ele găsin­du-se atât preoţi „de mir", cu familie şi copii, cât şi călugări. De altfel, rudele mamei l-au ajutat în câteva rânduri pe micul şcolar să depăşească arbitrariul unui sistem de învăţământ ce-abia atunci se punea în funcţiune. Şcolar în casa bisericii Ion Creangă a deprins slovele de la oamenii bisericii. Părintele Ioan, tatăl zvăpăiatei Smărăndiţa, dascălii Vasile şi Iordache au fost primii oameni cu ştiinţă de buchii cunoscuţi de viitorul scriitor. „Bădiţa Vasile" - o excepţie în lumea preoţilor: „cu minte, harnic şi ruşinos ca o fată mare", după cum i-a rămas în minte lui Creangă. În schimb, dascălul Iordache „clămpănea de bătrân ce era şi apoi mai avea şi darul suptului...". Era, adică, „beţivit", explică scriitorul „darul" omului bisericii. De la şcoala din Broşteni, judeţul Suceava, s-a ales în primul rând cu râia de la caprele Irinucăi, gazda lui. Progresele şcolare n-au fost notabile, remarca scriitorul în „Amintiri". După un timp, a ajuns la Şcoala Domnească din Târgu Neamţ. Apoi la şcoala de catiheţi de la Fălticeni, ţinută de Nicolae Conta, unchiul filosofului Vasile Conta. La „fabrica de popi", după cum i-a spus Creangă în „Amintiri", a fost admis graţie relaţiilor de familie, conchide istoricul literar Vladimir Streinu. Fratele Smarandei, Gheorghe Creangă, preot la paraclisul spitalului din Târgu Neamţ, cunoştea multă lume. Iar catihetul Conta se număra printre cunoştinţele sale. Aşa că a pus o vorbă bună pentru nepotul lui. La „fabrica de popi de la Folticeni" Experienţa de la „fabrica de popi de la Folticeni" a fost descrisă cu mult haz de Creangă în „Amintiri din copilărie". Elevii se îndeletniceau cu orice, numai cu şcoala nu. „Catihetul (profesorul de religie - n.r.), care făcea ziua noapte şi noaptea zi, jucând stos, rar venea pe la şcoală. Noi, dacă vedeam aşa, ne duceam şi mai rar, nebunii ştiu că făceam de-ajuns". Nici exemplele preoţeşti nu-i îndemnau pe cursanţi la cercetarea slovelor. De pildă părintele Buligă, zis şi Ciucălău, din uliţa Buciumeni, petrecea cot la cot cu „catiheţii", scria Creangă. Preotul îşi făcea apariţia, în faptul dimineţii, „tămâiet şi aghezmuit", şi se alătura fără să fie rugat petrecerii încinse de viitorii lui confraţi. „Popa Buligă, deşi era bătrân, dacă vede că nu-i treaba de-aşa, unde nu-şi pune poalele anteriului în brâu, zicând: «Din partea mea, tot chef şi voie bună să vă dea Domnul, fiilor, cât a fi şi-ţi trăi!». Apoi zvârle potcapul deoparte şi la joc de-a valma cu noi, de-i pălălăiau pletele. Şi tragem un ropot, si două şi trei, de era cât pe ce să scoatem sufleul din popă. Şi aşa l-am vlăguit, de-i era acum lehamite de noi". Ca să-l înduplece să mai zăbovească în mijlocul lor, petrecăreţii l-au îmbiat cu un pahar - două de vin. „Sfinţa sa, ne mai puindu-se de pricină, încrucişează mâinile după obicei, îşi drege glasul şi spune cu smerenie: «Binecuvintează, Doamne, mâncarea şi băutura robilor tăi, amin!». După aceea ridică un pahar, zicând: «Mă închin băieţi, la faţa voastră cu sănătate, ca la un codru verde! Când ne-a fi mai rău, tot aşa să ne fie!». Şi dă paharul duşcă; apoi încă vreo două-trei şi peste-acelea alte câteva". Cu aventurile de la Fălticeni se şi încheie „Amintirile din copilărie". Viitoarele experienţe ale scriitorului - din şcoală şi ca preot la mai multe biserici din Iaşi - pot fi reconstituite din documentele epocii. Între acestea, vâlvă a făcut procesul cu Mitropolia. "Preotul de ţară trebuie să combată stricăciunea ce provine din beţie, pentru care scop să le desfăşure prin exemple degradarea şi nenorocirea ce se nasc din acest viţiu odios.'' Ion Creangă scriitor "Slujitorii bisericii trebuie să intre în mijlocul copiilor, să le spună câte-o rugăciune frumoasă şi să-i înveţe a păstra dragoste şi supunere cătră părinţi, cătră învăţător şi cătră oameni.'' Ion Creangă scriitor Cu puşca după ciori Creangă a stat la şcoala din Fălticeni între 1854 şi 1855. La finalul anului şcolar, seminarul de la Socola a cerut „şcolii de popi" să-i repartizeze un număr de elevi „pregătiţi şi cu talente". Adică buni la carte şi cu har pentru preoţie. Ion Creangă luase note bune. Aşa că s-a numărat printre cei recomandaţi să-şi continue studiile în capitala Moldovei. Alesul a resimţit episodul mai mult ca o năpastă. După socoteala lui avea deja prea multă şcoală. „Preuţii din satul nostru n-au mai trepădat pe la Socola şi, mila sfântului! Nu-i încape cureaua de pântecoşi ce sunt". Seminaristului i s-a luat în considerare şi anul de la Fălticeni, aşa că a fost admis direct în clasa a II-a. La Socola, cursurile durau patru ani. Elevii studiau Noul testament, cântări bisericeşti, geografia, introducere în teologie, istoria bisericii, istorie universală, istoria patriei, latină şi