Ioropa? Ce dac-o sa ne bage in Ioropa? Tambalul meu le place la toti. Scot io flacari si din ioropeni!"
L-am vazut intr-un restaurant rustic din Campulung Moldovenesc. A intrat pasind usor, ferindu-se parca sa atraga atentia asupra sa, purtand un tambal mic, petrecut de gat cu o curea de piele groasa si veche. Avea costum cu dungulite subtiri, camasa neagra, cravata bine asortata si pantofi lustruiti de-ti faceai mustata-n ei. L-am "citit": specie pe cale de disparitie - lautar-tigan. Veritabil! Sigur pe sine, elegant, cu maniere aristocratice! In timp ce restaurantul duduia de insufletire si vorbe, batranul a impins usurel cu mana paharele de pe coltul unei mese, a asezat acolo tambalul, a scos betele din buzunarul de la piept al costumului impecabil si a inceput sa cante. Asa, stand in picioare, ca pentru el, ca si cand nimeni n-ar mai fi fost in preajma. Foarte repede, zgomotele din restaurant s-au stins treptat, parca rusinate. Canta chiar cantecul lui Barbu Lautaru, frazand ca lautarii vechi de la curtile domnesti, cu glas grav, ragusit si strident totodata, melancolic si sfasietor. Un muzicant genial din aceeasi stirpe tiganeasca ca si Barbu Lautaru, Petrea Cretul Solcan sau Grigoras Dinicu, artisti mari, peste care Dumnezeu a varsat un car de talent. Si pentru ca toamna se lasa peste vii si vinul nou forfotea in pahare, l-am indemnat pe Zaim Petru sa-si depene povestea vietii, compusa dintr-un sir nesfarsit de nunti.
Pe cand se canta "di crapau stelili"
"Eu is tambalist suprem ca asta mi-o placut mie. Tata mieu, Ion Zaim, a fost mare violonist-stangaci: canta di crapau stelili. Tot Iasu il stia, cele mai mari restaurante il cautau sa le faca program la clienti. Zaim ii neam mare de lautari, sunt si pe la Roman, sunt si la Iasi, da noi suntem pietreni get-beget: la Piatra Neamt am venit io pe lume, in 1929, pe 31 mai, si am trait pan-acu vreo saptescinci de ani. Tata meu, cand eram eu copchil mic, o trecut cu buletinul granita, ca asa era atunci, s-o dus la Budapesta si mi-o cumparat tambal. Mic, din lemn de brad, mi-o placut. Si i-am spus la tata sa ma lase singur sa invat. Eu cant la multe instrumente, si inca bine, nu cant asa, de-a falfaitu. Dar mie mi-a fost drag tambalul. Si la sase ani, m-a luat tata si m-a dus intr-o comuna care se cheama Dragomiresti. Mi-a pus tambalul ista de gat, a luat scripca subsuoara si am mers 26 de km pana acolo in caruta, iarna, de Sarbatorile Craciunului, ca la noi asa se colinda, cu lautari. Atunci am cantat eu prima oara in fata oamenilor. Si-apai, tata m-a luat cu el la nunti, de la sapte ani. Multe cantece am invatat de la el, si altele le-am mai invatat si de la un unchias al meu, Vasile Preda, viorist. Si acela nebunea dupa mine ca tambalist, sa cant cu ei. Si mai era mosu Antica de la Vad, unchiesu mieu, fratele mamii (mama mea, Lucretia, era romanca, tata era tigan-turc). Cand incepea el si canta cu trompeta si in filigoarna niste sarbe, iesea foc din oameni. Nu se facea nunta fara mos Antica, se amanau numai ca sa fie el liber. Si mosu Antica nu ma lasa de langa el, ca si tata meu, care era ginere de-al lui Jenica Bogdan, saxofonist de care nu s-o existat nici prin America, si nici prin Paris, de-o cantat cu Grigoras Dinicu. Si tata mieu o murit in 47, mama o murit in 41 si eram opt copii. Si am ramas de-am cantat numa eu, ca sa-i tin si pe ceilalti, desi eram cel mai mic dintre frati."