greacă, retorica, dogmatica. Procesul cu Mitropolia Creangă a absolvit seminarul în vara lui 1858, la vârsta de 19 ani. A refuzat să urmeze şi cursul superior, insistând să i se recunoască studiile, să fie hirotonit şi să primească o parohie. A avut de aşteptat un an, ca să împlinească „vârsta legiuită" pentru preoţie. În aşteptarea diaconiei, s-a căsătorit cu Ileana, fiica de nici cincisprezece ani a preotului Ion Grigoriu, de la Biserica Patruzeci de Mucenici din Iaşi. Viitorul scriitor a fost hirotonit în decembrie 1859 şi numit la biserica Sfânta Treime din capitala Moldovei. Creangă a slujit ca preot 11 ani, din 1860 până în 1871. În acest timp, a schimbat mai multe parohii. După Sfânta Treime, a ajuns la biserica socrului său - Patruzeci de Mucenici; apoi la Mănăstirea Bărboi, Sf. Pantelimon, Galata şi Golia. Conflictul preotului Creangă cu superiorii ierarhici a avut mai multe etape, detaliate de Jean Boutiere în biografia alcătuită scriitorului român („La vie et l'oeuvre de Ion Creangă 1837-1889", Paris, Librairie Universitaire J. Gamber, 1930). A durat, cu pauze, din 1868 până în 1872. I s-a reproşat, de pildă, că mergea la teatru. Înalţii prelaţi considerau aceasta un sacrilegiu. „Mitropolitul m-a oprit de la slujbă şi atunci m-am dus a doua oară", a povestit protagonistul episoade din care reiese cum i-a provocat pe sfinţiile lor. „M-a oprit să mă duc la biserică, dar la teatru ba", s-a „justificat" el. Trasul cu puşca în ciorile ce-şi făceau veacul pe turla bisericii era altă practică insolită în cinul bisericesc. Mitropolia a ordonat o anchetă, din care a rezultat că părintele Creangă utilizase flinta. Nu s-a dictat nicio sancţiune, doar o mai atentă supraveghere a prelatului. În 1871, preotul Creangă s-a tuns „ca mirenii". Contravenea canoanelor, iar de această dată cazul a fost adus în faţa instanţelor de judecată bisericeşti. Constatând abaterile mai vechi, prelaţii au decis caterisirea (răspopirea) preotului Creangă. Adresa Mitropoliei Moldovei către Ministerul Cultelor din 15 iulie 1872 comunica excluderea sa definitivă din rândul clericilor. Astfel lua sfârşit cariera preoţească a povestitorului. Derbedei leneşi şi iubăreţi Ion Creangă nu avea o părere prea bună nici despre călugări. Nu i-ar fi fost greu să se adapteze rigorilor vieţii monahale, cugeta el. „Cu câtă carte ştiu, cu cât nu ştiu, peste câţiva ani pot s-ajung dichiu (îngrijitor - n.r.) la vreun mitoc (mănăstire mică - n.r.). Şi-apoi atunci ... pune-ţi cuvioase Ilarie, plosca cu rachiu la şold, icrişoare moi cât se poate de multe, şi altceva de gustare în buzunările dulamei, pistoalele-n brâu pe sub rasă, comănacul pe-o ureche, şi cu sabia Duhului în mână şi pletele-n vânt, ia-o la papuc peste «Piciorul Rău» spre «Cărarea afurisită» dintre Secu şi Agapia din deal, de unde toată vara se aude cântând cu glas îngeresc: «Ici în vale la pârâu/Mieluşa lui Dumnezeu!». Iar câte-un glas gros răspunde: «Hop şi eu de la Durău/Berbecul lui Dumnezeu!». Căci, fără să vreu, aflasem şi eu păcătosul câte ceva din tainele călugăreşti". http://www.historia.ro/

Nici o razbunare nu e mai mare decat uitarea!

Exista o legenda cu privire la “Cina cea de taina” a lui da Vinci...Cind a conceput aceasta scena, Leonardo s-a izbit de o mare dificultate: trebuia sa picteze Binele – sub chipul lui Iisus – si Raul – sub chipul lui Iuda. Si-a intrerupt lucrul la jumatate pina cind avea sa gaseasca modelele ideale. Intr-o zi, in timp ce asista la repetitita unui cor bisericesc, a vazut intr-unul din baieti imaginea desavirsita a lui Cristos. L-a invitat la el in atelier si i-a reprodus trasaturile in studii si schite. Au trecut 3 ani...Cina cea de Taina era aproape gata – da Vinci insa, nu gasise modelul ideal pentru Iuda. Cardinalul care raspundea de biserica incepu sa-l preseze, cerindu-i sa ispraveasca numaidecit fresca. Dupa mai multe zile, pictorul a intilnit un tinar imbatrinit prematur, zdrentaros, beat, lungit in sant. Cu mare greutate ajutoarele sale il dusera pina la biserica unde urma sa-i picteze chipul fara schite prealabile. Da Vinci se apuca sa picteze uimit de trasaturile necredintei, ale pacatului, ale egoismului atit de bine imprimate pe fata lui. Cind pictorul a terminat, cersetorul, revenindu-si oarecum din betie, deschise ochii si vazu pictura din fata lui. Un amestec de uimire si tristete ii aparu pe chip si zise: - Am mai vazut pictura asta! - Cind? Intreba da Vinci surprins. - Acum 3 ani, inainte de a fi pierdut tot ce aveam. Pe vremea aceea cintam in corul bisericii si duceam o viata plina de vise, iar artistul m-a convins sa pozez ca model pentru chipul lui Isus. Se pare ca Binele si Raul au unul si acelasi chip, totul depinde de momentul in care unul sau altul taie calea oricarei fiinte umane.

Gospodină-n pat, doamnă-n bucătărie…

… şi curvă pe stradă. Sau doamnă-n pat, curvă-n bucătărie şi gospodină pe stradă? A, nu! Gata, mi-amintii: doamnă pe stradă, gospodină-n bucătărie şi curvă-n pat. Adicătelea femeia ideală. Şi dacă nu eşti, te faci. Cum? Cu liniuţe de la capăt. Sau cu bumbi. Nu te trezeşti dimineaţa căscând. Te-ntinzi cum ai văzut în filmele romantice, îţi reprimi elegant căscatul, faci două-trei-patru mişcări de anghilă, vezi să n-o confunzi cu anaconda, dai deoparte cearşaful, că tu nu pui plapumă pe tine nici moartă!, şi te ridici în capul oaselor. De pe marginea patului, în timp ce-ţi înghiţi un cârcel proptit taman acu’ în laba piciorului stâng, te-ntorci spre el şi sufli de trei ori, ca-n poveşti. Nu mişcă, îţi treci palma răsfirată moale prin părul lui. Dacă doarme-urs în continuare, o strângi cât poţi de tare, fără s-o scoţi din păr, şi-l dai cu capul, tandru-belicos, de tăblia patului. Dacă urlă, îi spui că-l iubeşti cu patimă. Dacă înjură, înfigi şi cealaltă mână. Între timp, cârcelul trece. Cum tu nu dormi în pijamale chiar dacă eşti răcită-cimpoi, nu delicat-cobză, sari ca o antilopă Thompson direct în picioare şi-arunci, peste umăr, în capul lui, vălurile de satin roşu-cardinal. Te-mpiedici de papucii cu toc, dar te repliezi din mers şi sudui în gând sexul din care faci parte şi, mai abitir, pe ăla din care nu faci. Eşti în baie, singură, binecuvântarea fiecărei dimineţi. Răstorni, uzi, umpli de spumă, te loveşti de chiuvetă şi de dulăpior, scapi fondul de ten în toaletă, periuţa sub chiuvetă şi gelul de duş în litiera pisicii. Îţi pregăteşti ieşirea, surâzând printre gânduri cvasicriminale. Intri ca o divă-n bucătărie, făcând gesturi largi, de amfitrioană de château. Împrejur, dezastru. Azi-noapte, bucătăria a fost sexodrom. De dinafară. El te-a primit cu intenţia că-ţi găteşte, tu te-ai topit de plăcere, ai şezut calmă pe scaun şi l-ai admirat până la extaz în timp ce mânuia ca un zeu ciocanul de şniţele. Patru, că sunteţi trei în casă şi s-ar putea ca unul dintre voi să mai vrea un şniţel. Cum, care? Ăla care spune primul. Ţi-ai epuizat toată rezerva de răbdare până ce masa a fost gata. Ai zâmbit încurajator, ofertant, liniştitor şi c-o mulţumire de proaspătă câştigătoare la LOTO, înainte de-a fugi singură-n lume.

Ai ieşit din bucătărie, te-ai întâlnit cu copilul care te-a privit complice şi ţi-a spus: „N-am ieşit din camera mea fiindcă am auzit c-aţi avut un moment de intimitate.“ „Cum adică ai auzit? Ce fel de intimitate?“ „E, lasă, am auzit eu nişte sunete.“ „Nicio intimitate, potoleşte-te, ce e-n capul tău? Era ciocanul de şniţele!“ Te-aşezi pe fotoliu, în starea de cum-dracu’-descurc-eu-povestea-asta, speriată de faptul că propriul copil asociază sunetele ciocanului de şniţele cu momente de tandră intimitate. Conflict conceptual între generaţii, n-are cum fi altceva. Te-mbraci să pleci la birou. Maşina de călcat e-n balcon, ielele au dus-o azi-noapte, cu siguranţă, dresurile maro, 40 Den, s-au rupt în întinderea gambei tresărinde, botinele ar trebui să se recupereze o zi-două la cizmar, sutienul are o criză de de-a v-aţi ascunselea, iar cerceii nu se-mperechează nici dacă le dai Viagra. Totuşi, părul îşi necesită peria. O găseşti, în timp ce transpiri abundent şi-n valuri deasupra buzei superioare, în frigider, lângă lapte. Poţi pleca de-acum, ai întârziat oricum. Nu vorbim despre serviciu. Acolo nu tre’ să fii nici gospodină, nici curvă. Şi, dacă ai curaj, nici doamnă. Acolo eşti o făptură asexuată şi funcţională. Şi te laşi şi de fumat, da? Ajungi acasă din nou. Pe drum, îţi faci planul. Prioritizezi. Te descalţi/dezbraci, te costumezi pentru bucătărie, extragi, între timp, copilul din computer şi vezi să nu plângă sub masă cu mouse-ul în dinţi, eşti empatică mămeşte în timp ce te demachiezi prin spălare, nu prin frecare cu dischete, îţi sufleci minţile, în timp ce-l trimiţi la teme, şi intri hotărâtă-n bucătărie. Meniul îl ai în cap. Între timp, el sună amoros, cu intenţii profund negastronomice. Tu cureţi ceapă şi lăcrimezi de emoţie. Până ajunge el, ai terminat de gătit, ai spălat şi vasele. Manichiura ta e moartă şi-ngropată proaspăt. Copilul a adormit în blugi, cu telecomanda-ntr-o mână şi-un ambalaj de ciocolată, minune dulce care-i tresaltă ritmic şi-nduioşător în burtă, în cealaltă mână. Îl dezbraci printre rafalele de nemulţumire zgomotoasă de care mâine nu va mai şti nimic, îţi dai seama că e prea mare ca să-l mai cari în braţe şi-l laşi să doarmă-n patul vostru. Şi-apare Eros, palpitând, mort de foame şi ostenit ca un catâr la bătrâneţe. Îl hrăneşti pe repede-nainte şi-i dai de-nţeles că te scurgi la rându-ţi de oboseală şi că te-ai culca şi-n cada plină. El, refăcut ca prin farmec, dintr-o ciorbă şi-o lasagna, plus două bucăţi de plăcintă de dovleac, se ridică şi-ncuie uşa bucătăriei, stinge lumina, surâzând de-a dreptu’, că-i deja douăşpe noaptea şi nu mai are nimeni vreme de subînţelesuri. Iar tu, pierdută-n zicători şi năucită de-o durere de şale, încurci iar, a nu ştiu câta oară, combinaţiile de două câte două, luate de trei ori, de fiecare dată altfel… P.S. Le citeşti în ordinea-n care vrei şi le combini tot după gust. Ana Barton 14 November 2013 www.catchy.ro

Mintea de metal.