Decorul Romaniei
"Doamna sau domnisoara, cum sa va spui? Doamna?! Mersi!... Eh, viata din trecut, pe care am trait-o eu, a fost toata numa o nunta. Petrecerea incepea sambata, cand se pregatea mireasa. Bucataresele forfoteau in ograda, gainile se taiau si galustele fierbeau in oale. Apoi duminica la zece mergeam la biserica si se fa cea cununia. Cand ajungeau inapoi acasa, mesele erau pregatite, deja asezate cu panze din cele albe pe ele. Pe mese erau strachine de bors cu galusti si intre ele felii de paine si bucati
mari de mamaliga, ia asa, ca niste caramizi de mari, si din loc in loc, castraveti murati si ardei iute. Pe vremea aia, nu erau camine culturale, asa ca mesele erau puse afara, in ograda. Cand era vara, era o fromosete, de mai mare dragu, da iarna, cand se punea borsul in castronul cel di lut, pana ti-l aducea la masa se facea racitura. Si sarmalile cand ajungeau, se faceau nuci. Asa de frig era. Dar lumea se distra. Toti joca si se veselea. Eu stateam pe scaunel, cu tambalul meu de gat, si cand ma uitam, cateodata, tata meu era pe mese, canta cu vioara. Si pe urma ma urca vornicul si pe mine pe mese sa cant: si da-i, da-i, si din gura, si cu tambalul, de la lume eram de mirare! Cantam si ma uitam cum jocau "gagiii", adica romanii astia frumosi ca bradul, imbracati in costume nationale. Si daca beau bine, isi aduceau aminte de pricini mai vechi, legate de hatul pamanturilor, si pe urma mai incingeau si cate-o bataie. Ca erau feciori aprigi. Da cum?! Odata plecam de la nunta, eram copil, si cand ieseam pe poarta, am vazut pe ulita babile pe la porti plangand. Si eu, ca un copil de 14 ani ce eram atunci, le-am intrebat: "Da di ce planjeti, matusilor?". Una care merjea asa, in bota sprijinita, zice: "Da tu cini iesti, mo rog?". "Ia, io am cantat la nunta lu Dumitre din Ciubucani!". "Eeeeh, iracan di mini! Tu ai cantat la nunta, mai copchile mai?!" "Da, iaca eu am cantat nunta!", am zis. "Iiiih, d-apai, dupa nunta s-or omorat in bataie!" Cand veneau si-l tocmeau pe tatal meu la nunta, nu se platea angajament. Zicea asa: "Nene Ioane, canti la nunta de sambata si pana joi. Na-ti arvonu!". Si cand se termina nunta, iti dadea restul de bani. Ca ierea bani pe-atunci! Banii ceia care-i loam eu cu tata, traiam toata familia, doua-trei luni, din ei. Asa mi-am dus viata, de la sapte ani pana pe la vreo douazeci de ani, cantand pe la nuntile gospodarilor din Davideni, Ciubucani, Pastraveni, Uriceni, Tortoiesti, Razboieni, Marginea. Eeeh, aista ierea decorul Romaniei. D-aia mi-am luat si eu nevasta de la tara, rumanca, frumoasa ca regina Frantei. Ca erau rumene in obraji si frumoase de picau, imbracate in port si cu bunditele cele din blani scumpe pe ele, incaltate cu ciorapi de lana. Si cu opinci mestesugite de ciobotari, facute din piele de cal, cu care jucau pana le rupeau. Eu le cantam si ele jucau si le scaparau ochii.
Ce le cantam? Pai, doamna, eu nu pot sa "rectific" niste cantece de-astea care se canta azi, ca io cant ca si atunci, cand am invatat de la tata si de la unchesii mei: cantece vechi, balade din batrani, cantece de dragoste si de nunta, cum se petrecea lumea pe vremuri. Si cand a venit razboiul, cantam cantece de razboi si de deportati, de plangeau toate babele si femeile vaduve. Cand am inceput eu de cantam din gura, asa stateau oamenii cu paharul in sus si cu gura cascata. Inainte, cand se facea un cantec, tinea zece-douazeci de ani, nu ca acum, ca ies cu miile de cantece, si unele se canta o data, altele cel mult doua-trei luni. Eu am cantat si am trait cu ceea ce am invatat din batrani. Am si "sidiu", de-asta, care canta aparatul cu el, inregistrat la italieni,
"Bojdeuca" lui Zaim
acum patru ani, cu taraful lui Nita Barsa, unde eu sunt solist tambalist si solist vocal.