"Greu iti este sa lovesti cu piciorul in tepusa", i-a spus Mantuitorul lui Saul atunci cand i S-a descoperit, pe drumul Damascului. Pavel descoperi astfel, dintr-o data, ca intreaga sa viata mersese invers, impotriva cursului natural al lucrurilor. A inteles ca, de fapt, avusese o intelegere cu totul pamanteasca asupra Legii si descoperea ca ar fi trebuit sa aiba asupra ei o alta perspectiva, duhovniceasca. Intr-o situatie similara se gaseste si generatia noastra actuala, care incearca sa cuprinda lucrurile folosind o minte orientata in alta directie. *** Mintea omeneasca ramane, chiar si in acest inceput de secol XXI, o enigma. In fapt, sosirea epocii “iluminate” de tehnologie nu a contribuit la elucidarea problemelor duhovnicesti, ci a adus cu sine o alunecare din ce in ce mai periculoasa spre o “dedublare” a omului intre material si spiritual, astfel incat astazi omul nu mai are despre sine o conceptie unitara, ci una dualista, impartindu-se pe sine in aceste doua categorii opuse. Nu aceasta este si atitudinea Sfintilor Parinti. Pentru ei, pentru acesti neintrecuti cunoscatori ai omului, mintea este facultatea primordiala a sufletul uman insuflat cu rationalitate de catre Dumnezeu-Cuvantul. Ca atare, mintea nu este pur si simplu localizata in creier, ci penetreaza intru totul trupul omului, mai degraba continandu-l pe acesta decat fiind continuta in el. Sufletul omului nu este intemnitat in trup, ci el este cel ce transforma trupul in fiinta vie. In aceasta perspectiva, mintea este, in mod concret, chip al lui Dumnezeu in om, este “deiforma”, atunci cand se induhovniceste. Ravnind la cele ceresti si lucrand pe masura prin trezvie, mintea se curateste de patimi, iar perceptia ei asupra realitatii se induhovniceste: “Mintea atenta la lucrarea ei ascunsa, va dobandi impreuna cu celelalte bunuri, care izvorasc din lucrarea neincetata a pazirii de sine, si izbavirea celor cinci simturi de relele cele din afara” (Isihie Sinaitul, Catre Teodul, cap. 53). Iluminata de harul Duhului Sfant, care “o povatuieste la tot adevarul”, mintea se face locas al Sfintei Treimi si omul devine astfel asemanator cu ingerii: “Cunoştinţa Sfintei şi celei de o fiinţa Treimi este sfinţire şi indumnezeire pentru ingeri şi pentru oameni” (Talasie Libianul, Despre dragoste, infranare si petrecerea cea dupa minte, I, cap. 100). Aceasta este destinul – tinta – mintii, acela de a se uni fara amestecare cu Dumnezeu si a deveni astfel intru totul duhovniceasca. La capatul celalalt, mintea poate deveni demonica. Daca in cazul mintii duhovnicesti aceasta este caracterizata de dragoste, bucurie, pace, smerenie si blandete, mintii demonizate (dez-duhovnicite) ii sunt caracteristice neincrederea, ura, mandria si mania si o agitatie continua datorata lipsei totale a pacii duhovnicesti, care s-o linisteasca. Sfintii Parinti vorbesc despre producerea in mintea omeneasca a unor „intipariri” care provin din amestecarea mintii cu „chipurile lucrurilor sensibile”, mintea purtand astfel formele acestor lucruri. Si in urma acestui proces care introduce in mintea omului impatimirea de lucruri si patimi lumesti, „mintea insasi, starnita de om, aduce inchipuiri de lucruri si fapte”. Adica mintea intra intr-un soi de cerc vicios, in care rautatea pe care o acumuleaza face ca mintea sa produca ea insasi rautati. Vedem astfel cum Parintii au recunoscut rapid faptul ca mintea omului poate fi antrenata, si este intotdeauna antrenata. Daca omul nu o obisnuieste cu cele duhovnicesti, ea se obisnuieste in mod necesar cu cele lumesti. Intreaga istorie a nevointei duhovnicesti este istoria antrenarii mintii spre cautarea lui Dumnezeu si evitarea raului. In acest proces, apropierea de Dumnezeu produce linistirea si neimprastirea mintii, ca activitate de insanatosire a ei. Odata cu linistirea mintii, omul devine mai bland si mai putin agitat, mai putin taios in relatiile cu cei din jur. Mintea contemporana Acesta este contextul in care conditiile contemporane de viata joaca un rol crucial in modelarea mintilor noastre. Pentru ca ritmul de viata actual – si nu ma refer aici doar la graba cu care ne miscam in acest univers care parca a devenit tot mai mic, ci si la iutimea cu care executam, cu o raceala din ce in ce mai pronuntata, lucrurile pe care le avem de facut – isi pune amprenta in mod decisiv asupra gandirii noastre. Chiar si stiinta a demonstrat, prin ultimele sale cercetari in domeniul creierului, ca mediul prin care primim informatiile ne modeleaza gandirea. Concret, abandonand cartile in favoarea televizorului si internetului, creierul nostru se obisnuieste sa primeasca informatia doar intr-un singur mod: ca pe internet: concis, fragmentat, rece. Consecinta este faptul ca ne este afectata memoria pe termen lung (nu mai retinem ce citim), creativitatea (devenim din ce in ce mai previzibili si repetabili), in cele din urma, de fapt, devenim mai prosti, mai abili la a ne „descurca” sa „socializam” pe teme searbede si complet neimportante, dar mai incapabili a imbunatati in vreun fel, calitativ (din punct de vedere spiritual), viata pe care o ducem. Ducand o viata foarte alerta, in care nu mai avem „ragazuri”, in care mintea noastra este intr-o continua agitatie si fortata sa primeasca in ea o infinitate de probleme meschine si inutile, devenim automat mai reci, mai distanti, pe masura ce mintea noastra devine una mecanizata. Capatam o minte de metal, dotata cu o gandire mecanicista, foarte bine adaptata la aceasta lume rece si calculata; o minte taioasa ca lama unui cutit, care emite cu nemiluita definitii si ordine, ca si cum nu ar avea de a face cu oameni, ci doar cu obiecte. Este o minte care, in calculele ei, poate emite pareri avizate despre orice, ajungand chiar sa se creada atotstiutoare. Si noi, crestini fiind, stim de unde vine si unde duce aceasta atitudine. Este vechea inselare in care diavolul l-a ademenit pe Adam, facandu-l sa creada ca poate ajunge la cunoasterea binelui si raului fara Dumnezeu. Aceasta este mandria pe care diavolul, „tatal minciunii”, a reusit s-o insinueze in nenumarate moduri in sinea omului. Aceasta minte de metal, dezvoltata de lumea actuala, este cea mai noua deghizare a mintii demonice, si nu este ceva cu care noi, crestinii, nu ne-am mai confruntat pana acum. Si fiecare generatie de crestini, la vremea ei, a aflat modul potrivit de contracarare a actiunii demonice care se impune cu forta asupra mintii omenesti. Este deci datoria noastra sa cautam si sa gasim modul de iesire de sub actiunea demonica. In cazul unora este renuntarea cu totul la mijloacele tehnologice moderne si revenirea la o viata mai apropiata de pamant si natura. In cazul altora tehnologia moderna este pusa sub un control foarte strict si contracarata prin multa rugaciune si inima curata. Sunt multe moduri – sau arme – ale luptei crestine, dar un lucru este foarte clar: niciunul nu este fara sange. Asa incat de fiecare data cand ne vom descoperi in minte structura metalica, sa ne aducem aminte de mustrarea Apostolului: „nu ati luptat pana la sange”. Paul Cocei www.crestinortodox.ro

Pink Floyd - Shine On You Crazy Diamond

Pacatele tineretilor mele !

Pacatele tineretilor noastre sunt atat cele savarsite in vremea tineretii trupului, cand poftele aprind mai usor trupul, cat si cele savarsite in vremea tineretii sufletului, cand intunericul nestiintei si al necredintei slabeste simtirea mintii. Pentru aceasta, in rugaciunile noastre, ne rugam impreuna cu Psalmistul, zicand: "Pacatele tineretilor mele si ale nestiintei mele nu le pomeni. Dupa mila Ta pomeneste-ma Tu, pentru bunatatea Ta, Doamne" (Psalmi 24, 1-8). Pacatele tineretilor mele ! Desi pacate ale tineretii sunt socotite si cele savarsite cu nestiinta, in vremea tineretii sufletului, care isi numara anii in mod diferit fata de trupul omului, acestea se refera mai ales la cele trupesti, care sunt starnite de duhul viclean si murdar al desfranarii. Sfantul Apostol Pavel, plin de Duhul Sfant, spune: "Fugiti de desfranare! Orice pacat pe care-l va savarsi omul este in afara de trup. Cine se deda insa desfranarii pacatuieste in insusi trupul sau. Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu si ca voi nu sunteti ai vostri? Caci ati fost cumparati cu pret! Slaviti, dar, pe Dumnezeu in trupul vostru si in duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu." (I Corinteni 6, 18-20). Avand in minte aceste cuvinte, nu mai pot adauga decat un singur indemn: Pastrati-va curatia! Atat curatia trupului, in care-L primim pe Dumnezeu, prin impartasirea cu Sfintele Taine, cat si curatia sufletului, fara de care nu putem placea lui Dumnezeu, precum invatam din pilda celor zece fecioare. Mai de dorit este o viata scurta, dar virtuoasa, decat o viata lunga si patimasa. Desavarsirea vietii se cauta, deci, in curatia vietuirii, iar nu in numarul anilor, precum citim: "Batranetile cinstite nu sunt cele aduse de o viata lunga, nici nu le masori dupa numarul anilor. Intelepciunea este la om adevarata caruntete si varsta batranetilor inseamna o viata neintinata. (...) Ajungand curand la desavarsire, dreptul a apucat ani indelungati. (...) Dreptul care moare ii osandeste pe nelegiuitii care traiesc, iar tineretea ajunsa la grabnica desavarsire osandeste lungile batraneti ale celui nedrept" (Intelepciunea lui Solomon 4, 7-18). Omul intelept, deci, nestiind numarul anilor pe care Dumnezeu i-a randuit in cartea vietii sale, se pregateste din vreme pentru sfarsitul vietii sale. Tineretea este vremea cea mai potrivita pentru a ne intocmi bine viata si batranetea. Citim: "Daca in tineretile tale n-ai adunat, cum vei afla la batranetile tale?" (Isus Sirah 25, 5). Intelepciunea, deci, aceasta este: "Adu-ti aminte de Ziditorul tau in zilele tineretii tale, inainte ca sa vina zilele de restriste (greutatile, neputintele) si sa se apropie anii (batranetea) despre care vei zice: "N-am nici o placere de ei..." (Ecclesiast 12, 1). Fiecare etapa din viata omului depinde in mara masura de cea anterioara ei; o copilarie curata ne pregateste pentru o tinerete frumoasa, iar o tinerete-viata crestina ascunde in ea o batranete inteleapta si chiar viata cea vesnica. Evanghelia ne pune inainte cuvinte intelepte: "Deprinde pe tanar cu purtarea pe care trebuie s-o aiba si, chiar cand va imbatrani, nu se va abate de la ea" (Pilde 22, 6). Despartirea tineretii de batranete este una dintre marile inselari in care diavolul cauta sa-l tarasca pe om, pentru ca acesta din urma sa-si