P-orma au venit comunistii si s-o infiintat in Piatra un taraf. Dirijorul era unu Tabacaru Ion di la Razboieni, profesor de muzica di la liceu militar. Si o venit la noi in mahala, si ne-o adunat pe toti lautarii, si-o incheiat un taraf de vreo 33 de tigani specialisti. Tabacaru era notist, noi urechisti, dar ne-a invatat si pe noi notele si in 1950 am plecat la Bucuresti, la un festival la care era presedinta juriului Maria Tanase. Si cand s-o dat la o parte cortina si am inceput noi cu "Coraghiasca" de la Ghirov, Maria Tanase ne-a oprit si-a zis catra juriu: "Asta-i adevarat taraf de la talpa pamantului!". Apoi o vinit in fata lui mos Antica, unchesu meu cu trompeta, s-o uitat drept in ochii lui si l-o-ntrebat: "Ce bei?". Asa o vrajit-o de tare! Si-apoi, din 68, ne-a trecut cu taraful la Teatrul de Stat Piatra Neamt. Eu eram copilul orasului, ca veneau stabi d-astia comunisti cu masina la poarta mea si ma chemau sa le cant la petrecerile lor intre tovarasi. Eu ii stiam dupa claxonul masinii, care-s cu Volga, care-s cu Ims-ul. Nevasta mea dintai, care o murit saraca, striga la mine: "Hai, scoal repede, ca o trimis secretaru de partid dupa tine". Imi luam hainele si tambalul si du-te cu ei! Ehe, mult am cantat si la comunisti. Si s-o trecut si timpul lor."
Dupa fire si privire
"Si au crescut copiii, s-au casatorit, a murit nevasta mea dintai, in 1979, si pentru ca n-am mai putut sa stau fara ea, m-am gandit sa plec de-acolo. Am impartit la copii lucrurile si mobila de "masiv" adusa din Franta (ca eu am fost prin turnee peste tot prin lume), le-am lasat si casa si am predat tambalul si serviciul meu de solist vocal si tambalist in Orchestra Teatrului de Stat din Piatra Neamt, baiatului meu, Zaim Aurel (de la patru copii am 19 nepoti, pe care i-am crescut tot eu, cu nevasta dintai si cu tambalul meu). Si eu am venit la Campulung Moldovenesc. Stau aici, in gazda, intr-o bojdeuca din lemn, de 26 de ani. Mi-am gasit si femeie, de-acum 20 de ani. O femeie buna, dintr-o familie de oameni de omenie, tot romanca, cu 19 ani mai tanara. S-a-ndragostit de mine, ca eu cantam la restaurantul "Zimbrul" si ea lucra aici, la hotel, ca si camerista. Imi place aici, ca aista-i oras adevarat, de tarani bucovineni. Sunt oameni corecti si muncitori, care stiu sa si petreaca. Is oameni de ajutat omul la necaz. Cand am fost eu in operatii, tot orasul Campulung Moldovenesc m-o ajutat, nu ca sa ajung sa intind mana. Ca am zis si m-am rugat la Dumnezeu, ca si orb daca ramai, eu tot cant. Ca eu cand pun mana pe instrument, pe tambal, stiu unde ma duce mana, tambalul e ca si trupul meu, face parte din mine si din sufletul
meu. Eu ii compun omului imediat, dupa fire si dupa privire. De Revelion, a trimis masina dupa mine la doispe fara douazeci sa vin sa cant aici, la restaurant. Am cantat singur si mi-a pus lumea bani, ca aveam tambalul plin de hartii de sute de mii, nu mai aveam unde sa bat cu betele. Port betele in buzunarul de la piept si mereu mi le iau turistii astia straini, sa aiba amintire de la mine. Aici is oameni foarte supremi, oameni primitori, ezact tarani adevarati. Eu iubesc orasul acesta. Trag intr-o crasma, imi iau un rom mic, ma cunoaste mai toata lumea, pana si copchiii de scoala. Si simt asa, un fior cald la inima. Si nu ma duc la nimeni sa cer, ca eu is tigan original, ma tin mandru cu voi si voi cu mine, si in alte probleme nu ma amestec. Ioropa? Ce daca o sa ne bage in Ioropa? Tambalul meu le place la toti. Am cantat la mii de nunti, la fel de fel de lume, fel de fel de natii, cu fel de fel de datini si obiceiuri, o sa scot io flacari si din ioropeni."