traiasca in mod gresit tineretea, sa-si deformeze restul vietii, sa-si ingreuieze batranetea si sa-si rateze mantuirea. Tineretea, cumva, trebuie rastignita. Acest cuvant ii poate scandaliza pe multi, insa il spun avand in vedere cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Cei ce sunt ai lui Hristos Iisus si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele" (Galateni 5, 24). Rastignire, adica omorarea pornirilor patimase care ne indeparteaza de Dumnezeu. Cum are loc, insa, aceasta rastignire a tineretii? Ne spune imparatul David, zicand: "Prin ce isi va indrepta tanarul calea sa? Prin pazirea cuvintelor Tale!" (Psalmi 118, 9). Socotind ca tineretea este o vreme a pogoramintelor, in care Dumnezeu ne trece cu vederea pacatele pe care le savarsim cu gandul pocaintei ulterioare, este o mare inselare. Cand calea de mijloc este inteleasa gresit, suferinta nu poate fi evitata. Aceasta este cauza multor necazuri care se abat peste cei tineri, nu atat ca pedeapsa, cat mai ales ca urmare a indepartarii lor de Dumnezeu. Nu trebuie sa ne uimeasca necazurile suferite de tinerii cei patimasi, caci ne sta inainte cuvantul: "Daca nebunia se pripaseste in inima celui tanar, numai varga certarii o va indeparta de el" (Pilde 22, 15). Cred ca mai de fericit este tanarul care, din pricina lipsurilor sau a unor neputinte nu poate pacatui, decat cel care, lipsit de orice constrangere, poate oricand sa intoarca spatele lui Dumnezeu, alegand intunericul, si sa-si implineasca toate poftele. Astfel inteleg cuvantul: "Bine este omului sa poarte un jug din tineretile lui" (Plangerile lui Ieremia 3, 27). Toti cei tineri se cuvine sa ridice cu bucurie jugul smereniei (inaintea prietenilor), al cumpatarii (inaintea lumii), al postirii (inaintea trupului) si al ascultarii de cei care au vietuit bineplacut inaintea lui Dumnezeu. "Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu; priviti cu luare aminte cum si-au incheiat viata si urmati-le credinta" (Evrei 13, 7). Indemnuri catre tineri "Fiule! Din tineretile tale alege invatatura si pana la caruntetile tale vei afla intelepciune. Ca si cel ce ara si seamana, apropie-te de ea si asteapta roadele ei cele bune, caci cu lucrarea ei putin te vei osteni si curand vei manca roadele ei. Cat de grea este celor neinvatati si cel nepriceput nu va starui in ea, caci ea (intelepciunea) este pentru el ca o piatra grea de incercare, de aceea el nu va zabovi s-o arunce, ca intelepciunea indreptateste numele ei si nu la multi este aratata. Asculta, fiule, si primeste invatatura mea si nu lepada sfatul meu. Si baga picioarele tale in obezile ei si in lantul ei grumazul tau; incovoaie umarul tau si o poarta pe ea si sa nu-ti fie greu de legaturile ei. Cu tot sufletul tau apropie-te de ea si cu toata puterea ta pazeste caile ei; cearca-o si o cauta si ti se va arata si, daca o vei afla, sa nu o lasi, ca mai pe urma vei afla odihna ei si ti se va intoarce intru bucurie si iti vor fi obezile ei acoperamant de tarie si lanturile ei podoaba de marire, ca podoaba de aur este in ea si legaturile ei fire de iachint. Ca si cu haina de marire te vei imbraca cu ea si cununa de bucurie iti vei pune" (Isus Sirah 6, 18-32). Rugaciune pentru iertarea pacatelor (a Sfantului Ioan Gura de Aur) Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, slabeste, lasa, milostiveste-Te si-mi iarta mie, pacatosului, netrebnicului si nevrednicului robului Tau, caderile in pacat, smintelile si greselile mele toate cate am pacatuit fata de Tine, din tineretile mele pana in ziua si ceasul de acum, fie cu stiinta, fie din nestiinta, cu cuvantul, cu fapta, cu gandul, cu cugetul, cu deprinderile si cu toate simturile mele. Mai cu lesnire se vor numara picaturile de ploaie, decat multimea pacatelor mele, pentru ca au covarsit capul meu si ca o sarcina s-au ingreuiat. Caci din tineretile mele si pana acum poftelor celor necuvioase deschizandu-le usa, porniri neinfranate si fara de randuiala am uneltit, intinandu-mi haina Sfantului Botez, cea tesuta de sus, biserica trupului meu manjind-o, ticalosul meu suflet cu patimile necinstirii cu totul spurcandu-l si toata faradelegea si nedreptatea lucrand. Pe care, daca as vrea cu de-amanuntul sa le povestesc, nu ma va lasa vremea povestindu-le. Ca un om am pacatuit, insa Tu, ca un Dumnezeu, iarta-ma! Caci Tu cunosti, Stapane, alunecarea lesnicioasa a firi omenesti si cum ca "plecat este cugetul omului cu osardie spre cele rele, inca din tinerete". Adu-Ti aminte ca din pamant suntem. Adu-Ti aminte ca Tu singur esti curat si fara de prihana si neintinat, iar noi toti intru certari si canonisiri suntem. Adu-Ti aminte de indurarile Tale cele din veac si de mila Ta, si sa nu ma osandesti cu faradelegile mele, nici sa-mi rasplatesti dupa pacatele mele. Stiu multimea faradelegilor mele, ca mare este si fara numar. Dar stiu si noianul iubirii Tale de oameni, ca nemarginit este si nebiruit. Ca Tu esti cel ce ridici pacatul lumii, Care te-ai pogorat din cer pe pamant, ca sa cauti oaia cea ratacita si pierduta, Pastorul cel bun, Cel ce iti pui sufletul pentru oi, si ai venit in lume sa mantuiesti pe cei pacatosi, dintru care cel dintai sunt eu. Teodor Danalache www.crestinortodox.ro

Ce înseamnă turismul?

De ce am ales turismul? Este o întrebare care mi-e adresată destul de des. De mic am fost atras de scris şi de comunicare. Am urmat cursurile unei facultăţi de jurnalism (Şcoala Superioară de Jurnalistică – o adevărată legendă, deşi acum este, din păcate, istorie) şi am început să am colaborări, ca jurnalist, de la 18 ani. Am crezut de la bun început în mesajul lui Marshall McLuchan, un adevărat guru al comunicării, potrivit căruia “mediul este mesajul” (Medium is the Message). Acesta a dorit să ne spună că fiecare mediu de transmisie, independent de conţinut, îi implică diferit pe receptori şi afectează intensitatea şi ritmul comunicării. Ei bine, extrapolând, în 1997 am ajuns la concluzia că unul dintre cele mai frumoase mesaje şi canale de transmisie este turismul. O să vă miraţi, dar nu am descoperit turismul doar prin prisma călătoriilor, ci şi din cea economică, socială, culturală, mediatică. Am realizat că şi... turismul poate fi mesajul! Acest domeniu poate ajuta la îmbunătăţirea comunicării între oameni şi între diverse culturi, la dezvoltarea economică a unei ţări, la deschiderea orizonturilor pentru fiecare individ în parte. Văd turismul atât ca o formă de recreere, cât şi de dezvoltare personală şi de deschidere a minţii. Pe de altă parte, turismul este (sau ar trebui să fie) un domeniu economic prioritar pentru fiecare ţară. Este, aparent, cea mai simplă formă de export de servicii: turiştii vin la tine în ţară şi lasă bani. În acest prim articol de introducere, vă propun “decalogul” meu personal, după care mă ghidez zi de zi, în încercarea mea de a promova avantajele turismului. 1. Turismul este o modalitate de dezvoltare personală. Majoritatea specialiştilor în self help acordă o importanţă mare învăţării în timp şi, de asemenea, punerii în practică a informaţiilor acumulate. Dar puţini se referă şi la… spaţiu! Călătoriile deschid mintea. Mult! Chiar şi cele în ţara de baştină. Toţi prietenii mei sunt altfel când se întorc din deplasări. Eu unul m-am schimbat mult (de fapt enorm e cuvântul potrivit) datorită numeroaselor călătorii. Turismul te ajută să cunoşti oameni noi, culturi noi. Una e să cunoşti un străin la tine în ţară şi alta e să interrelaţionezi pe teritoriul lui! Pe de altă parte, e deja un mit faptul că doar oamenii cu mulţi bani ajung pe plaje exotice sau prin alte ţări, mai mult sau mai puţin îndepărtate. Turismul se dezvoltă, călătoriile nu mai sunt un vis… Deşi, turismul mai e numit uneori şi “industria viselor”. Dezvoltarea personală te scoate din mediul tău de creştere (tata spune “nu se poate”, mama spune “nu poţi face asta”, profesorul spune “viitorul tău este să fii un angajat bun” etc.). Revenind la “travel”… Cel mai mult te scot din sfera de confort circuitele culturale, călătoriile făcute de dragul de a vizita, de a cunoaşte oameni şi locuri, participarea la evenimente, seminarii. Deşi, chiar şi atunci când stai cu burta la soare prin Antalya, cunoşti oameni noi, interrelaţionezi cu un mediu nou. 2. Turismul a devenit foarte accesibil, nu există scuză să nu vrei să călătoreşti. Transporturile s-au ieftinit, pachetele turistice s-au ieftinit, circulăm liber (am şi uitat de nu foarte îndepărtaţii ani ’90, când aveam îngrădiri de circulaţie pe atâtea şi atâtea destinaţii). În plus, avem o ţară turistică foarte frumoasă, care aşteaptă să fie descoperită. 3. Fiecare destinaţie şi fiecare ţară are frumuseţea sa şi merită vizitată. Ca exotism, cel mai mult m-a fascinat Thailanda. Deşi, dincolo de exotismul ei, mi-au plăcut mult oamenii. Mereu zâmbitori, ştiu ce înseamnă să serveşti şi să comunici. Pe de altă parte, fiecare ţară m-a fascinat, pornind de la Grecia, Turcia, Tunisia, până la Austria, Germania, Italia, Portugalia ori Franţa. Şi ţara noastră soră, Republica Moldova, şi-a pus amprenta asupra mea, în special datorită autenticităţii şi a ospitalităţii oamenilor. Orice ţară merită vizitată, asiguraţi-vă doar că veţi fi în siguranţă acolo. 4. Turismul înseamnă cultură. Unicitatea este o replică la standardizarea cu care ne tot confruntăm astăzi. Paradoxal, turiştii doresc să vadă în ţările vizitate ceea ce oferă acestea şi ceea ce le deosebeşte de alte destinaţii/regiuni etc. Standardele sunt necesare, dar pot fi şi o piedică în calea dezvoltării şi a creaţiei. Cine oferă cel mai mult UNICITATEA? Cultura, fireşte. Prin intermediul turismul cultural, putem avea acces la diferite opere de artă, monumente, muzee, diferite culturi şi modele sociale. Internetul, televiziunea, cărţile nu vor ţine niciodată loc experienţelor LIVE, ci doar vor contribui la consolidarea bagajului de cunoştinţe. Toate simţurile sunt satisfăcute dacă suntem la faţa locului. Una e să vizitezi Muzeul Luvru online sau să citeşti despre el, alta este să fii acolo! 5. Turismul încurajează afacerile. Una e să faci afaceri prin telefon şi internet şi alta, la faţa locului. Când se negociază sau se semnează un contract, dacă partenerii sunt din ţări sau chiar din oraşe diferite, una din părţi se va deplasa. Şi va apuca, de cele mai multe ori, să viziteze zona, să beneficieze de servicii turistice. De asemenea, reuniunile, conferinţele, vor avea viitor. Oamenii vor dori să se deplaseze în continuare, însă o vor face într-un mod mai interactiv. Se vor pune în mişcare dacă vor cunoaşte oameni interesanţi şi dacă vor vizita locuri inedite. 6. Turismul încurajează economia unei ţări. Grecia, Spania, Franţa, Austria, ori Turcia trăiesc din turism sau, oricum, o mare parte a Produsului Intern Brut (PIB) le este asigurat de “industria viselor”. Din urmă vin puternic vecinii noştri Ungaria şi Bulgaria. La fel şi Croaţia sau Muntenegru. Ce fac ei? Pe lângă potenţialul turistic de necontestat se promovează, au o imagine turistică, servicii bune şi primesc mulţi turişti străini. Care vizitează, se relaxează, dar şi cheltuiesc, sprijinind astfel economia ţării. 7. Turismul încurajează creativitatea şi comunicarea. Mulţi dintre marii scriitori au călătorit mult, şi un exemplu este Jules Verne. Atunci când călătoreşti, cunoşti oameni noi, deprinzi limbi noi sau le perfecţionezi pe cele pe care le stăpâneşti. Ori de plăcere, ori de nevoie. Dar o faci! 8. Turismul sprijină dezvoltarea durabilă şi economia unei regiuni. Poate suna prea tehnic, dar vizitând multe ţări, m-am convins de importanţa conceptului de dezvoltare durabilă. De-a lungul călătoriilor mele m-am convins ce înseamnă turismul durabil şi sustenabilitatea. Peste tot unde am fost, pe lângă faptul că se marşează mult pe partea ecologică şi pe respectarea mediului înconjurător, inclusiv preparatele culinare fiind din produse din regiune, am observat că marea majoritate a banilor obţinuţi din turism rămân acolo, ajută la conservarea mediului, a tradiţiilor şi la dezvoltarea comunităţii. Când te vei reîntoarce, vei găsi acel loc şi mai dezvoltat dar, în acelaşi timp, nedistrus de impactul turismului. 9. Turismul este cea mai bună formă de recreere şi odihnă, atât a minţii, cât şi a corpului. Da, de multe ori, după o zi plină de vizite şi călătorii sau chiar după un concediu mai de relaxare, avem senzaţia că ne-am întors mai obosiţi decât la plecare. Ei bine, este o impresie falsă! Spiritul nostru este cu mult mai relaxat şi mai odihnit. Încercaţi să vă „relaxaţi” stând câteva zile doar în casă, şi veţi vedea cum veţi fi când veţi ieşi prima oară afară: ameţiţi, plini de anxietate, fără niciun spor... 10. România este o ţară frumoasă, pe care trebuie să o cunoaştem! Când mă gândesc la turism, mă gândesc întotdeauna, în primul rând, la ţara mea. Nu vreau să vă înebunesc cu truisme gen: avem munţi, mare, lacuri, tradiţii, obiceiuri, câmpii etc. Majoritatea ţărilor le au, măcar în mare parte. Dar străinii sunt cei care îmi confirmă mai mereu că ţara noastră are punctele ei unice. Dacă nu avem încredere în noi şi în părerea noastră, poate că putem lua în seamă părerea oaspeţilor noştri, pornind de la prinţul Charles, până la a unui simplu turist. Vă dau numai trei exemple de... „de ce îmi place România”. Unul, de comparaţie. Tocmai mă întorsesem din Thailanda şi eram pe un mic vas de croazieră pe Dunăre, la Cazane. Mă uitam în jur, la stâncile impunătoare, şi îmi dădeam seama că este unul dintre cele mai frumoase locuri din lume. Şi e la noi! Apoi, un exemplu de ataşament faţă de un loc. Anul acesta fac 20 de ani de când merg pe o insulă pe Dunăre, la Capidava (20 de km nord de Cernavoda), unde se desfăşoară Academia de vară Atlantykron. N-aş lipsi nici în ruptul capului de acolo. Nu în ultimul rând, Maramureş şi Bucovina. Când mă aflu acolo, mă întreb mereu: sunt în România sau asta e adevărata Românie? Traian Bădulescu www.adevarul.ro